Ziarul Națiunea, Bucharest (2025)

14/10/2025

https://ziarulnatiunea.ro/2025/10/10/primul-avion-romanesc-care-a-dat-ocol-planetei-in-anul-1969/
Primul avion românesc care a dat ocol planetei în anul 1969…
Data: 10 octombrie 2025, Redacția
Ambițiile românești de a ne afla în elita mondială cu orice ocazie apare câteodată chiar pe neașteptate. Poporul acesta român are în structura sa brevetul de campion și de inventator. Am construit avioane, am zburat peste Carpați, dar și mai departe… Un astfel de moment istoric important a fost uitat de mulți români, dar la acea vreme a reprezentat o realizare remarcabilă, despre care s-a discutat pe larg în întreaga țară. Este vorba despre primul avion românesc care a înconjurat planeta în 80 de ore, în luna decembrie 1969, parcurgând 52.000 de kilometri. Mai precis, între 11 decembrie 1969 și 7 ianuarie 1970, un avion Tarom (marca Ilyushin IL-18 D) a reușit să zboare în jurul lumii. A fost prima reușită de acest fel a unei aeronave românești, ea venind la scurt timp după o altă performanță impresionantă. În 1966, la numai 8 ani de la înființarea Tarom, un avion al acestei companii reușise să efectueze primul zbor transatlantic. Astfel a fost Aventura primului avion românesc care a zburat în jurul lumii.

Despre acest eveniment s-a vorbit pe larg în presa de la acea vreme. Publicații precum „Scânteia”, „Informația Bucureștiului”, cât și „România liberă”, au vorbit despre reușita avionului Tarom. „Astăzi pleacă într-un zbor în jurul lumii un avion IL-18 al companiei aeriene TAROM, având la bord 56 de turiști străini. Avionul va zbura pe următorul itinerar: București — Teheran — Karachi — New Delhi — Bangkok — Singapore — Hong Kong — Tokio — Honolulu — Acapulco — New York — Las Palmas — Roma — Istanbul — București. Durata croazierei: 11 decembrie — 6 ianuarie. Cu prilejul acestui zbor, echipajele avionului, sub comanda pilotului șef Ion Alexandru, vor realiza câteva performanțe de zbor fără escală: Tokio — Honolulu, Las Palmas — Roma (circa 12 ore) etc”, era menționat în 1969, în „Informația Bucureștiului”, potrivit historia.ro. Aeronava a decolat de pe Aeroportul Internațional București – Băneasa „Aurel Vlaicu”, iar pe parcursul acestei călătorii impresionante a parcurs o distanță de nu mai puțin de 47.000 de km. Au existat și câteva modificări ale planului inițial de zbor, de exemplu, în loc de escala programată în Teheran, avionul a zburat direct la Karachi, iar apoi a petrecut o escală prelungită în New Delhi. Decolarea a avut loc tot la ora 13.01, iar, potrivit legendei, echipajul românesc a decis să nu plece la drum chiar la ora 13, pe motiv că „acest număr poartă ghinion”. La bordul avionului s-au aflat 58 de pasageri, la care s-au adăugat cei 13 membri ai echipajului, care au fost următorii: Piloți: comandantul Ion Alexandru – pilotul şef al TAROM-ului, comandantul Ion Drăgănescu, Gavrilă Ionel și Stelian Bănică, ambii piloți-instructori; Navigatori: Gheorghe Tulbure – navigator-șef al TAROM – și Constantin Mănescu; Mecanic de bord: Mihai Rușoiu, Dumitru Mătase; Radio operator: Emilian Rotaru, Gheorghe Ștefănescu; Șef cabină pasageri: Viorica Huțanu; Însoțitori de bord: Puiu Rășină, Nicolae Ghegeliu. La bord s-a aflat și şi inginerul Vasile Năstase, şeful exploatării TAROM, din partea companiei de transport aerian, împreună cu pasagerii – turiști turci care își achizișionaseră inedita excursie prin ONT.

