24/08/2025
✨ Capitolul 2 – Zidurile invizibile
„Uneori, zidurile cele mai grele nu sunt cele din jurul tău, ci cele din tine.”
Întrebarea mă urmărea ca o fantomă: „Cum ar fi să aleg alt drum?”
Îmi suna în minte dimineața, când îmi puneam machiajul ca să acopăr urmele plânsului. Îmi răsuna în urechi seara, când tăcerea dintre noi se lăsa peste cameră ca o pătură umedă. Îmi exploda în piept noaptea, când rămâneam doar eu cu gândurile mele.
Nu mai eram femeia care fusese odată plină de visuri. Eram o umbră care trăia pe pilot automat, repetând același scenariu zi după zi. Dar acum, întrebarea aceea era ca o fisură în zid. Și prin ea începea să pătrundă ceva ce nu mai simțisem de mult: îndoiala că „asta e viața mea și nu am altă opțiune”.
Ziua – masca care crapă
La birou, colegii îmi lăudau eficiența, dar eu simțeam că îmi pierd concentrarea. Documentele se învârteau în fața ochilor, dar mintea mea era în altă parte. Mă auzeam spunând „Da, desigur, rezolv imediat”, dar vocea mea părea a altcuiva.
Într-o pauză, cineva a spus o glumă banală. Am râs, dar râsul meu a sunat ciudat, aproape isteric. Privirile colegelor s-au întors spre mine, iar eu m-am scuzat grăbită: „Sunt obosită.” Dar înăuntru, simțeam că masca începe să se topească.
Seara – zidurile din casă
În casă, liniștea era aceeași. Pașii lui pe coridor, clicul telecomenzii, foșnetul paginii dintr-o revistă. Două vieți paralele care nu se mai atingeau.
Am încercat să deschid gura, să spun: „Nu mai pot.” Dar cuvintele mi-au rămas în gât, ca niște pietre. El m-a privit o secundă, indiferent, și a spus doar: „Ce e?”
„Nimic”, am șoptit. Și am simțit cm zidul dintre noi crește și mai mult.
Noaptea – prăbușirea
M-am așezat pe podeaua rece din dormitor, cu spatele lipit de pat. Respirația mi se frângea, inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că îmi va sparge pieptul. Lacrimile curgeau necontrolat.
Simțeam că nu mai am aer. Îmi strângeam genunchii la piept, ca să mă țin întreagă, dar corpul meu tremura. Eram un animal rănit, prins în propria colivie.
Am vrut să țip. Dar din mine a ieșit doar un șuier stins, un suspin aproape inuman.
Atunci, ceva s-a rupt. Am simțit cm zidurile mele interioare se prăbușesc și mă lasă goală. Și în golul acela a apărut un gând care m-a speriat:
„Dacă plec chiar acum? Dacă deschid ușa și nu mă mai uit înapoi?”
Momentul-limită
Am ridicat mâna tremurândă și am luat cheile de pe noptieră. Metalul rece mi-a ars palma. M-am ridicat și am mers încet spre ușă.
În liniștea casei, pașii mei păreau să bubuie. Am pus mâna pe clanță. Am simțit frigul metalului, am răsucit-o puțin. O ușă între două lumi: cea în care mă stingeam și cea în care aș fi putut renaște.
Inima îmi bătea ca un ciocan. Lacrimile nu se mai opreau. În urechi îmi răsuna din nou întrebarea:
„Cum ar fi să nu mai trăiesc așa?”
Dar atunci, din spatele meu, o voce adormită a mormăit:
„Unde te duci?”
Am încremenit.
Nu am răspuns.
Nu am mai deschis ușa.
Dar știam că momentul acela nu va fi ultima dată când întrebarea îmi va bate în piept.
„Zidurile mele nu căzuseră încă. Dar pentru prima oară, am atins clanța libertății.”
✨ CAPITOLUL 3 – VA URMA ✨
Povestea A.M abia începe... Ce urmează sunt alegeri grele, ziduri invizibile și primele scântei de curaj.
Dacă simți că povestea ei ți-a atins sufletul, ajută-mă să o ducem mai departe:
👉 Dă un Follow pentru a nu pierde următorul capitol.
👉 Apasă Like & Share ca să ajungă la cât mai multe inimi.
👉 Lasă un comentariu cu un gând sau un sfat pentru A.M – ea citește tot ce scrieți și fiecare cuvânt poate fi o încurajare.
🤍 Uneori, chiar și un simplu mesaj poate schimba o viață.
