16/11/2021
16 noiembrie 1916 - Bătalia pentru București
Cu Dobrogea pierdută și Oltenia ocupată, Regatul Român la sfârșitul lunii noiembrie 1916, se afla în plină defensivă dezordonată, pe un front larg, de la Carpați la Dunăre, având trei armate române: A1, A2 și armata de Dunăre (aceasta cuprindea și trupe rusești).
In data de 9 noiembrie 1916 are loc o discuție la Marele Cartier General (MGG), în fața regelui Ferdinand, între generalul Iliescu, șeful Marelui Cartier General, generalul rus Belaiev, reprezentantul Înaltului Comandament Rus, și generalul francez Berthelot. Generalul Beliaev a aunțat că armata rusă nu va putea ajuta armata română în acel moment și a susținut ideea ca întreaga armată română să se retragă ordonat înspre Moldova, cedând treptat teren, o bătălie decisivă fiind foarte riscantă în condițiile date. De cealaltă parte, generalul Berthelot, a subliniat faptul că pierderea unei jumătăți de țară, cu resurse bogate de hrană și de petrol, va demoraliza atât armata cât și populația.
Regele Ferdinand a aprobat planul, numai după ce acesta a fost acceptat de către generalul Prezan și alți ofițeri români, doar că Marele Cartier General nu avea destule informații despre fortele inamice din Oltenia și Muntenia și nici nu a fost luată în calcul debarcarea trupelor germano-bulgare la nord de Dunăre, cu toate că se știa despre o concentrare de forte inamice pe malul sudic al fluviului.
Planul generalului Prezan, numit comandant al A1, era de a ataca trupele inamice, în data de 16, generalul estimând că bătălia se va termina până în data de 19. Aceasta estimare se baza doar pe speranță. Realitatea era însă următoarea: unele unități erau reduse la jumătate sau completate cu oameni neinstruiți, obosiți și prost echipați; moralul era la pământ; armata era împrăștiată pe o suprafață mare si nu putea să se grupeze în timp util în noul dispozitiv; lipseau mijoacele de comunicații, lipsea tehnica de luptă; armata română nu mai avea mobilitate. Putem spune că Marele Cartier General și-a subestimat, în mod aberant, oponentul.
Ordinul operativ din seara de 16 se încheia într-un mod fatalist: ”De la soldat până la general trebuie să moară atacând”.
Armata 1 trebuia să adopte pe flancul drept o poziție defensivă, ofensiva dându-se pe flancul stâng, pe linia Videle-Călugăreni. O brigadă urma a ataca înspre Giurgiu, alta înspre Drăgănești.
Inamicul a atacat centrul A1, bombardând puternic pozițiile românești. Unele trupe, fiind luate prin surprindere, au căzut în prizonierat, altele, pierzând foarte mulți oameni, au început retragerea, distrugând podurile peste Argeș.
În dimineața zilei de 17, artileria română a început să lovească artileria bulgară de la Călugăreni, lupte grele dându-se și între cele două infanterii. Artileria bulgară a răspuns însă mult mai violent și mai eficient, la amiază pionierii bulgari și infanteria reușind să treacă Neajlovul pe pontoane și să ia prizonieri dintre cei care păzeau poziția română, celelalte trupe române retrăgându-se spre nord. Pe seară, toate trecerile peste Neajlov erau în mâinile bulgarilor, cu românii trasând o nouă linie de apărare între satele Stănești-Singureni-Crângurile-Dobrotești-Brăniștari-Budeni, cu rezerve la Adunații-Copăceni, Varlam, Colibași, Gostinari.
În data de 18 noiembrie, trupele Puterilor Centrale au atacat pe întreaga lungime a frontului, împingând trupele române în spate și ocupând o serie de localități, unele unități având însă mari pierderi cauzate de rezistența română. Unele trupe inamice au fost chiar forțate să se retragă din fața atacurilor furibunde ale românilor. Luptele au durat până în noapte, trupele fiind epuizate. Ordinele contradictorii și opuse situației reale au îngreunat sarcina comandanților din teren.