Dacă circumferința Pământului calculată la ecuator, este de 40.000 de kilometri, distanța parcursă de Ilyushinul IL-18D a fost, de fapt, de 51.857 kilometri. Dar durata totală a zborurilor, a timpului petrecut doar în aer, fără cel petrecut în escale, a fost chiar mai mică de 80 de ore, mai exact de 76 de ore și 25 de minute. Avionul sovietic a aterizat pe același aeroport de unde plecase, în data de 7 ianuarie 1970, cu o zi peste ziua stabilită inițial completând astfel primul zbor în jurul lumii efectuat de compania națională. Din cauza autonomiei relativ reduse a avionului sovietic folosit pentru acest zbor special, de doar 8 ore, echipajele companiei au efectuat mai multe zboruri de realimentare. Firește, nu au lipsit poveştile hazlii din această aventură, iar una dintre ele s-a întâmplat în Japonia, la Tokyo. Vasile Farago, inginer de recepţie şi control la Autoritatea Aeronautică Civilă, a aflat-o de la comandantul Ion Alexandru şi a istorisit-o mai târziu, la un eveniment din 2020. Odată ajunşi în capitala Japoniei, cei din echipaj au primit la masă peşte în miere. „Nu mai mâncasem aşa ceva şi nu ştiam ce să facem. Am spălat peştele cu săpun şi abia apoi am mâncat”, spunea Ion Alexandru. Oricum, pentru istoria aripilor românești, acest avion a dat ocol planetei în 80 de ore, parcurgând 52.000 de kilometri și reîntorcându-se cu bine la bază, „acasă”, ca un adevărat campion… (G.V.G.)

14/10/2025

https://ziarulnatiunea.ro/2025/10/14/fortificatia-romana-de-la-trampoiele-zlatna-jud-alba/
Fortificația romană de la Trâmpoiele-Zlatna (jud. Alba) / Data: 14 octombrie 2025, Redacția
Dacă străbatem castrele romane prin inima fostei Dacii și descoperim componente ale Limesului dacic, cea mai extinsă frontieră a Imperiului Roman pe teritoriul Europei continentale, vom avea surprise plăcute legate de aceste fortificații militare și civile. De la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, la ruinele Cetății Romano-Bizantine Sucidava, drumul de 1500 de kilometri, de-a lungul drumurilor sării și aurului dacic, ne prezintă cele mai complexe sisteme de apărare din lumea antică. Fiecare cetate, vizitabilă sau încă îngropată, dezvăluie un capitol fascinant al strategiei militare, dar vorbește mai ales despre ingineria și organizarea care au modelat provincia. Pentru pasionații de istorie, arheologie și strategie militară, acest traseu este o călătorie revelatoare a gloriei, forței și vulnerabilității celei mai mari puteri imperiale ale antichității. Astfel, cercetările arheologice desfășurate în anul 2017 la Trâmpoiele, pe șaua din apropierea vârfului Grohaș din Munții Metaliferi (jud. Alba), au scos la iveală nu un castru de marș al armatei romane, ci un turn de observație fortificat (burgus) datând din epoca romană. Fortificația de mici dimensiuni era amplasată strategic, la o altitudine de 940 m, având o priveliște excelentă asupra Munților Apuseni. Din acest punct, romanii puteau supraveghea mai multe trasee montane care se intersectau în apropiere. În plus, fortificația se afla la mai puțin de 12 km de anticul Ampelum (Zlatna de astăzi), care îndeplinea rolul de centru administrativ al districtului minier. Turnul de observație de la Trâmpoiele făcea astfel parte din ansamblul fortificațiilor romane din zona auriferă a provinciei Dacia, ridicate în scop de control și apărare a centrelor de exploatare minieră şi a căilor de acces pe care le deserveau.

În prezent, fortificația de la Trâmpoiele este destul de vizibilă în teren. Valul foarte bine conservat indică forma de patrulate a acesteia. Laturile sale au dimensiunile de aproximativ 33 x 34 metri. Sistemul defensiv era format dintr-un bastion de pământ și piatră, ale cărui rămășițe conservate măsoară 1,3 metri în înălțime și 5,4 metri în lățime. Acesta era înconjurat de un șanț exterior, care avea o adâncime de 1,7 metri. Cercetările arheologice au evidențiat și o construcție interioară din piatră legată cu pământ, cu o lungime de 6 m. Aceasta reprezintă baza turnului de observaţie, care era construit, probabil, din lemn. Fortificația romană de la Trâmpoiele este cunoscută de localnici sub denumirea de „Cetatea de la Mărul Roșu”, iar în jurul său s-au țesut multe povești și legende de-a lungul timpului. Numele i s-ar trage de la forma muntelui din acel loc, rotundă, înaltă și bombată, asemănătoare unui măr. Localnicii au avut dintotdeauna convingerea că muntele ar fi gol pe dinăuntru și că ar ascunde în interiorul său o cetate turcească cu multe comori, printre care s-ar găsi chiar și un vițel de aur. Toate sunt legate însă cu un greu blestem, astfel încât cei care îndrăznesc să pornească în căutarea acestor bogății, fie își pierd mințile, fie sunt purtați de duhuri rele prin râpi adânci, fără cale de întoarcere. Dacă tot te afli în apropiere de Zlatna, un orășel situat pe cursul superior al Văii Ampoiului, e o ocazie unică de a cunoaște locuri pitorești, case tradiționale, oameni frumoși și ospitalieri. Vei descoperi o natură impresionantă, cu defileuri, chei, peșteri, platouri carstice și izbucuri. Poți alege Cheile Feneșului, Calcarele de la Valea Mică, Piatra Bulbuci, Podul Natural de la Valea Naibii sau Poiana cu Narcise de la Negrileasa. Oriunde te vei îndrepta, te vei bucura de peisaje cu adevărat spectaculoase. (George V. Grigore)

