20/08/2026
Jurnalul unui bucătar: Amin, HoReCa România!
Un popor dezbinat, sictirit și, mai ales, laș și docil. Cam asta văd când mă uit în jur și, poate cel mai trist dintre toate, este că nici măcar imnul țării nu ne mai trezește. Îl cântăm la ceremonii, îl punem pe Facebook de Ziua Națională, ne umflăm puțin în pene, după care ne întoarcem cuminți la rate, facturi, taxe și la eterna noastră specialitate națională: să ne plângem în șoaptă.
Acceptarea este calea învinșilor. Ajungi să accepți orice atunci când te convingi că nu poți schimba nimic. Salariu mizerabil? „Asta e piața.” Ore suplimentare neplătite? „Așa e în HoReCa.” Șef care te umilește? „Lasă, unde mai găsești de muncă?” Program de paisprezece ore? „Suntem în sezon.” Contract pe minim și restul în plic? „Important e că luăm banii.”
Și uite așa ne construim singuri închisoarea, după care ne mirăm că nu mai găsim ușa.
Suntem abonați la rate, la facturi, la taxe și la promisiuni. Dar când vine vorba de un strop de răzmeriță, brusc se umple Facebook-ul. Pe grupurile de WhatsApp suntem zmei, avem opinii, strategii și soluții pentru reformarea industriei, iar dacă mai stăm puțin probabil rezolvăm și geopolitica mondială între două ture.
Când însă vine vorba de fapte, dispărem ca măgarul în ceață.
„Ești o voce, ne reprezinți, ești curajos, fă tu, fii tu liderul nostru!”
Păi bine, frate... și tu ce faci?
Aștepți un semizeu care să ne scoată din haznaua plină de rahat, în timp ce tu stai cu telefonul în mână și dai like revoluției? Ne place foarte mult ideea de lider, cu o singură condiție: să fie altcineva.
Iar dacă cineva are curajul să iasă în față, imediat îi găsim defectele, îi analizăm trecutul, îi suspectăm intențiile și, în cele din urmă, îl facem praf. După care ne întoarcem liniștiți la întrebarea: „Bă, dar cine face ceva pentru noi?”
Păi tocmai l-ai făcut praf pe ăla care încerca.
Asta este una dintre marile boli ale breslei. Nu mai știm să construim, știm să demolăm și, uneori, nici măcar nu demolăm direct. Săpăm. Săpăm la colegul care are un post mai bun, la bucătarul care a fost promovat și la omul care încearcă să schimbe ceva. Acceptăm salarii mai mici doar ca să fim „șefi”, iar apoi ne plângem că industria nu ne respectă.
Avem „Executive Chef”, „Consultant”, „Manager”, „Director”, dar uneori nu suntem în stare să ne respectăm colegul de lângă noi. Pe hârtie suntem NASA, în realitate conducem o bucătărie în care oamenii se tem să spună că sunt obosiți.
Și aici începe să-mi fie rușine. Nu de meserie, ci de breaslă.
Pentru că bucătăria pe care am cunoscut-o eu însemna disciplină, respect și solidaritate. Dacă unuia îi cădea lumea în cap în timpul service-ului, ceilalți îl ridicau. Astăzi promovăm prea mult găștile și prea puțin meseria. Promovăm supunerea, oportunismul și talentul de a ști cui trebuie să zâmbești.
Iar cei care muncesc, învață și încă iubesc meseria obosesc și pleacă. Unii pleacă din țară, alții pleacă din industrie, iar alții rămân, dar în ochii lor nu mai există decât pontajul și întrebarea: „Când se termină programul?”
Despre patroni? Avem oameni extraordinari, corecți și profesioniști, dar avem și o parte a industriei în care lăcomia, improvizația și relațiile au devenit model de business. Iar când sistemul îi favorizează pe cei care nu respectă regulile, omul corect devine fraierul care încearcă să supraviețuiască făcând lucrurile bine.
Apoi ne întrebăm de ce pleacă oamenii și de ce tinerii nu mai vor să fie bucătari.
Ce le oferim? Salariu mic, program nebun, stres, accidente ascunse, respect condiționat și eterna promisiune că „dacă ești bun, într-o zi o să ajungi și tu șef”.
Și după zece ani descoperi că ai ajuns șef peste propria oboseală.
Asta nu mai este carieră. Este uzură.
Iar industria își cântă prohodul cu ultima comandă: un Ready to Eat, încălzit, ambalat și trimis prin curier.
Amin, HoReCa România!
Eu încă mai cred în meseria asta. Tocmai de aceea mă enervează atât de tare. Dacă nu mi-ar păsa, aș tăcea, mi-aș lua banii și aș pleca acasă.
Dar am văzut ce poate fi bucătăria atunci când oamenii lucrează împreună. Am văzut echipe adevărate, profesioniști adevărați și oameni care au pornit de la spălat vase și au ajuns chefi.
De aceea nu cred că avem nevoie de un salvator. Nu există semizeu, cavaler pe cal alb sau „cineva” care să ne rezolve problemele.
Suntem noi.
Iar dacă fiecare dintre noi ar începe să spună „nu” acolo unde până ieri spunea „lasă că merge și așa”, poate că într-o zi am avea o industrie de care să nu ne fie rușine.
Jurnalul unui bucătar nu este despre rețete. Este despre ce se întâmplă în spatele ușii pe care clientul nu o deschide niciodată.
Și acolo, oameni buni, încă avem foarte mult de curățat.
