https://www.facebook.com/237438062793930/

Revista Nouă, Bucharest (2026)

Revista lunară a ființat între Decembrie 1887 și Septembrie 1895. Pagina dedicată informațiilor cu privire la activitatea familiei Hasdeu.

15/07/2026

IN DOUÉ FIINŢE
(SCOS DIN MANUSCRIPTUL UNUI CĂLUGĂR)

NUVELĂ INEDITĂ
DE TADEU PETRICEICU-HASDEU

tradusă din polonesce de A. Kaczanowski şi Z. Arbure
- ultima parte -

***********

(așa se numia amantul surórei mele) trebuia făcută grabnic pentru a depărta vre-o bănuială. Norocul a voit ca să-mi cadă în mâni scrisorile lui împreună cu alte obiecte ale surorei mele. Nu-mi era dară greu ca să-miitez pe sora mea și să conving pe d. G.... că dînsul nu înceteză de a sta în corespondență cu fidanțata lui. Acea corespondență mi-a mai adus un folos neașteptat de o mare importanță. Sciam încă de la fratele meu că d. G... va reveni numai după un an de dile, pentru a se căsători cu Ulrica. Din scrisorile lui G... aflai însă că împrejurări neprevădute au schimbat planul lui și-l siliau să mai prelungéscă termenul pentru un an. Nimic nu putea să fie mai dorit pentru mine. M’am hotărît dară că numai cu o lună înaintea sosirei lui d. G... să mă întorc la monastire pentru a înlocui pe nenorocita mea soră. Timpul acesta avea să-mi serve ca să sorb tótă fericirea luméscă pînă la ultima picătură. Pentru îndeplinirea acestei dorințe nimic deci nu-mi stetea în cale; cât se atinge de întórcerea la monastire, Dumnezeu scie dacă m’aș fi hotărît s’o realizez în urmă, de nu se întâmpla ce-va cu totul neprevădut.

„Cu două luni înaintea termenului de a se întórce d. G... ședeam o dată pe o canapea împreună cu Stanislaw; mâna sa mă îmbrățișa, și buzele sale mă sărutau. De odată auḑii că se deschide ușa. Gândind că este o slujnică, nici că ne-am întors, rămâind liniștiți unul lângă altul. În acest moment ascuțitul unei săbii străpunse inima lui Stanislaw, care a și căḑut la piciórele mele. În acelaș moment oțelul cel încruntat al armei se opri drept la pieptul meu!

— Ha! necredinciósă! strigă d. G... cu o voce ascuțită și îngrozitóre; acesta este resplata credinței mele?

— Nu omorî pe sora Ulricei!

„Atâta numai a putut ieși din gura mea, încleștată de groza morței; dar aceste cuvinte au fost de ajuns pentru a opri brațul lui d. G..., gata a mă străpunge. Puțin mi-a trebuit ca să-l convinge de dreptatea celor spuse de mine; nu aveam cunoscutul semn la cefă, prin urmare nu eram Ulrica. Cu tóte astea, numai primul moment de groză a morței m’a făcut să mai țin la viață, dar apoi, când văḑui corpul nemișcat al lui Stanislaw, puțin îmi păsa de a mai trăi. Cu o desperare tăcută mă aruncai p’acel corp plin de sânge. Multă osteneală a costat lui d. G... pînă reuși să mă depărteze de acel cadavru și a mă face să-’l pot vorbi. I-am povestit pe scurt cm am înșelat pe Ulrica, și apoi l-am rugat să mă conducă la monastire.

„Interesul lui d. G... corespundea firesce cu cererea mea. Chiar în acea nópte am plecat amîndoi, cu slujnica și cu un servitor, carî fuseseră martori ai scenei sângeróse și a cărora tăcere am plătit’o cu bani. A șasea ḑi sosirăm la ținta călătoriei. Am rugat pe d. G... să mă lase în deplină libertate pentru ca să scap pe sora mea, și am trimes apoi surorei următórea scrisóre:

„Dragă Ulrico, ticălósa ta soră și d. G... sînt aici pentru a te libera. Séra la 8 cesuri vei primi straele necesare, și nóptea, după miedul nopței, iubitul tăŭ te va aștepta cu un cupeŭ la colțul monastirei. Scrie-mi dacă ai jucat pînă la sfîrșit rolul meŭ saŭ m’ai trădat, precum de alt-fel am meritat; acesta pentru ca să sciu ce să fac de aḑi înainte. Cu nerăbdare te aștept astă nópte.“

SORA TA.