14/10/2025

https://ziarulnatiunea.ro/2025/10/14/vasul-de-cucuteni-restaurant-si-promovat-la-paris-in-prestigioasa-colectie-unesco-de-arta-internationala/
Vasul „de Cucuteni”, restaurant și promovat la Paris în prestigioasa colecție UNESCO de artă internațională / Data: 14 octombrie 2025
Redacția
La Paris, în capitala Franței, a avut loc pe 19 iunie 2025 un moment de mândrie pentru România, când un vas de Cucuteni vechi de peste 5500 de ani, restaurat de specialiștii Complexului Muzeal Național Neamț, a fost expus în prestigioasa colecție UNESCO de artă internațională. La inițiativa Directorului General al UNESCO, Audrey Azoulay, și cu sprijinul Ambasadorului României la UNESCO, Excelența Sa Simona-Mirela Miculescu – care deține și funcția de Președinte al Conferinței Generale UNESCO – Parisul a găzduit un eveniment dedicat promovării operelor de artă din colecția UNESCO. Județul Neamț din România a fost reprezentat cu onoare, printr-o piesă arheologică unică: vasul de Cucuteni, recent restaurat în capitala Franței. Vasul a fost readus la viață de o echipă de elită de restauratori: Dr. Constantin Preoteasa, cercetător științific, și Dumitru Bostan, restaurator și artist plastic, ambii din cadrul Complexului Muzeal Național Neamț. Eforturile lor au fost elogiate ca model de bune practici în conservarea patrimoniului cultural. Această intervenție a marcat un moment istoric pentru colecția UNESCO, care numără peste 1800 de opere din întreaga lume.

Vasul de Cucuteni este cea mai veche dintre ele, provenind dintr-o civilizație preistorică ce a influențat dezvoltarea artistică și tehnologică în Europa de Sud-Est. Pentru Consiliul Județean Neamț, susținerea acestui proiect a fost mai mult decât un demers instituțional – a fost o asumare vizibilă a responsabilității de a promova valorile identitare ale județului pe plan internațional. Este prima participare a județului Neamț într-un astfel de proiect UNESCO, iar impactul este cu atât mai mare cu cât vorbim despre o contribuție românească la o colecție globală de artă. „Este o confirmare a angajamentului nostru ferm față de protejarea, cercetarea și valorificarea patrimoniului cultural, nu doar la nivel local, ci și internațional”, a transmis conducerea CJ Neamț. Ambasadorul Simona-Mirela Miculescu a subliniat importanța contribuției aduse de România în acest context internațional: „Participarea la acest eveniment nu doar că onorează trecutul, ci deschide perspective pentru viitoare colaborări internaționale, în care patrimoniul din Neamț poate deveni ambasadorul tăcut al unei civilizații străvechi. Prezența vasului de Cucuteni în colecția UNESCO marchează un moment istoric pentru România și județul Neamț.

Restaurarea sa nu este doar o reușită tehnică, ci și o reafirmare a valorii patrimoniului românesc în context global. Prin eforturile concertate ale cercetătorilor, autorităților și diplomației culturale, Neamțul devine un exemplu de bune practici în promovarea identității culturale la nivel mondial.” Vasul de Cucuteni – cea mai veche opera de artă din prestigioasa colecție UNESCO de artă internațională cu cei peste 5500 de ani vechime – aflat în Colecția operelor de artă de la sediul din Paris, este o operă unică, de valoare excepțională, obiect de patrimoniu împrumutat de către UNESCO de la Statul Român în 1971, pentru 99 de ani. De acum înaintea motivele sale artistice serpentiforme (sau șerpești, reluate în motivul brățărilor de aur dacice și în imaginea stindardului draconar) vor pune noi semne de întrebare specialiștilor sau pur și simplu vor fi doar admirate de iubitorii de istorie din capitala statului francez și nu numai. (G.V.G.)