Marea problemă a românilor era că, în aceeași zi, germanii capturaseră o mașină cu doi ofițeri – căpitanii Barcan și Epure – găsind asupra lor ordine operative date de generalul Prezan. Astfel, Falkenhayn știa exact dispoziția trupelor române și intențiile comandamentului A1. Faptul în sine nu a fost vital pentru victorie, doar a ușurat-o. Divizia rusă, la fel ca în prima zi, nu participase la lupte.
La 19 noiembrie, ordinele primite de trupele Puterilor Centrale urmăreau să destabilizeze complet armata română, urmând planurile capturate.
În sudul capitalei, gruparea de Dunăre primise ordin să atace pe direcția Călugăreni, spre Comana-Vlad Țepeș. Românii au fost nevoiți însă să amâne pentru a doua zi ofensiva, fiindcă trupele ruse care trebuiau să le însoțească au anunțat că nu au unitățile concentrate.
Printre succesele minore ale românilor s-a numărat „victoria” DI 9/19 în fața DI 217 germane/bavareze, făcând peste 2.000 de prizonieri și capturând artilerie, cai etc. Acest fapt impulsionează comandanții români, care ordonă o nouă ofensivă în data de 20 noiembrie, fără a analiza situația reală de pe front și fără a avea informații precise despre efectivele și mișcările de trupe adverse.
Inamicul a continuat să avanseze, luând mii de prizonieri și capturând, în gara Titu, un tren plin cu muniție, fără luptă.
Abia în seara zilei de 20 noiembrie, generalul Prezan a dat în sfârșit ordin de retragere către toate trupele din subordine, fiecare primind clar direcția de retragere. De partea cealaltă, feldmareșalul german Mackensen primea ordin să ocupe Bucureștiul.
Rămășițele fostelor divizii s-au adunat la marginea capitalei pentru reorganizarea și refacere. Abia către amiază, pentru a ușura retragerea, rușii au atacat în forță pe direcția Copăceni-Adunații Copăceni și Comana-Vlad Țepeș, ocupând poziții avansate, unde au și înnoptat. Venită cu două-trei zile întârziere, acțiunea nu a avut nici un efect practic.
În urma luptelor, A1 a fost aproape complet spulberată, iar A2 a pierdut două divizii, rezultatul bătăliei „pentru București” fiind absolut dezastruos.
Pe 23 noiembrie Bucureștiul era ocupat de trupele Puterilor Centrale, feldmareșalul Mackensen putând să își sărbătorească ziua de naștere în plin triumf.
Deşi ocupaţia era sub comandă germană, multe dintre trupe erau balcanice, atât ca origine geografică, dar şi în ceea ce priveşte năravurile. Turcii aveau poliţie de plătit după confruntarea din 1877, dar şi o lăcomie proverbială. Ei sunt cei care au devastat, bunăoară, celebra moară Assan, demontând şi transferând echipamentele nou-nouţe la Istanbul. Cel puţin aşa susţine istoricul Constantin Cazanişteanu.
Însă alături de acest exemplu se mai pot adăuga sute. Turcii nu s-au dat în lături nici de la furtul clopotelor de biserici (bronzul se recicla bine şi pe atunci, nu doar în zilele noastre), ca să nu mai vorbim despre miile de obiecte de artă dispărute în confuzia generală.
Şi bulgarii au avut, dincolo de sutele de furtişaguri, un fel de climax al prăduielii, atunci când au atacat Mitropolia (era 17 februarie 1918) şi au furat moaştele Sfântului Dimitrie Basarabov, ocrotitorul Bucureştiului.
Hoţii, care credeau că fac un act de dreptate, căci sfântul era născut pe teritoriul Bulgariei, au fost prinşi de-abia după două zile, în urma intervenţiei lui Von Mackensen, care se încăpăţâna să creadă că rigoarea germană e valabilă şi pentru slavii de la sud de Dunăre, dar şi pentru că ortodocşii bucureşteni erau în pragul unei răscoale
Generalul român G. A. Dabija : ”Bătălia de la Argeș nu numai că nu trebuia dată, dar chiar dacă ni-ar fi fost impusă de inimic, nu trebuia primită.”
Surse: historia.ro, adevărul.ro, unitischimbam.ro,
