28/05/2026
Am scris multe rânduri în săptămânile acestea despre Partidul Național Liberal și despre cel care îl conduce astăzi, domnul Bolojan.
Îmi vin în minte anii ’90, vremea începuturilor postcomuniste a acestui partid, când la cârmă se aflau oameni cu o înțelegere cu adevărat liberală a lucrurilor, atât în gândire, cât și în faptă. Cetățenii de atunci însă își îndreptau votul mai ales către FSN și către domnul Iliescu.
Totuși, nu pot să uit și nu pot să nu pomenesc un om al PNL-ului care mi-a rămas viu în memorie. Este vorba de domnul Radu Câmpeanu, un politician pe care vă mărturisesc că l-am privit cu admirație.
Doresc să mai adaug că scriu despre PNL tocmai pentru că este un partid pe care l-am privit cu simpatie în anii ’90 și pe care aș vrea să îl văd revenind la identitatea sa de odinioară.
Cetățenii au înțeles cu timpul ce înseamnă democrația și pluralitatea politică. Încet, PNL a devenit un partid puternic. Dar, pe măsură ce a crescut, a început să uite din principiile care îl defineau. Mă gândesc la acele principii liberale care cer un stat suplu și o fiscalitate redusă, menite să dea avânt economiei.
Și totuși, de câte ori vedeai un guvern cu un premier sau cu un ministru de finanțe provenind din PNL, constatam cu mirare o înclinație spre mărirea taxelor și impozitelor, împotriva însăși doctrinei pe care partidul ar fi trebuit să o apere.
Încet, încet, ceea ce părea greu de închipuit a devenit cu putință. PNL a ajuns la o alianță cu PSD, în cadrul USL-ului din vremea lui Antonescu și a lui Ponta.
Iar iată că, de mai bine de 5 ani , o asemenea înțelegere a ajuns să fie socotită lucru firesc. Ba mai mult, s-a adăugat și un al treilea partener, un partid care se reclamă de dreapta, deși, în fapt, este de stânga extremă, și anume USR.
Acum, odată cu contestarea premierului Bolojan, această însoțire a devenit de neconceput. De trei săptămâni nu se poate alcătui o majoritate care să dea țării un guvern, iar România rămâne în derivă.
Ceea ce doresc să supun atenției dumneavoastră este însă altceva. PNL nu mai este partidul de odinioară, cu doctrină și principii de dreapta limpezi.
Cu președinți de consilii județene, primari, parlamentari și miniștri care nu mai înțeleg ce înseamnă, în esența sa, un partid liberal.
Acești oameni vorbesc în numele doctrinei, dar faptele lor o contrazic. În loc să apere statul cumpătat și libertatea inițiativei, sporesc aparatul birocratic și încarcă cetățeanul cu dări noi. În loc să vegheze asupra autonomiei locale și a răspunderii individuale, se obișnuiesc cu puterea centrală și cu risipa ei.
A ajuns, mai degrabă, un alt partid de stânga, fără legătură cu acel PNL al anilor ’90.
Astfel, numele rămâne, dar spiritul se risipește. Iar atunci când un partid își pierde substanța, el nu mai poate fi recunoscut decât prin amintirea a ceea ce a fost odinioară.