13/10/2025

https://ziarulnatiunea.ro/2025/10/13/cezar-adonis-mihalache-noua-absurditate-a-europei/
Noua absurditate a Europei: importând pe bani ceea ce statele au dat gratis… / Data: 13 octombrie 2025, Cezar Adonis Mihalache
Și nici măcar nu vorbim de aceea fantasmagorie în care Europa s-ar pregăti „de moarte” tocmai pentru a reînvăța să trăiască din nou, ci de o absurditate de-a dreptul kafkaian-urmuziană în care se pregătește de război pentru a avea, de fapt, mereu nepace… Căci, după felul în care UE impune statelor membre fel și fel de politici de înarmare, nici măcar pentru propria lor siguranță, ci pentru îndestularea militară a Ucrainei, deja nici nu se mai pune întrebare dacă aceeași Europă nu va fi obligată să importe mare parte din armament chiar din Ucraina, ci doar de când… Și nu, nici măcar atunci războiul nu se va sfârși… Pentru că Rusia va fi în continuare zgândărită și provocată la limita haosului final, pentru a exista pe mai departe motivația bruxeleză de supraînarmare și a-i facilita Kievului posibilitatea de a deveni exportatorul unic de produse militare către Europa… Și poate nu numai… De aici și toate aceste politici de înarmare impuse de Bruxelles… De aici și acordarea atâtor fonduri ale Europei către Ucraina pentru „a dezvolta armament” (copiat după cel primit ca „donație”, dar, iată, nu pentru a-l folosi în lupta ei pentru propria-i pace și liniște, ci pentru războiul cu… Europa dus de Bruxelles), dar și tehnologii și „know-how” de logistică militară pe care să le exporte apoi spre un UE năucit de propria-i absurditate kafkain-urmuziană. Pentru că va fi cu adevărat un nonsens al logicii de război, al pregătirii militare, să ajungi să imporți din statul pe care l-ai sprijinit militar propriile arme… Sau „aproape” propriile arme… Pentru că, deși vor fi, poate, în mare parte părți ale aceluiași armament primit, reexportarea lor către statele care le-au donat, în următorul mare gheșeft, pe bani, al acestui război pitrocit, cel puțin ca mod de continuare, de stârnire și provocare, de la Bruxelles, acele armele vor avea identitatea de export ca „made în Ucraina”… Fără a fi nevoie nici măcar să fie șterse seriile specifice… Nici măcar în cazul capetelor de serie după care au fost copiate („fabricate”, în accepțiunea politic-bruxeleză) armele într-o „producție” pe care chiar statele inițial exportatoare, și creatoare de tehnologii, să ajungă să le invidieze…

Iar asta este posibil doar pentru că prea puțini au acces la datele concrete a aceea ce s-a trimis Ucrainei ca sprijin militar, pentru că acesta era termenul corect, „ajutorul” vizând strict partea umanitară, medicală și sanitară de urgență, de tratament ori paleativă… Or, deja la atâta vreme de război, unul din care chiar Kievul nu vrea să iasă (sub justificările de obținere, de certă obținere, de despăgubiri și îndreptări), este evident că nu se mai poate vorbi despre ajutorare… Acum, dacă am mai vorbi despre ajutorarea cuiva, ar fi mai degrabă vorba despre cea a statelor europene… Pentru a nu fi strivite de colapsurile bugetare în care au fost împinse prin obligația asumării unor împrumuturi date de Bruxelles Ucrainei (ca bani nerambursabili), prin renunțarea la producții și piețe agro-alimentare și industriale… Și pe care, vor realiza curând, le va fi tot mai greu să le recupereze… Deși exemplul nostru, ca țară care am dat totul prin feluriții conducători oligotradători (și nu „oligo” de la caracterul lor de aparenți oligarhi în raport cu propria țară, ci de oligofreni vânzători de neam și țară) ar fi trebuit să le fie un bun aviz pentru ceea ce li se poate întâmpla și lor… Lor, ca economii, ca națiuni, ca suveranitate și independență, inclusiv militară și de apărare… Iar Bruxellesul nici măcar nu încearcă să mascheze acest următor destin al Europei: acela de a ajunge importator din Ucraina al propriilor materiale și tehnologii (mai ales ca „drept de proprietate intelectuală”) din domeniul militar. De produse și efecte militare ce vor fi fost „naționalizate”, ca brand de producător de război, de către Ucraina. Prin simpla motivație a „experienței din război”… Căci așa vom a ajunge a cumpăra ceea ce am dat gratis… Ca produse și tehnologii cu valoare adăugată de experiența de război… Că va fi vorba despre ogive și armament care poate nici nu ieșit din depozitele militare făcute de Ucraina, care și-a privat poate proprii soldați de un armament ce ar fi trebuit să le ajungă pentru două războaie, nici nu va mai conta… Important va fi doar faptul că vor avea țidula „de experiență ucraineană de război” pentru a le închide gura nemulțumiților… Cărora, dacă nu, oricum le-o va închide UE bruxelez prin alte reglementări „de război”… Poate chiar fără ghilimele… Iar când Ucraina va ajunge exportator de armament și muniție în Europa (pentru că nu va mai fi vorba doar despre securitatea alimentară a Europei, prin importurile masive de produse agro-alimentare, de sorturi la care multe state au renunțat), ci de industria de război, chipurile de securitate, siguranțare, apărare a Europei, nimeni nu va mai vehicula vreun drept de veto pentru a se opune aderării Ucrainei la UE… Poate chiar de așezare a ei la masa celor mari, dând la o parte pe cel puțin un membru (poate chiar fondator!) de drept… Și apoi poate și de la masa altor alianțe…

