13/10/2026
ROMÂNIA, ȚARA ÎN CARE NOI PLĂTIM, IAR ALȚII CUMPĂRĂ!
Există afaceri bune, afaceri proaste și afaceri atât de ingenios construite, încât unii vin cu banii, iar alții rămân cu nota de plată. România pare să fi descoperit o nouă categorie: afacerea în care contribuabilul român finanțează inclusiv succesul celui care ajunge să cumpere.
Cazul Șantierului Naval Mangalia, prezentat drept o tranzacție la un preț mult sub valoarea sa, ridică o întrebare fundamentală: cm se face că România ajunge să cedeze active industriale strategice, în timp ce finanțarea unor investiții este susținută tot din bani împrumutați de statul român?
Prin programul SAFE, România accesează împrumuturi europene pentru consolidarea capacităților de apărare. Sunt bani care trebuie rambursați, chiar dacă termenii de finanțare pot fi avantajoși. Dacă, în acest context, o companie germană ajunge să beneficieze de oportunități industriale finanțate indirect din programe susținute de împrumuturi contractate de România, atunci avem obligația să cerem transparență totală.
Cât valorează cu adevărat șantierul? La ce preț se face tranzacția? Ce obligații își asumă cumpărătorul? Câte locuri de muncă vor fi păstrate? Ce capacități industriale vor rămâne în România? Și, mai ales, care este beneficiul concret pentru contribuabilul român?
Nu este o problemă că o companie germană investește în România. Capitalul străin este binevenit atunci când creează valoare, locuri de muncă și dezvoltare. Problema apare atunci când statul român nu poate demonstra limpede că interesul național a fost apărat.
O țară serioasă își consolidează industria strategică, nu o tratează ca pe o povară de care trebuie să scape. Iar un guvern responsabil nu se mulțumește să anunțe investiții spectaculoase, ci explică cine plătește, cine câștigă și ce rămâne în proprietatea și beneficiul României.
Pentru că, în economia reală, nu contează doar cine semnează contractul și cine apare în fotografia oficială. Contează cine suportă riscul și cine încasează profitul.
Dacă noi ne împrumutăm, noi suportăm costurile și totuși cedăm active strategice în condiții dezavantajoase, atunci nu vorbim despre o mare victorie economică. Vorbim despre o afacere care merită explicată până la ultimul euro.
România nu trebuie să fie țara care pune banii, își asumă datoriile și privește de pe margine cm alții culeg roadele.
Resursele strategice ale României nu sunt marfă de lichidare, iar interesul național nu poate fi trecut la rubrica „pierderi și diverse”!
