15/02/2025
Mi-am asumat și eu responsabilitatea când am pornit, dar m-am mai împiedicat pe parcurs de diferite preconcepții.
Noroc cu astfel de mesaje care ne mai amintesc și ne scot din confort.
[Responsabilitatea de a fi "tu"]
Am avut deosebita plăcere să merg azi la muzeul imersiv Johann Strauss din Viena.
Pe lângă muzica mișto și tehnologia avansată pe care le-am experimentat, am aflat că omul nostru "Schani" avea bube mari la cap, care îi provocau dificultăți majore oricând avea de călătorit.
Cu toate astea, a susținut concerte în Rusia, în America, în locuri îndepărtate pe care le-a vizitat cu mult chin și provocare.
Că a făcut-o dintr-o ambiție personală absurdă, că a făcut-o pentru bani sau doar de plictiseală, nu știu, dar știu că fără disconfortul suportat, foarte mulți fraieri nu s-ar fi bucurat de talentul lui.
Și acum mă întorc la mine, la noi. Mă întorc la un subiect despre care am mai scris și despre care cu siguranță o să mai scriu: ✨responsabilitatea fiecăruia de a-și atinge potențialul✨.
Cum ar fi fost dacă Johann, bătut de tac-su, cu probleme la cap și văduv după prima nevastă ar fi zis "băi, viața mea e prea grea, hai că mai bine stau comod acasă".
Dacă ar fi avut conexiune la internet și un laptop, s-ar fi angajat la o corporație în care să frece mentosanu' 8 ore pe zi?
Evident că mă refer la "ceilalți", când, știm prea bine, mă refer și la mine.
Oare nu avem, fiecare dintre noi, o responsabilitate să ne atingem potențialul? C-o fi scris, sau muzică, sau parenting, sau glumițe pe internet, nu e egoist din partea noastră să ne păstrăm talentele pentru noi?
Oare orgoliul ăsta care ne ține în zona de confort ca să nu cumva să fim criticați, sau respinși sau - și mai rău - ignorați, trebuie ascultat mereu?
Mai presus de bani, sau faimă, sau review-uri bune pe Google, există o mână (mai mică sau mai mare) de oameni care au nevoie să audă mesajul nostru, al fiecăruia.
S-ar putea să salvăm vieți sau poate doar să furăm un zâmbet, dar trebuie să ne dăm o șansă ca să vedem cât de departe putem ajunge.
Și normal că e mai simplu la un job safe, normal că e mai călduț în propria noastră carapace, normal că tot ce e străin e înfricoșător ca dracu'.
Dar nu e numai despre noi. Nu e numai despre a fi noi fericiți. E despre Noi, cu N mare, adică despre toate sufletele care ar putea fi trezite cu "vocea" noastră.
Ca suport vizual vă las o poză de la muzeu, cu o mână de oameni ascultând interesați muzica unuia care acum aproape 200 de ani nu s-a lăsat răpus de disconfort și și-a lăsat sufletul să cânte - la propriu.