BrazenRealities

BrazenRealities Trăirile tale, puse în cuvintele mele! Urmărește-mă ca să te convingi.

Ai zice că înveți odată cu vârsta... Dar tot mai apar momente în care ne păcălim singuri, ne încăpățânăm să credem în il...
19/07/2025

Ai zice că înveți odată cu vârsta...

Dar tot mai apar momente în care ne păcălim singuri, ne încăpățânăm să credem în iluzii și să sperăm la imposibil.

Am adunat 20 de astfel de momente care, cu siguranță, îți vor da de gândit.

Tu în care te regăsești cel mai mult?

Scrie-mi în comentarii.

Și, mai ales: care este cea mai importantă lecție pe care ai învățat-o odată cu vârsta?

P.S. Nu uita sa mă urmărești pe Instagram, unde conținutul este mult mai divers.

👇👇👇

https://www.instagram.com/brazenrealities?igsh=c3BtOTZvbHA3NG9w

09/07/2025
Un adevăr inconfortabil: mulți bărbați nu intră într-o relație pentru că vor cu adevărat o conexiune, ci pentru că au aj...
06/07/2025

Un adevăr inconfortabil: mulți bărbați nu intră într-o relație pentru că vor cu adevărat o conexiune, ci pentru că au ajuns să confunde o relație cu o pauză temporară între impulsuri.

Există relații de moment (scurte), de etapă(medii) și relații de durată(pe termen lung). Toate sunt valide, atâta timp cât sunt asumate. Problema apare când promiți stabilitate, dar cauți intensitate. Când joci rolul de partener, dar trăiești ca un explorator. Când spui „doar pe tine te vreau”, dar te întrebi constant „oare ce mai e prin meniu?”.

O relație nu e un adăpost pentru pofta netratată, nici o mască pentru haosul intern.

Dacă nu ești pregătit să fii sincer – măcar cu tine – vei ajunge să rănești. Nu neapărat imediat, nici intenționat, dar cu siguranță profund.

Așa că, înainte să te apropii de cineva, întreabă-te în mod sincer:

„Ce îmi doresc cu adevărat în acest moment?”

Și ai curajul să spui asta din start. Nu pentru că trebuie, ci pentru că e corect. Pentru că ai ajuns, poate, la un nivel de maturitate în care nu mai irosești timpul nimănui — nici măcar pe al tău.

Uneori mi-e dor...
29/06/2025

Uneori mi-e dor...

La un moment dat, inevitabil, ajungi să-ți dai seama că e mai bine să fii respins pentru cine ești, decât iubit pentru c...
25/06/2025

La un moment dat, inevitabil, ajungi să-ți dai seama că e mai bine să fii respins pentru cine ești, decât iubit pentru cine nu ești.

Iar odată ce înțelegi cu adevărat această lecție, totul se va schimba.

Pentru că a fi plăcut pentru o mască — nu pentru cine ești — nu înseamnă, de fapt, că ești plăcut. Chiar dacă reușești să-i impresionezi pe oameni cu un spectacol bine pus la punct, nu vei simți niciodată satisfacția autentică de a fi iubit sau apreciat.

Pentru că nu este despre tine. Este despre rolul pe care îl joci. Despre imaginea pe care o proiectezi.

Mai rău, acel spectacol devine o închisoare. Îți întărește convingerea că nu ești suficient. Că trebuie să continui să te prefaci. Că n-ai voie să te arăți lumii așa cm ești. Că n-ai voie să te arăți fără filtru. Că autenticitatea ta i-ar speria, i-ar alunga, i-ar dezamăgi pe oameni.

Un exemplu puternic care ilustrează acest mecanism vine din sfera întâlnirilor și a relațiilor.

Cred că aici a greșit grav toată paradigma promovată de „tehnicile de agățat”: le-a transmis bărbaților, mai ales celor nesiguri, că pot avea succes doar dacă renunță la autenticitate. Le-a fost inoculată ideea că, pentru a fi doriți, trebuie să joace un rol. Că ceea ce sunt nu este suficient, nu este atractiv, nu este dezirabil (de dorit).