Până atunci, însă, mai avem șansa de a privi de sub perdeaua acestui absurd care se așază peste Europa… Achiziționarea de drone și, mai ales, de „know-how” -ul utilizării lor… Aceleași aparate de ieri, civile, dar care, nu-i așa?!, vor avea parte de adaosul de utilizare dat de „experiența ucraineană”… Și acum înțelegem și de ce, deși s-au alocat bani pentru înarmare, nu s-a pus condiția strictă pentru o înarmare prin dezvoltarea propriilor industrii naționale… Precum în cazul României, unde guvernanții declară („repetițio” în istorie) că industria noastră (acum cea militară) este un morman de fier vechi, cu hale „în care au crescut copacii”, o țară în care responsabilii cu înzestrarea militară se comportă ca niște „domni Goe” alergând prin lumea largă să caute ce e mai scump și strălucitor pentru a cumpăra… Chiar dacă transformarea înzestrării militare într-un bazar cu produse cu tehnologii și standarde diferite, inclusiv ca „SDV” -uri de întreținere și reparare, cu diferențe de norme, va putea periclita, nu doar utilizarea reală, ci inclusive deplasarea la paradele de autoglorificare a guvernului habarnist…

Țările europene vor fi obligate dară să adopte și „modelul ucrainean de luptă cu dronele” pentru că au fost testate „în condiții reale de război”. Și chiar dacă reprezintă un grad ridicat de risc pentru viitor, pentru apărarea europeană a zilei de mâine, Bruxellesul impune, „strategic”, „colaborarea cu Ucraina pentru a construi un scut anti-dronă comun” („valorificând experiența și tehnologia ucraineană testată deja în războiul cu Rusia” și alte „bla-bla” -uri) pentru că, doar așa, „forțele europene vor înțelege concret cm funcționează sistemele anti-dronă în luptă”… Cât despre noi… Noi vom rămâne cu absurdul pe mai departe… Dar și cu toți acești ipochimeni politici și de guvernare, precum și cu toți acei „domni Goe” plimbându-se pe banii noștri printre rafturile cu armament în căutare noilor lor „jucării”. Pe care să le pună, cel mult, în locul soldățeilor cu oxid de plumb la chipiu… Vom rămâne cu toți aceștia dar și cu un destin de însărăcire, de pauperizare, de înrobire pe generații… Totul pentru războaiele altora…

13/10/2025

https://ziarulnatiunea.ro/2025/10/13/bisonii-lui-viktor-orban/
„Bișonii” lui Viktor Orbán… / Data: 13 octombrie 2025, Ionuț Țene
După revoluția de la 1848-1849, eroul Avram Iancu a refuzat decorațiile și privilegiile propuse de Imperiul Habsburgic până nu se va face dreptate românilor din Ardeal din punct de vedere al libertăților politico-cetățenești și a drepturilor social-economice. Este celebră replica lui Avram Iancu când a respins decorația împăratului austriac, spunând că: „Nu ne-am luptat pentru jucării, vrem drepturi, Majestate!” Din păcate, astăzi moștenirea lui Avram Iancu este ignorată și terfelită chiar de oficialii statului român de la București care permit toate tribulațiile premierului Ungariei, Viktor Orban, în Ardeal. Premierul Ungariei, după ce a petrecut într-un restaurant de lux aflat într-un palat istoric Rhedey din centrul Clujului, al unui grof de secolul XVIII, a cântat sfidător un cântec provocator pentru români: o melodie tradițională al cărei refren se traduce prin „Noi nu plecăm acasă”, adică un mesaj cu bătaie lungă. Umilirea oficialilor români a continuat la Jucu, într-o locație exclusivistă din afara Clujului, unde la Congresul UDMR, în fața premierului Ilie Bolojan, s-a cântat Imnul Secuiesc, care incită indirect la autonomie și separatism. Bolojan a stat ca un mielușel în sală fără niciun Tricolor, acceptând umilințele la care a fost supus de premierul ungar și colegii din coaliția de guvernare. Problema gravă a fost că Bolojan nu mai era primarul Oradiei, cu proiecte finanțate de ONG-uri de la Budapesta, ci ditamai premierul României. Dar să vedem ce înseamnă acest cântec intonat la Congresul UDMR, cu acceptul oficialilor români, care au acceptat să fie umiliți. Imnul secuiesc (în maghiară, Székely himnusz) este un poem scris în anul 1921 de György Csanády, ulterior pus pe o melodie compusă de Kálmán Mihalik. Mult timp interzis, dar foarte cunoscut în Transilvania, acesta este cântat cu regularitate la petreceri și evenimente în Secuime. Refrenul poemului este: „Doamne, nu lăsa să piară Ardealul” (Ne hagyd elveszni Erdélyt, Istenünk). Autorii, originari din Transilvania, Csanády și Mihalik, s-au refugiat la Seghedin după Tratatul de la Trianon. Aici au devenit membri ai organizației culturale de studenți secui, SZEFHE, iar în 1921 au compus o piesă muzicală intitulată Bujdosó ének (Cântec de pribegie) pentru o dramă-misteriu prezentată la întâlnirea organizației. Inițial, nu au avut intenția de a crea un imn, însă în deceniile următoare cântecul a devenit expresia sentimentului de apartenență al secuilor.