„Cu acestă scrisóre am trimes la monastire pe slujnica, învățând’o că la pórtă să o predea unei călugărițe, care mult va semăna cu mine. Cu frică și nădejdea în inimă adăstam reîntórcerea slujnicei. În sfîrșit dînsa s’a întors cu veselia zugrăvită pe obraz și cu o bună scire.

— A! ce am văḑut! strigă dînsa; portăréșa acestei monastiri semănă ca două picături de apă cu dumneata. Cum s’a bucurat de biletul domniei-tale! și iată răspunsul ce mi-a dat.

„Biletul a fost scris cu creion și nepecetluit:

„Mai trăiesc încă, iubitul meu G...? Nu m’a înșelat dar speranța mea cea tăcută! Voiŭ veni la ora hotărîtă de tine. De absența surorei mele din monastire nimeni n’are nici o bănuială măcar.“

„D. G... sări sus de bucurie, iar pe mine mă tortura rușinea că am trădat o așa de nobilă soră. Îmi era cu neputință ca să mă întâlnesc cu dînsa fără o prealabilă explicațiune. I-am scris prin urmare o scrisóre, în care fără cruțare mă osândiam și-i ceream iertare. Scrisórea acesta i-am trimes’o séră împreună cu o rochie din muselin alb și o perucă, care îmi servise în timpul fugei din monastire pentru a acoperi lipsa de păr.

„Cu cel de pe urmă sunet al orei 12 a plecat d. G... spre monastire, și din acel moment nu l’am mai văḑut nici o dată. Ce e drept, îmi făgăduise că se va întórce la otel împreună cu sora mea, dar aŭ trecut deja două cesuri, și totuși nu s’a întors. Frica mea crescéa din moment în moment, ajungênd în fine la apogeul seŭ. Se făcea ḑiua; trebuia deci să mă hotărăsc. Două drumuri îmi erau deschise: saŭ să remân în otel, saŭ să mă întorc la monastire. Dar pericolul o potrivă mă amenința din ambele părți. Dacă absența portăresei se va observa dimineța, atunci neapărat o s’o caute pretutindeni, și găsindu-mă pe mine, din causa marei mele asemănări cu Ulrica, voiu fi trasă la respundere și pedepsită pentru părăsirea monastirei. Dar dacă sora mea n’a putut cum-va să fugă, saŭ dacă a fost prinsă fugind, atunci presența mea la monastire ar putea produce cele mai rele consecențe și pentru mine și pentru dînsa. În cas contrariu, dacă eĭ aŭ reușit să fugă și n’aŭ venit la otel, pentru ca d. G... să-și resbune ast-fel saŭ din vr’o altă causă, atunci calea pentru întórcerea mea la monastire remâne deschisă. Am mai făcut și altă reflexiune: presupunênd că voiu isbuti să mă introduc pe furiș în monastire și să mă îmbrac în haine călugăresci, totuși cm óre voiu puté intra în serviciŭ față cu schimbările ce s’aŭ putut produce în monastire pe timpul îndelungateĭ mele absențe? Or-care drum să aleg, trebuia să mă hotărăsc imediat. Lumea după mórtea luĭ Stanislav îmi devenise nesuferită, glasul consciințeĭ mele îmi aducea aminte despre datoriile mele, și decĭ întórcerea mea la monastire îmi era plăcută și dorită. M’am hotărît!

„Era deja 2 1/2 de dimineță, destul încă de întunecos, când am părăsit otelul, plecând spre monastire. Pentru norocul meŭ, înainte de a fugi din monastire făcui o a doua chee, atât pentru portiță cât și pentru chilia mea. Acéstă prevedere m’a pus în stare ca fără ajutorul Ulriceĭ să pot intra în monastire. Am îndoit pașii; dar când mă apropiam de monastire o presimțire mă făcu să mă cutremur. A se mai întórce era pré târḑiŭ. Am deschis portița. Ce spaimă m’a cuprins însă când văḑuĭ pe Agata! Desceptarea călugărițeĭ la acéstă oră, aparițiunea eĭ cu felinarul în mâni, venirea-ĭ la portiță, sgomotul ce a făcut fără a asculta rugăciunea mea—ce a putut însemna tóte astea dacă nu c’am fost trădată și că totul era pregătit pentru întâmpinarea mea? Agata era decĭ însărcinată cu pândirea mea. Chiar dacă aș fi fost cu o minte mai liniștită și dacă n’aș fi fost cuprinsă de spaimă, tot încă acéstă presupunere ar fi fost destul de firescă; în starea însă în care mă aflam, ea mi se părea a fi o deplină realitate. Tocmaĭ de aceea mă hotărîĭ a mărturisi totul Starițeĭ, de óră-ce credeam că prin minciună voiu merita o pedepsă și mai mare. Dar apoi, când am aflat că mărturisirea mea despre absența de duoĭ ani este luată drept o fabulă, ba chiar drept o nebunie, m’am convins, târḑiŭ însă, că nimeni nu m’a trădat, ci m’am trădat eŭ singură.