În multe cercuri masculine, „optimizarea socială” a devenit o religie: plină de replici învățate pe de rost, de tehnici de seducere rafinate și strategii laborioase – toate cu un singur scop: obținerea unei validări rapide. A unei victorii de scurtă durată.

Și, da, pe moment funcționează. Apar aventurile, s*xul, atenția și senzația — iluzia — că ai câștigat jocul.

Dar, în spatele acestor „reușite”, se instalează o neliniște tăcută. O agitație subtilă, dar persistentă. Un gol. O lipsă de sens care se adâncește cu fiecare interacțiune bazată pe rol, nu pe persoană.

Paradoxal, în ciuda tuturor acestor „cuceriri”, mulți ajung să se simtă mai pierduți decât înainte. Mai singuri. Mai deconectați.

De ce?

Pentru că realizează, în cele din urmă, că au fost doriți pentru un personaj, nu pentru ei înșiși. Iar succesul obținut printr-o fațadă nu aduce împlinire reală. Nu vindecă. Din contră: macină, rușinează, deprimă. Iar inevitabil apare întrebarea:„Dacă aș renunța la acest rol... ar mai rămâne cineva?”

Când nu ești tu însuți, toate „reușitele” tale sunt fără substanță. Pentru că oamenii nu te validează pe tine, ci imaginea pe care o întreții prin eforturi constante. Iar tu ajungi să simți că trăiești departe de tine, ca și cm ți-ai privi propria viață de la distanță — mereu cu un pas, sau chiar cu șapte, în urmă.

Să trăiești așa, în permanență — mai ales în relațiile apropiate: cu partenerul, cu prietenii, cu familia — e o formă de tortură emoțională. Sufletească, chiar. O înstrăinare lentă, tăcută, față de propria persoană. Încet, dar sigur, uiți cine ești cu adevărat. Te rupi de tine. Te deconectezi de ceea ce te făcea viu.

De aceea, una dintre cele mai mari revelații personale este următoarea:

O mască poate primi aplauze, poate primi aprecieri. Dar nu poate primi iubire.

Iubirea reală nu se adresează unui personaj. Se adresează unei persoane.

Pentru că iubirea autentică este personală. E riscantă. Și presupune ca tu să fii acolo – vulnerabil, imperfect, uneori ciudat, mereu complex.

Asta înseamnă că, în relații, e sănătos — și înțelept — să îți exprimi autenticitatea cât mai devreme. Nu într-un mod ostentativ sau agresiv, ci sincer, deschis, cu grijă, testând dacă omul din fața ta are capacitatea de a te primi așa cm ești.

Pentru unii, acest lucru poate însemna să trimită un articol despre psihologie. Pentru alții, poate fi o idee bizară care le-a venit pe neașteptate, în timp ce mergeau pe stradă. Sau un detaliu personal, aparent banal, dar care spune mult mai mult decât pare.

Chiar și atunci când pare ciudat sau nepotrivit, gestul de a fi tu însuți îți amintește că ai voie să fii așa. Mai mult decât îți permiți, de obicei.

Asta nu înseamnă că trebuie să ne dezvăluim complet din prima clipă, fără niciun filtru. Înseamnă doar că, în relațiile care contează, trebuie să ne arătăm cât mai curând în forma noastră reală — în doze pe care celălalt le poate integra. Cu sinceritate. Cu imperfecțiuni. Cu pasiunile noastre „ciudate” și opiniile inconfortabile.

Pentru că nu poți trăi o viață întreagă ca un personaj într-o piesă de teatru. Nu poți juca la nesfârșit rolul celui care spune ce trebuie, care gândește ce se așteaptă de la el, care răspunde corect la întrebările nerostite. Devine epuizant. Și la un moment dat, obosești. Nu doar fizic – obosești de tine.

Prin urmare, un bărbat — și, de fapt, oricine — nu ar trebui să își optimizeze viața pentru a face s*x cu cât mai multe persoane, ci pentru a fi fericit alături de cineva.

Asta e ideea: nu contează dacă ai avut o femeie sau o sută. Ce contează este dacă ești fericit. Nu scorul. Nu trofeele. Nu confirmările egoului.