Deși a fost interzis cu desăvârșire în România – unde ascultarea lui constituia infracțiune – și în Ungaria (după 1946), oamenii îl cântau în taină, iar răspândirea sa nu a putut fi oprită. Popularitatea cântecului este demonstrată și de faptul că a devenit folclor în a doua jumătate a secolului XX, textul și melodia fiind modificate, strofe adiționale fiind adăugate de autori anonimi. După 1989, interdicțiile au fost ridicate. În anul 2009, Consiliul Național Secuiesc a declarat cântecul drept imn al Ținutului Secuiesc. Astfel, Imnul Secuiesc se cântă în fața oficialilor locali și centrali ai statului român, în frunte cu premierul Ilie Bolojan, la Congresul UDMR de la Jucu, fără ca prim-ministrul să iasă afară, așa cm e firesc și așa cm ar fi făcut orice conducător de guvern dintr-o țară suverană europeană. L-ați văzut pe premierul Spaniei, Pedro Sánchez Pérez-Castejón, cântând împreună cu liderii Cataloniei imnul acestui ținut, care se auto-proclamă independent. Niciodată! La noi, Ilie Bolojan a stat ca un ghiocel, iar Sorin Grindeanu, președintele Camerei Deputaților, a mimat că merge la toaletă în timpul Imnului Secuiesc. A fost o sfidare pe față a lui Viktor Orbán că el este jupân de condominiu peste Ardeal, iar guvernanții de la București sunt doar niște slugi servile ale intereselor Budapestei în România? A fost o umilință fără seamăn a oficialilor români, care arată că România nu este „colonia” Franței, cm se spune, ci a Budapestei lui Viktor Orbán, prietenul lui Vladimir Putin? În orice țară civilizată, premierul și-ar fi dat demisia după o astfel de impietate adusă suveranității și Constituției. Încă aștept demisia de onoare dacă o mai are Ilie Bolojan din funcția de prim-ministru. România nu este colonia Budapestei, iar reprezentanții statului român nu sunt „bișonii” lui Viktor Orbán. O vină o are și SRI, care nu a prevăzut ceea ce s-a întâmplat la Jucu, adică umilirea oficialilor români și a statului român, lucru ce arată că Bucureștiul nu mai deține controlul asupra suveranității în Transilvania? Bolojan s-a purtat de parcă ar fi fost premierul Ungariei, nu al României?