„În închisóre, gândindu-mă cu liniște la posițiunea mea, îmi făcuĭ temerarul plan, pe care l-am pus apoi în execuțiune. Ar fi fost în puterea mea ca să retrag mărturisirea mea. Dar ce aș fi câștigat? Destul c’am fugit din monastire, și e tot una, fie pentru duoĭ ani, fie pentru o singură nópte. Retractarea acésta ar fi micșorat pedepsa, dar n’ar fi adus iertare. Ceia ce ’mi-a fost mai scump—era onórea, temerea ca să nu devin obiect al disprețului. Tóte lucrurile, mè gândiam în mine, se vor întórce alt-fel, dacă reușesc a convinge pe surorile mele că a fost la mijloc o minune, și anume din causa cunoscuteĭ mele evlaviĭ pentru Sfînta Fecióră. După cm d-ta o sciĭ, nu m’am înșelat în calculul meu; n’am prevĕdut însă că va puté să se nască bănuiala de fermecătorie din partea celor mai multe călugărițe, pe când cele-lalte priviaŭ lucrul ca o grație ceréscă. Nu-mi rămânea nimic de făcut de cât a persista în planul meu, și să mè supun bunelor saŭ relelor resultate ce vor ieși.

„D-tale, venerate părinte, îți mulțumesc pentru reușita pericolosului meŭ joc; cu tóte acestea, convingerea că de puțin meritam respectul ce’mi arătai în urmă toți, remușcările consciințeĭ, aducerea aminte a morțeĭ lui Stanislaw și nesiguranța sorțeĭ suroreĭ mele, iată ceea ce ’mi-a otrăvit bucuria isbândeĭ. Nu mai e veselie pentru mine în lumea acesta, dar și spre mormînt privesc cu frică pentru viitor. Presimțimîntul îmi spune că mórtea e la ușă. Venerate părinte, rógă-te de sufletul nenorociteĭ Ottilia!

1790.

03/07/2026

IN DOUÉ FIINŢE
(SCOS DIN MANUSCRIPTUL UNUI CĂLUGĂR)

NUVELĂ INEDITĂ
DE TADEU PETRICEICU-HASDEU

tradusă din polonesce de A. Kaczanowski şi Z. Arbure
- partea a zecea -

***********

Întâlnirea a doua a provocat pe cea a treia… și următoarele. Modestia lui Stanislav, tăria amorului meu și neputința de a ne întâlni ziua, făcură ca revederile nóstre nocturne să ni se pară nevinovate, căci alegerea timpului nu depindea de noi. Prudența, pe care amândoi o întrebuințam ca nu cum-va să fim surprinși, precum și reușita întâlnirilor nóstre, ne-au liniștit în fine. Ba chiar misterul acestor revederi avênd un farmec romantic, urmarea lor deveni și mai fatală. Nu găsiam nimic necuviincios în legăturile nóstre, fiindcă d-ta însuți, pré-sfinte, ’mi-ai spus că amorul meu pentru Stanislav nu e contrar de loc jurămîntului de călugăriță. Ne am bucurat, că vechea nóstră unire, de care în fața lumei nu mai puteam vorbi, cel puțin în secret ne póte procura fericire. În dulcele extas al amorului, Stanislav mă numia soția sa, iar eu pe dînsul soț al inimei mele.

„Odată, într’un moment de acéstă sublimă iubire, s’a întâmplat că eu, luând de mână pe Stanislav, l’am adus în fața icónei Sf. Maria, care se află lângă chilia mea. Aci am reînoit solemn jurămîntul nostru de eternă credință, și icóna Maicei Preciste, a cărei binecuvîntare o invocasem, ne-a părut că cu o liniștită și majestósă înclinare a capului aprobă dorința nóstră. Întunericul ce domnia împrejurul nostru, abia străbătut de lumina lină a candelei de la altar, tăcerea adâncă și strașnică a mănăstirei, totul a înălțat inimile nóstre până la înălțimea sfintei taine a cununiei. Adânc mișcați, ne-am sărutat în tăcere și ne-am despărțit.