Așadar, întreabă-te sincer:

Ești dispus să sacrifici ceva ce știi că vrei (conexiune reală), pentru ceva ce crezi că vrei (validare rapidă)? Cu cineva care, de fapt, nici nu te vrea pe tine, ci doar personajul pe care-l joci?

Pentru că, dacă omul potrivit este acolo, va rămâne. Va asculta, și va răspunde. Iar acel răspuns va avea o greutate pe care nicio „replică de agățat” nu o va putea egala vreodată.

Nu e vorba despre cât de mult poți obține. Ci despre cât de real te simți în prezența celuilalt.

Despre intimitate, nu doar atracție. Despre validare autentică, nu performativă.

Cea mai sigură investiție pe care o poți face în relații este să devii — și să rămâi — tu însuți.

Chiar dacă asta înseamnă că vei pierde oameni pe drum.

Pentru că, atunci când cineva te iubește în forma ta reală, nu mai simți nevoia să te transformi constant în altceva.

Nu mai porți masca.

Nu mai aștepți permisiunea de a fi tu.

Și, mai ales, nu te mai întrebi dacă meriți iubirea primită.

Pentru că știi că este pentru tine.

Notă! Urmăriți-mă pe Instagram pentru mai mult conținut= de calitate.

*
*
*

Relația ta cu ceilalți reflectă, adesea fără să-ți dai seama, relația pe care o ai cu tine însuți.Dacă, în interiorul tă...
23/06/2025

Relația ta cu ceilalți reflectă, adesea fără să-ți dai seama, relația pe care o ai cu tine însuți.

Dacă, în interiorul tău, porți vină, rușine, lipsă de valoare sau autocritică, s-ar putea să cauți – inconștient – oameni care îți validează acele credințe.

Dacă te critici constant, dacă te neglijezi, dacă te pui mereu la coada propriilor priorități… ghici ce fel de oameni ajungi să accepți în jurul tău?

Exact – pe cei care fac la fel.

Pe cei care te tratează cu lipsă de respect. Care nu te aud. Care îți ciobesc încrederea, dar rămân acolo pentru că… tu poți duce.

Oameni care te critică. Care te neglijează. Care te tratează exact așa cm tu te tratezi în tăcere.

Și, poate, cel mai greu de acceptat e că... îi vei tolera.

Pentru că acea dinamică îți este familiară. Seamănă cu tine. Cu ce crezi că meriți.

Și e greu să recunoști asta. Pentru că, uneori, e mai ușor să spui „așa sunt oamenii” decât „așa mă port eu cu mine”.

Dar lucrurile se schimbă atunci când începi să te privești cu mai multă blândețe.

– Când nu-ți mai torni vina în suflet, în fiecare zi.
– Când începi să îți vorbești frumos.
– Când spui „nu”, deși tremuri.

Pentru că, atunci, încep să se schimbe și relațiile din jurul tău.

Pentru că, în clipa în care începi să-ți conferi valoare – în liniște, fără aplauze – începe să se schimbe și filtrul prin care îi privești pe ceilalți.

Nu mai accepți orice prezență. Nu mai zâmbești fals, doar ca să eviți un conflict. Nu te mai minți că e bine, când nu e.

Demnitatea ta interioară devine un filtru.

Un standard tăcut. O graniță naturală.

Și ceva în tine se așază. În liniște.

Nu mai poți sta lângă oameni care nu vor – sau nu știu – să facă același lucru.

Nu mai accepți oameni care nu știu să stea lângă un suflet care se respectă.

Pentru că, în sfârșit, știi că meriți mai mult.

Relațiile nu sunt doar despre „noi” și „ei”. Sunt despre tot ce ducem cu noi, în tăcere.

Despre cm te vezi tu când nu te vede nimeni.

Și despre cât de mult te prețuiești, cu adevărat, atunci când nu mai cauți confirmări în ochii celorlalți.

Să renunți la omul care era tandru, prezent, vulnerabil.La omul care a sperat.Care a visat.Care a crezut că a găsit ceva...
18/06/2025

Să renunți la omul care era tandru, prezent, vulnerabil.

La omul care a sperat.

Care a visat.

Care a crezut că a găsit ceva rar.

Pentru că, dacă spui că n-a fost real...

