23/11/2025
Această imagine face parte din arborele luminii din viața mea: dragostea venită când nu te aștepți, îngerul trimis de Dumnezeu exact atunci când sufletul îți cade în genunchi.
În perioada aceea mergeam la muncă, deși sănătatea mea se înrăutățea cu fiecare zi. Tocmai făcusem ultima biopsie și așteptam răspunsul. Țineam locul unei colege la mezeluri, ca să-și poată lua pauza de țigară. A sunat telefonul tocmai când serveam un client. Era asistenta medicului. Cu o voce grea mi-a spus:
„Îmi pare rău… în urma analizei, aveți cancer. Trebuie să vă programați pentru operație.”
În clipa aceea mi s-au muiat picioarele. Tremuram, nu știu dacă am plâns imediat, dar voiam doar să ies de acolo. Am strigat să mă schimbe cineva. M-am dus în spate și am izbucnit în plâns: „De ce eu, Doamne? Ce am greșit?” Așa simțeam atunci – că Dumnezeu e supărat pe mine, și eu pe El.
Sefa și colegii m-au susținut, dar sufletul meu era frânt. Până când, dintr-odată, sefa mea – femeia de care uneori îmi era teamă pentru felul ei ferm – a zis hotărât:
„GATA. Vei fi bine. Oprește-te.”
Am continuat totuși să merg la muncă încă câteva zile. Nu voiam să pierd tot ce construisem. Tocmai dădusem avansul pentru garsoniera mea. El nu știa. N-am avut curaj să-i spun, mai ales după ce pierdusem de două ori avansul înainte. Știam că dacă intru în concediu medical, contractul se oprește, iar în ianuarie trebuia să ajung la bancă. Trăgeam de mine, deși boala se agrava rău.
Pe tura unei colege care mă înțelegea și mă ajuta enorm, rezistam. De câte ori îmi era rău, ea îl suna pe el și venea.
Pe 11.12.2021, seara, în jur de 19:30-20:00 m-am internat. Nu știam dacă voi trăi sau voi muri pe masa de operație. Lui nu i-am spus, dar celor din jur le-am zis: „Vă iubesc, să nu uitați.” Lui i-am spus doar atât:
„Am cancer. Stai cu Sasha. Eu plec să mă operez.”
Era pandemie, nu putea intra nimeni. Aveam la mine câțiva bănuți de la el – bani pe care îi strângea pentru mașina lui – și ceva de la prieteni. Mi-a spus să îi țin, „pentru orice”.
Pe 12.12.2021 m-a vizitat medicul. Mi-a spus că mă bagă în operație. Iar pe 13.12.2021 dimineata in jurul orei 12 imi facuse RMN. Si cm a spus a urmat operatia.
Eram supărată pe Dumnezeu, așa simțeam atunci. Dar în noaptea aceea am descoperit puterea și blândețea Fecioarei Maria. Înainte cu o zi de operație, ascultam în căști aproape toata ziua.
„Ție, Maică, îți cer, nu mă lăsa să pier. Du-mă sus la Dumnezeu și la Fiul Tău.”
Pe 13.12.2021 cand am intrat în sala de operație era multă lume. Eram speriată și singură – fizic. Spiritual, știam că cineva era cu mine. Am început să plâng. Mi-au zis dacă vreau să cheme doctorul. Am spus: „Nu.” M-am urcat pe masă și m-am lăsat în voia Domnului.
M-am trezit în terapia intensivă, târziu în noapte. Un bărbat – un cadru medical – îmi umezea buzele și mi-a spus:
„Am făcut asta până acum, mi se termină tura.”
Nu am mai putut dormi în noaptea aceea. Ceream telefonul să o sun pe mama. A doua zi, când m-au dus în salon, același bărbat – pe care abia atunci l-am recunoscut – m-a condus. I-am oferit ceva simbolic în semn de recunoștință, dar a refuzat categoric. Nu știu ce a însemnat. Poate doar încă un înger trimis să-mi amintească de grijă și lumină.
În aceeași zi, slăbită cm eram, m-am rostogolit din pat ca să mă pot duce la toaletă. Parcă nu fusesem niciodată operată. Poate a fost voință. Poate a fost ajutor de Sus.
Făcusem o promisiune Maicii Domnului… Nu am reușit să o duc până la capăt. În 2025 am încercat din nou. A durat un pic, apoi m-am reapucat de fumat – după ce renunțasem la țigara normală. Și atunci am înțeles ceva: promisiunile nu se fac celor de Sus ca o obligație. Ei nu cer. Ei înțeleg. Suntem oameni și greșim cu gândul, cu vorba, cu fapta.
Și am simțit recunoștința că am fost iertată.
Despre el, soțul meu…
El rămăsese acasă. Eu în spital. În ziua aceea l-am sunat și i-am spus dur, direct:
„Am trecut printr-o operație grea. Asta va afecta multe în relația noastră. Nu îți voi mai putea oferi un copil. Te rog să te gândești. Nu te condamn. Când vin acasă, ori vei pleca, ori vei rămâne. Spune-mi ca să știu cm voi continua singură.”
El mi-a răspuns:
„Rămân. Ești nebună.”
Atunci încă nu știa că eu plătisem deja avansul la garsonieră și banca îmi aprobase suma. Eu deja o dădusem dezvoltatorului.
Așa a vrut Dumnezeu să fie.
Acolo unde eu vedeam sfârșit, El pregătea un început.
Acolo unde eu plângeam, El trimitea oameni – uneori necunoscuți – ca îngeri pe drum.
Și azi spun doar atât:
Mulțumesc, Doamne, pentru fiecare zi pe care am primit-o înapoi.
