02/09/2025
Dacii se ridică în secolele VI–V î.Hr., când comunitățile geto-dacice se conturează puternic în jurul Carpaților și Dunării, stăpânind muntele, câmpia și vadurile. În secolele IV–III î.Hr. apar primele emisiuni monetare locale (imitări după stateri grecești), semn clar de economie vie și de schimburi întinse. În secolele III–II î.Hr. se formează centre puternice în Transilvania și pe văile mari, iar meșteșugurile – de la fierărie și metalurgie până la orfevrărie – ating niveluri care dau stilul recognoscibil dacic: arme cu dublu tăiș, falxul curbat, podoabe filigranate, ceramică lucrată cu grijă. În 82–44 î.Hr., Burebista unește triburile, taie rivalitățile, întărește disciplina și fixează direcția: un regat capabil să țină piept oricui. În aceeași epocă începe programul grandios de fortificare din Munții Orăștiei – cetăți legate între ele în rețea, ziduri cu tehnica “murus dacicus”, platforme terasate și sanctuare de piatră, dovadă de viziune și de inginerie.
După 44 î.Hr., regatul trece prin reașezări, dar fibra rămâne tare: aristocrația tarabostes (pileați) conduce, oamenii liberi comati muncesc pământul și poartă arme la nevoie, iar meșterii dau lumii brățări spiralice din aur masiv și piese de argintărie care încă uimesc. În a doua jumătate a secolului I d.Hr., dacii revin ofensiv în istorie: 85–89 d.Hr. își apără hotarele în războaiele cu Imperiul, iar din 87 d.Hr. până în 106 d.Hr., sub Decebal, își etalează inteligența militară și priceperea tehnică. În 101–102 d.Hr., apoi în 105–106 d.Hr., lumea întreagă află că, la nord de Dunăre, există o putere care construiește drumuri de munte, captează și conduce apa la cote amețitoare, ridică sanctuare și turnuri-observator, și luptă cu o îndârjire recunoscută chiar de adversari. Sarmizegetusa Regia – capitala – strălucește atunci ca un creier al regatului: administrație, cult, artă, știința materialelor, toate lucrând împreună.
106 d.Hr. marchează căderea cetății, dar nu și stingerea luminii dacice. Numele locurilor, tradițiile de munte, cultul eroilor, motivele geometrice și solare, felul în care se împletește viața cu pământul – toate duc mai departe o memorie care nu se rupe. Când spui daci, spui rezistență, inventivitate și demnitate: oameni care au ridicat ziduri din blocuri chibzuite și comunități din încredere, care au știut să se adune la ceas de primejdie și să lucreze cu aurul și fierul ca niște artiști. Din secolele VI–V î.Hr., prin 82–44 î.Hr. cu Burebista, până la 87–106 d.Hr. cu Decebal și războaiele de pe muchia Carpaților, povestea lor e coloana vertebrală a spațiului carpato-danubiano-pontic. A fi mândru de daci nu înseamnă a trăi în trecut, ci a purta mai departe curajul, priceperea și solidaritatea care i-au făcut mari. Asta e moștenirea: o chemare să fim vrednici de ea, aici, acasă, între Carpați, Dunăre și Pont.