---

Aceasta este doar o frântură din newsletterul care va ajunge luni în inbox-ul celor care s-au abonat deja.

Tu ai făcut-o?

Dacă nu, o poți face foarte simplu:

– accesează linkul din biografia paginii,
– comentează la următoarea postare cu orice îți trece prin minte, iar eu îți voi trimite linkul direct în DM,
– sau apasă pe linkul pe care îl vei găsi în povestea în care voi distribui această postare.

Tu alegi cum, eu mă asigur că îl primești.

În newsletter vorbesc despre dorințe, despărțiri și schimbare.

Și dacă nici asta nu te-a convins, atunci vreau să-ți spun că în această frază:

„Dacă vrei să treci peste cineva, urcă-te peste altcineva.”
..am găsit ceva folositor.

Abonează-te acum – promisiunea mea e că nu-ți vei pierde timpul. Din contră, nu o să mai privești lumea la fel după această lectură.

---



12/06/2025

Trăim într-o societate în care femeile sunt încă trase la răspundere pentru fiecare alegere care nu urmează „calendarul tradițional” al feminității.

Dacă nu te măriți până la 30 de ani, apar privirile piezișe.

Dacă nu faci copii, ești „incompletă”, ca și cm sensul tău ar începe și s-ar termina la uter.

Dacă îți iei timp să alegi cu grijă, cu luciditate, dacă îți iei timp să te cunoști și să cunoști, ți se spune că „ai prea multe pretenții” sau că „vei rămâne singură”.
Singură, adică... pedepsită.

Dar despre ce se întâmplă cu adevărat când te grăbești sau ești grăbită, nu vorbește mai nimeni. Despre căsnicii toxice în care iubirea e înlocuită de frică. Despre controlul mascat sub forma unor gesturi „protectoare”. Despre abuzul psihologic care devine noua normă. Despre femeile care nu mai trăiesc — și nu pentru că au „așteptat prea mult”, ci pentru că n-au fost învățate să spună „nu”.

În România, s*xismul nu e doar o replică aruncată pe terasă între două beri. E o cultură întreagă care stigmatizează, denigrează și, pe alocuri, încearcă să umilească femeile pentru independența lor; o cultură care le face pe femei să se simtă vinovate pentru violența îndreptată împotriva lor, în timp ce caută justificări pentru agresori, nu pedepse.

În ultimele luni, am asistat din nou la aceeași spirală infernală: de la bancurile misogine și glumele „nevinovate” despre femei „prea vocale”, s-a ajuns, iar și iar, la tăcerea absolută a uneia care nu mai e printre noi, la abuzul alteia (Teodora, Milu — cazuri mediatizate), la violența asupra tinerei din Pitești (căutați pe Google), dar și la tolerarea cultului wankerilor — un site care funcționează de ani întregi fără ca nimeni să ia măsuri.

Adevărul e unul simplu și crud și nu are nevoie de ambalaj:

căsătoria târzie nu ucide (cel puțin NU în majoritatea cazurilor).

Dar căsătoria cu omul greșit — într-o cultură care te învață să taci, nu să ceri mai mult — îți poate lua tot ce e viu în tine: speranțe, libertăți, identitate. Uneori încet, alteori într-o clipă.

Iar uneori, îți poate lua chiar viața.

Să fii „pretențioasă” nu e un defect de caracter.

E o formă de luciditate.

Un semn că te respecți.

Un gest de autoapărare, într-o lume care încă aplaudă sacrificiul femeii, dar închide ochii la suferința ei.

Femeie, nu îți cere scuze pentru că ai standarde. Îți salvezi viața cu ele.

Moartea Teodorei Marcu nu e un accident. E rezultatul unei ecuații sociale greșite. Un produs predictibil al unei societ...
05/06/2025

Moartea Teodorei Marcu nu e un accident. E rezultatul unei ecuații sociale greșite. Un produs predictibil al unei societăți care crește bărbați fragili, dar cu arme în mână. Care tratează posesivitatea ca pe o dovadă de iubire. Care consideră că o femeie e mai întâi a cuiva, apoi un om.

A fost nevoie de un glonț în piept ca să luăm în serios frica unei femei.