13/10/2025

https://ziarulnatiunea.ro/2025/10/13/viktor-orban-a-umilit-din-nou-romania-nu-parasi-ardealul-dumnezeul-meu/
Viktor Orban a umilit din nou România: „Nu părăsi Ardealul, Dumnezeul meu!” / Data: 13 octombrie 2025, Viorel Patrichi
O gravă ofensă la adresa națiunii române s-a produs la congresul UDMR, o fundație care conduce România aproape neîntrerupt din anul 1990. A fost poftit și premierul Ilie Bolojan la congres și pachidermul s-a dus la Cluj. A stat alături de Viktor Orban, conducătorul Ungariei. S-a cântat imnul Ungariei – să zicem pentru că era de față Viktor Orban, deși nu era vizită de stat. S-a auzit imnul României, țara gazdă, după care a răsunat imnul Ținutului Secuiesc. Pentru că Ilie Bolojan nu s-a ridicat, Viktor Orban l-a apucat cu amândouă mâinile de-o aripă și „l-a ajutat” să se scoale și premierul României s-a sculat. Cum să nu se scoale când este ajutat?! În așteptarea propriului congres de la PSD, Sorin Grindeanu a ieșit din sală în semn de protest. Că doar partidul meu le-a cătat în coarne boanghinelor timp de 35 de ani… Kelemen Hunor a zis că Grindeanu nu știa textul imnului secuiesc și probabil că de aceea a plecat țîfnos. Sigur că fiecare politician român reacționează diferit dacă musafirul îl scuipă în față în propria lui casă. Textul pare inofensiv: niște mercenari evocă lupta lor de apărare a imperiului de la vest împotriva dușmanilor care vin pe teritoriul cucerit de unguri. Ei se roagă la Dumnezeu să apere Ardealul. Iarăși, aparent, un mesaj normal:

„Cine știe încotro, încotro ne duce destinul / Pe drumuri aspre, în întunericul nopții / Mai ajută-ți încă o dată poporul spre victorie / Regele Csaba, pe cărări de stele! // Un pumn de secui se macină precum stânca, / Pe o mare a luptelor dintre popoare / Valurile ei s-au revărsat peste noi de mii de ori / Nu părăsi Ardealul, Dumnezeul meu!”…

Evident că „Dumnezeul meu” știa numai ungurește. Unii continuă să laude „prestația impecabilă”, „inteligența politicienilor unguri”, „spiritul lor diplomatic rafinat”, dar ei au dat dovadă din nou de toată mojicia lor ancestrală. Ce drepturi au românii din Ungaria? L-a întrebat oare Ilie Bolojan pe Viktor Orban acest lucru? Era o întrebare pur retorică… Ce ar zice Victor Bolojan, activistul care l-a înjurat deschis pe Kadar în fața lui Ceaușescu dacă ar vedea comportamentul netotului? Într-o țară normală, Kelemen Hunor și Viktor Orban ar fi fost arestați pe loc fiindcă au ofensat grav națiunea română: Ținutul Secuiesc nu este recunoscut în Constituție, unde scrie că unitatea teritorială este indivizibilă. Dacă ghilanul de la București s-a ridicat în două labe când s-a cântat imnul Ținutului Secuiesc, înseamnă că, indirect, Guvernul României recunoaște existența Ținutului Secuiesc, deci admite secesiunea statului. Mai aveam o speranță cu Ilie Bolojan. Nu mai am acum niciuna… El însuși se face vinovat de acest delict extrem de grav, a girat un atentat la istoria noastră încercată, care este o chestiune abstractă pentru indivizii fără coloană… Surprinzătoare mi s-a părut și lipsa de reacție a moțului Emil Boc.

Naționalist te naști sau nu, nu te faci prin educație.

13/10/2025

https://ziarulnatiunea.ro/2025/10/13/sistemul-romanesc-din-interior-o-privire-crunta-si-sincera-din-umbra-puterii/
Sistemul românesc din interior – o privire cruntă și sinceră din umbra puterii… / Data: 13 octombrie 2025, Petru Jipa
După 1989 au apărut multe cărți scrise de oamenii care au lucrat în sistemul de apărare și securitate al țării. Exemplu: Aurel I. Rogojan „Fereastra serviciilor secrete” sau Filip Teodorescu cu un „Un risc asumat”. Toate mi-au arătat că este ceva putred acolo „undeva, cândva”. Ca să nu spun Danemarca când Hamlet întâlnește fantoma tatălui său. Recenta carte, „SRI Sistemul românesc din interior”, scrisă de Daniel Florea este de o sinceritate rareori întâlnită în literatura memorialistică românească, oferă cititorului o călătorie tulburătoare prin labirintul serviciilor secrete românești. Autorul, care a trăit din interior realitățile ascunse ale Sistemului Românesc de Informații, nu doar dezvăluie mecanismele de funcționare ale unei instituții puternice, ci oferă și o reflecție profund umană asupra prețului cunoașterii, al loialității și al conștiinței într-un mediu construit pe secrete și manipulare. Ceea ce face această carte deosebită este autenticitatea cu care sunt înfățișate evenimentele. Nu este vorba despre speculații sau teorii ale conspirației, ci despre trăiri, dialoguri, momente de tensiune și decizii critice luate în tăcere, în adâncul unor birouri inaccesibile. Scriitorul nu se ascunde în spatele anonimatului sau al ficțiunii – alegerea de a vorbi deschis, deși riscantă, conferă întregii lucrări o forță morală impresionantă.

