25/06/2025
La un moment dat, inevitabil, ajungi să-ți dai seama că e mai bine să fii respins pentru cine ești, decât iubit pentru cine nu ești.
Iar odată ce înțelegi cu adevărat această lecție, totul se va schimba.
Pentru că a fi plăcut pentru o mască — nu pentru cine ești — nu înseamnă, de fapt, că ești plăcut. Chiar dacă reușești să-i impresionezi pe oameni cu un spectacol bine pus la punct, nu vei simți niciodată satisfacția autentică de a fi iubit sau apreciat.
Pentru că nu este despre tine. Este despre rolul pe care îl joci. Despre imaginea pe care o proiectezi.
Mai rău, acel spectacol devine o închisoare. Îți întărește convingerea că nu ești suficient. Că trebuie să continui să te prefaci. Că n-ai voie să te arăți lumii așa cm ești. Că n-ai voie să te arăți fără filtru. Că autenticitatea ta i-ar speria, i-ar alunga, i-ar dezamăgi pe oameni.
Un exemplu puternic care ilustrează acest mecanism vine din sfera întâlnirilor și a relațiilor.
Cred că aici a greșit grav toată paradigma promovată de „tehnicile de agățat”: le-a transmis bărbaților, mai ales celor nesiguri, că pot avea succes doar dacă renunță la autenticitate. Le-a fost inoculată ideea că, pentru a fi doriți, trebuie să joace un rol. Că ceea ce sunt nu este suficient, nu este atractiv, nu este dezirabil (de dorit).
În multe cercuri masculine, „optimizarea socială” a devenit o religie: plină de replici învățate pe de rost, de tehnici de seducere rafinate și strategii laborioase – toate cu un singur scop: obținerea unei validări rapide. A unei victorii de scurtă durată.
Și, da, pe moment funcționează. Apar aventurile, s*xul, atenția și senzația — iluzia — că ai câștigat jocul.
Dar, în spatele acestor „reușite”, se instalează o neliniște tăcută. O agitație subtilă, dar persistentă. Un gol. O lipsă de sens care se adâncește cu fiecare interacțiune bazată pe rol, nu pe persoană.
Paradoxal, în ciuda tuturor acestor „cuceriri”, mulți ajung să se simtă mai pierduți decât înainte. Mai singuri. Mai deconectați.
De ce?
Pentru că realizează, în cele din urmă, că au fost doriți pentru un personaj, nu pentru ei înșiși. Iar succesul obținut printr-o fațadă nu aduce împlinire reală. Nu vindecă. Din contră: macină, rușinează, deprimă. Iar inevitabil apare întrebarea:„Dacă aș renunța la acest rol... ar mai rămâne cineva?”
Când nu ești tu însuți, toate „reușitele” tale sunt fără substanță. Pentru că oamenii nu te validează pe tine, ci imaginea pe care o întreții prin eforturi constante. Iar tu ajungi să simți că trăiești departe de tine, ca și cm ți-ai privi propria viață de la distanță — mereu cu un pas, sau chiar cu șapte, în urmă.
Să trăiești așa, în permanență — mai ales în relațiile apropiate: cu partenerul, cu prietenii, cu familia — e o formă de tortură emoțională. Sufletească, chiar. O înstrăinare lentă, tăcută, față de propria persoană. Încet, dar sigur, uiți cine ești cu adevărat. Te rupi de tine. Te deconectezi de ceea ce te făcea viu.
De aceea, una dintre cele mai mari revelații personale este următoarea:
O mască poate primi aplauze, poate primi aprecieri. Dar nu poate primi iubire.
Iubirea reală nu se adresează unui personaj. Se adresează unei persoane.
Pentru că iubirea autentică este personală. E riscantă. Și presupune ca tu să fii acolo – vulnerabil, imperfect, uneori ciudat, mereu complex.
Asta înseamnă că, în relații, e sănătos — și înțelept — să îți exprimi autenticitatea cât mai devreme. Nu într-un mod ostentativ sau agresiv, ci sincer, deschis, cu grijă, testând dacă omul din fața ta are capacitatea de a te primi așa cm ești.
Pentru unii, acest lucru poate însemna să trimită un articol despre psihologie. Pentru alții, poate fi o idee bizară care le-a venit pe neașteptate, în timp ce mergeau pe stradă. Sau un detaliu personal, aparent banal, dar care spune mult mai mult decât pare.
Chiar și atunci când pare ciudat sau nepotrivit, gestul de a fi tu însuți îți amintește că ai voie să fii așa. Mai mult decât îți permiți, de obicei.
Asta nu înseamnă că trebuie să ne dezvăluim complet din prima clipă, fără niciun filtru. Înseamnă doar că, în relațiile care contează, trebuie să ne arătăm cât mai curând în forma noastră reală — în doze pe care celălalt le poate integra. Cu sinceritate. Cu imperfecțiuni. Cu pasiunile noastre „ciudate” și opiniile inconfortabile.
Pentru că nu poți trăi o viață întreagă ca un personaj într-o piesă de teatru. Nu poți juca la nesfârșit rolul celui care spune ce trebuie, care gândește ce se așteaptă de la el, care răspunde corect la întrebările nerostite. Devine epuizant. Și la un moment dat, obosești. Nu doar fizic – obosești de tine.
Prin urmare, un bărbat — și, de fapt, oricine — nu ar trebui să își optimizeze viața pentru a face s*x cu cât mai multe persoane, ci pentru a fi fericit alături de cineva.
Asta e ideea: nu contează dacă ai avut o femeie sau o sută. Ce contează este dacă ești fericit. Nu scorul. Nu trofeele. Nu confirmările egoului.
Așadar, întreabă-te sincer:
Ești dispus să sacrifici ceva ce știi că vrei (conexiune reală), pentru ceva ce crezi că vrei (validare rapidă)? Cu cineva care, de fapt, nici nu te vrea pe tine, ci doar personajul pe care-l joci?
Pentru că, dacă omul potrivit este acolo, va rămâne. Va asculta, și va răspunde. Iar acel răspuns va avea o greutate pe care nicio „replică de agățat” nu o va putea egala vreodată.
Nu e vorba despre cât de mult poți obține. Ci despre cât de real te simți în prezența celuilalt.
Despre intimitate, nu doar atracție. Despre validare autentică, nu performativă.
Cea mai sigură investiție pe care o poți face în relații este să devii — și să rămâi — tu însuți.
Chiar dacă asta înseamnă că vei pierde oameni pe drum.
Pentru că, atunci când cineva te iubește în forma ta reală, nu mai simți nevoia să te transformi constant în altceva.
Nu mai porți masca.
Nu mai aștepți permisiunea de a fi tu.
Și, mai ales, nu te mai întrebi dacă meriți iubirea primită.
Pentru că știi că este pentru tine.
Notă! Urmăriți-mă pe Instagram pentru mai mult conținut= de calitate.
*
*
*