De ce se întâmplă asta?

Pentru că trăim într-o cultură în care masculinitatea se construiește pe o fundație de rahat:

putere, nu empatie;

control, nu respect;

dominare, nu înțelegere.

Băieții cresc învățând că trebuie să fie „puternici”, dar nimeni nu le explică ce înseamnă puterea reală.

Li se spune că trebuie să fie „bărbați adevărați”, dar ce înseamnă asta?

Să nu plângă?

Să nu accepte refuzul?

Să nu se simtă slabi niciodată?

Când nu știi cine ești, îți construiești identitatea prin validare exterioară.

Iar când singura sursă de validare e o femeie care nu te mai vrea, simți că îți pierzi întreaga valoare.

Și atunci… răzbunarea devine justificabilă. În mintea lui. Într-un mod bolnav, dar previzibil.

Despre ce fel de bărbat vorbim?

Nu despre „monștri”.

Ci despre bărbați obișnuiți, care n-au fost învățați să își înțeleagă propriile emoții.

Care au crescut în case în care furia era limbajul tatălui și tăcerea – a mamei.

Care au învățat că dragostea trebuie „păstrată cu orice preț”.

Care nu știu să piardă fără să distrugă.

Și mai grav, vorbim despre bărbați cu funcții, cu arme – dar fără busolă morală sau echilibru interior.

Când un astfel de om face abuz, sistemul se uită în altă parte.

Despre ce fel de sistem vorbim?

Despre unul care vede violența domestică ca pe un „conflict conjugal”.

Despre instituții care cer „dovezi” unei femei care spune că e în pericol.

Despre ordinul de protecție care e opțional, temporar, birocratic și deseori inutil.

Despre plângeri care nu sunt tratate cu urgența cu care sunt tratate cele ale băncilor sau ale politicienilor.

Despre o cultură instituțională care nu știe să prevină, ci doar să reacționeze. Când e deja prea târziu.

Ce e de făcut?

Educație emoțională pentru băieți – încă din școală.

Să înțeleagă ce simt. Să accepte un „nu”. Să vadă vulnerabilitatea ca pe o forță, nu ca pe o slăbiciune.

Reformarea poliției și a justiției – instruire clară pentru cm se gestionează cazurile de hărțuire, amenințare, violență domestică. Nu e negociabil!

Campanii naționale – care să reconstruiască imaginea bărbatului: nu ca prădător, nu ca stăpân, nu ca „alpha”, ci ca OM.

Sprijin psihologic pentru bărbați în derivă – nu pentru a-i proteja, ci pentru a preveni tragedii.

Și mai ales: să nu mai minimizăm. Să nu mai normalizăm. Să nu mai rămânem tăcuți.

Când un bărbat spune „femeile trebuie puse la punct” – spune-i că greșește.

Când un prieten îți povestește obsesiv despre fosta – întreabă-l ce simte cu adevărat.

Când o femeie îți spune că e urmărită – ascult-o, nu o îndoi de realitatea ei.

Teodora Marcu a murit pentru că sistemul n-a ascultat. Dar și pentru că noi, ca societate, am tăcut.

Nu avem voie să o uităm.

Nici pe ea, nici pe celelalte femei care au murit fiindcă au spus „nu”.

Dacă textul ăsta ajunge la tine și ești bărbat, întreabă-te:

Pot accepta un refuz fără să simt că mă prăbușesc?

Pot să iubesc fără să controlez?

Pot să fiu respins fără să urăsc?

Dacă nu... ai de lucru. Și nu e rușine în asta.

Rușinea e doar dacă alegi să nu faci nimic.

România e o țară flămândă de lideri autentici. După ani de dezamăgiri politice, corupție și trădări ideologice, ne agăță...
16/05/2025

România e o țară flămândă de lideri autentici. După ani de dezamăgiri politice, corupție și trădări ideologice, ne agățăm de orice figură care pare „altfel”. Orice voce care strigă tare, care face scandal, care bate cu pumnul în masă, pare că întruchipează speranța rupturii. A schimbării. A „patriotismului curat”.

Dar aici începe pericolul.