Prin paginile lucrării, cititorul descoperă nu doar cm funcționează un serviciu de informații într-o țară post-comunistă, ci și cm se păstrează echilibrul între patriotism și servilism, între datorie și conștiință. Sunt dezvăluite practici de supraveghere, metode de recrutare a informatorilor, dar și presiunile politice care au modelat, de-a lungul anilor, direcția activității SRI. Totodată, autorul nu ezită să vorbească despre greșelile sistemului, despre abuzuri, dar și despre oamenii care, în ciuda contextului, au încercat să păstreze un minim de integritate. Stilul este direct, fără artificii literare inutile, ceea ce o face accesibilă și captivantă. Fiecare capitol pare o mărturie, nu o ficțiune. Emoția, indignarea, dar și tristețea sunt prezente în mod constant, conturând portretul unui om care a văzut prea mult și care simte nevoia imperioasă să spună adevărul. „SRI, Sistemul românesc din interior” este mai mult decât o carte – este un act de curaj civic. O lucrare esențială pentru oricine dorește să înțeleagă mecanismele ascunse ale puterii în România contemporană și prețul pe care îl plătește cineva care a ales să trăiască în interiorul unui sistem, dar să rămână, până la capăt, Om.

Dar ce m-a impresionat cel mai mult, este: „Deși sunt rezervist cu 21 de ani de militărie „în spate”, nu primesc nicio pensie de la statul român și nici alte drepturi care s-ar acorda militarilor (nu iau medicamente compensate sau gratuite, nu merg în locurile de cazare sau de odihnă și tratament ale SRI etc.” Cum este posibil ca un om care și-a apărat țara 21 de ani să fie tratat în felul acesta, iar toate s-au întâmplat pentru că nu a pupat mâna unui „șef pilos”. Poate că așa știm noi să recompensăm libertatea de a fi om.

Deci un om a muncit timp de 21 de ani în cadrul Serviciului român de informații, instituție care în perioada regimului comunist din România, avea rolul de a asigura securitatea statului, dar care a fost adesea asociată (uneori pe ne drept) cu represiunea politică și încălcarea drepturilor omului. După încheierea activității, omul a fost supus unui proces intern, în urma căruia a fost condamnat în mod ipotetic – adică fără ca o sentință definitivă să fie pronunțată sau dovezile să fie concludente. Ulterior, instanța militară l-a achitat, ceea ce înseamnă că nu a fost găsit vinovat de faptele de care a fost acuzat. În ciuda achitării, bărbatul nu a mai primit pensie. Această situație ridică semne serioase de întrebare privind respectarea drepturilor fundamentale, în special principiul prezumției de nevinovăție și dreptul la pensie ca parte a dreptului la o viață demnă. Achitarea înseamnă că, din punct de vedere legal, persoana respectivă este considerată nevinovată, iar consecințele unei condamnări ipotetice sau a unei suspiciuni nu ar trebui să persiste după decizia instanței. Refuzul de a acorda pensia în acest caz poate fi interpretat ca o formă de sancțiune extra-judiciară, care contravine statului de drept. Indiferent de natura serviciului anterior — inclusiv dacă a fost într-o instituție controversată (prin cei care au condus) — o persoană are dreptul la pensie dacă a îndeplinit condițiile legale: vechime în muncă, contribuții la sistemul public de pensii și împlinirea vârstei legale.

Este normal ca sistemul juridic și cel social să facă distincția clară între evaluarea morală a unor fapte din trecut și aplicarea dreptului pozitiv. O achitare trebuie să aibă efecte reale și pozitive pentru persoana respectivă, nu doar în plan simbolic, ci și în cel material. Dacă statul permite ca o persoană achitată să fie privată de un drept fundamental precum pensia, atunci se instalează o formă de justiție selectivă, care subminează încrederea în instituții. În plus, acest caz evidențiază necesitatea unui cadru clar și echitabil pentru tratarea persoanelor care au lucrat în instituții. Trecutul trebuie judecat cu rigoare istorică și juridică, dar fără a permite revanșa sau discriminarea. Dreptul la pensie nu ar trebui să fie condiționat de opinii politice sau de o condamnare socială nesancționată de lege. Justiția trebuie să fie aplicată uniform — pentru toți cetățenii, indiferent de trecut. Dar să fie pace în lume! La noi în mica noastră țară, pacea este dictată de „vătafii” unor instituții. Iar dacă uităm să le pupăm mâna, rămânem pe drumuri.

Ziarul Națiunea

14/10/2025

14/10/2025

14/10/2025

13/10/2025

13/10/2025

13/10/2025

13/10/2025

Address

Telephone

Website

Alerts

Contact The Business

Shortcuts

Share

Category