Când un lider devine mai important decât ideile pe care le promovează, am trecut granița gândirii critice. Ne-am mutat în teritoriul credinței tribale. Urmărim ideologul, nu ideologia. Nu mai contează dacă ce spune e coerent, etic sau sustenabil — contează doar că o spune „al nostru”. Simbolul devine mai puternic decât substanța.

Cazul George Simion este emblematic. Pentru unii, el este „vocea poporului”. Pentru alții, un oportunist abil, care știe să mânuiască emoțiile colective ca pe un instrument de campanie. Dar indiferent de părerea individuală, un lucru devine tot mai clar: în jurul lui se construiește o mitologie. O narațiune de erou național, „om simplu”, „luptător neînfricat”, „adevărat român”. Iar această mitologie riscă să devină un paravan periculos.

Pentru că atunci când mitologizezi un om, nu-l mai vezi limpede. Îi treci cu vederea incoerențele, derapajele, vulgaritatea, manipulările. Îi ierți ceea ce altora le-ai condamna. Îl aperi, nu pentru că are dreptate, ci pentru că e „al tău”. Îi copiezi comportamentul, justifici intoleranța, glorifici agresivitatea și, fără să-ți dai seama, devii purtătorul unei versiuni deformate de patriotism — una care seamănă mai mult a excludere decât a solidaritate.

Aceasta nu este o pledoarie împotriva lui George Simion ca individ. Este o pledoarie împotriva idolatrizării ca fenomen. Împotriva tentației de a căuta salvatori în loc de soluții. Împotriva înlocuirii gândirii cu loialitatea oarbă.

Dacă vrem o Românie mai dreaptă, mai lucidă, mai matură, trebuie să învățăm să punem întrebări. Să analizăm ideile, nu doar tonul cu care sunt rostite. Să ne uităm și la defecte, nu doar la sloganuri. Să nu mai confundăm carisma cu caracterul.

Un om nu e o ideologie. Un lider nu e o religie. Iar votul nu e un legământ de credință. E un act de responsabilitate, de luciditate.

Tăcerea nu este o lipsă. Nu este un vid, ci o prezență vie, grea, adesea ignorată. E locul în care nu mai are cine să-ți...
16/04/2025

Tăcerea nu este o lipsă. Nu este un vid, ci o prezență vie, grea, adesea ignorată.

E locul în care nu mai are cine să-ți confirme durerea sau să ți-o respingă. Nu mai există nimeni pe care să-l învinovățești și nimic după care să te ascunzi.

Rămâi doar tu, față în față cu tine.

Cu gândurile pe care le-ai evitat, cu emoțiile pe care le-ai îngropat și cu tot ce ai lăsat nerezolvat.

Dar acolo, acea liniște profundă, se află răspunsurile pe care le tot cauți. Nu cele convenabile. Nu cele care alină. Ci cele crude, sincere, edificatoare — acelea care vindecă abia după ce, mai întâi, ne dor.

Dar câți dintre noi mai au curajul să rămână în tăcere? Să nu caute imediat un zgomot, o distragere, o validare?

Trăim într-o lume în care liniștea sperie, pentru că în ea nu mai e nimeni care să ne spună cine suntem — și suntem forțați să ne amintim singuri.

Tăcerea nu este un refugiu pentru cei "slabi" sau cei care nu știu ce să spună. Este acel moment sincer în care nu mai ai unde să fugi și ajungi, în sfârșit, față în față cu tine. Poate că nu mai este vorba despre a scormoni după răspunsuri în lumea din afară — în oameni, în distrageri, în idei care sună bine dar nu schimbă nimic. Poate că tot ce avem de făcut e să învățăm să rămânem prezenți în noi, chiar și atunci când liniștea devine inconfortabilă.

Așadar, este foarte important să învățăm să fim acolo, cu noi înșine, cu tot ce ne doare, cu tot ce am ascuns.

Pentru că..

A te simți liniștit nu înseamnă să te regăsești într-un loc unde nu este zgomot, într-un loc lipsit de necazuri sau de o așa zisă muncă dificilă. Înseamnă să fii în centrul tuturor acestor lucruri și totuși să fii calm în inima ta.

🌸
15/04/2025

🌸

Address

Mioveni

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when BrazenRealities posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Share