„Din acéstă oră ne considerăm ca și când am fi fost cununați în fața unui preot. Naivă a fost acéstă închipuire, și în acelaș timp primejdiósă, din causa intimității ce s’a stabilit între noi. Încrederea însă pe care o aveam în virtutea nóstră, încercată până atunci, ne făcea să nu vedem primejdia.

„Mi se părea că mă pot încredința pe deplin mângăerilor lui Stanislav; convingerea mea în dreptul nostru închipuit de soți devenia din ce în ce mai vie, iar datoria către mănăstire în acelaș timp slăbia împreună cu prudența. Din altă parte mângăerile lui Stanislav creșteau din zi în zi mai libere, așa că în curênd s’a apropiat acea nenorocită oră, în care eu am fost pré slabă și am cedat, uitând că legătura nóstră se deosebește de cea luméscă. Deșteptarea-mi fu crudă; cu oróre, dar prea târdiŭ, mi-am adus atunci aminte de cuvintele d-tale: „Amorul e un simțimînt trădător, care sub masca nevinovăției prinde pe om în mrejele sale și ’l omóră virtutea.“

Dar ce spaimă am avut, când am simțit urmele căderei mele! De geaba căuta Stanislav să mă înduplece la fugă. Și dacă voiu fi prinsă? am dis, óre rușinea și pedépsa mea nu vor fi îndoite? În mănăstire absența mea se va observa imediat. N’am avut nici o cale de scăpare și mă credeam pierdută.

„Cu tóte astea momentul teribil, care mă amenința cu descoperirea rușinei mele, se apropia; avui gânduri criminale și imaginațiunea mea lucra deja în o născocî fel de fel de mijlóce de a le realiza; și acum încă mă cuprind fiori, aducêndu-mi aminte de prăpastia spre care desperarea mă împingea! Dar Stanislav, făptuitorul nenorocirei mele, a găsit în fine mijlocul de scăpare; el a înștiințat despre tóte pe fratele meu, și fratele meu, înbucurat că trăesc, căci dînsul mă credea mórtă, s’a speriat de starea în care mă aflam. El s’a sfătuit cu soru-mea, căutând în ce mod să mă ajute.

„Acum mă apropii ca să’ți desvăluiu misterul, căruia d-ta i-ai dat înfățișarea unei adevărate minuni și de care numai demnă eu n’am fost, însă care totuși m’a scăpat de desăvîrșita peire. Fratele meu mult mă iubia, dar sora mea Ulrica mă iubia și mai mult. Causa acestei iubiri póte să fi fost că eram gemene, purtate împreună sub inima mumei nóstre. D’aceia și acordul sufletelor nóstre era tot așa de mare, precum de mare era și asemănarea nóstră exterióră. Cine nu scia că Ulrica …avea un semn pe cèfă în forma unui ghiocel, acela nici că putea vr’o dată să ne deosebéscă alt-fel de cât numai după îmbrăcăminte. Pe temeiul acestei asemănări s’a combinat planul scăpărei mele. Ingeniositatea fratelui meu l’a închipuit, iar iubirea surorei l’a realizat. S’a luat deci hotărîrea ca sora mea, dacă se va puté executa acesta în secret, să ia straiele de călugăriță, și apoi așezându-se în mănăstire pentru tot timpul necesar, să stea în locul meu. Dînsa avea să facă serviciul de portăreasă.

Fiind că împrejurările cereau imperios o grabnică intervenire, căci pericolul se apropia, soru-mea mă înștiința imediat prin intermediul fratelui meu despre planul conceput. Ca un condamnat la mórte, care în or-ce moment așteaptă groznica lovitură de secure și d’odată aude cuvintele de grațiare, tot așa am primit și eu acéstă înștiințare. Cu o nerăbdare nespusă așteptai sosirea mântuitorilor mei. Ei au sosit. Fratele meu s’a prezentat pe față; istéța Ulrica, pentru a evita or-ce bănuială, se ascundea peste di și se arăta numai nóptea, ca și Stanislav. Acest interval de timp ’mi-a fost de ajuns pentru ca să învăț pe Ulrica tóte cele ce dînsa trebuia să scie pentru a puté în absența mea să jóce rolul meu. La acésta mult a ajutat’o și întâmplarea că dînsa fusese crescută în mănăstirea C., unde a învățat bine obiceiurile călugărești. Pe când tóte călugărițele dormiau, noi amîndouă am umblat cu felinar și desculțe de-a-lungul coridórelor și prin tóte colțurile cele mai retrase ale mănăstirei; i-am arătat tóte chiliile călugărițelor, i-am înscris numele lor și am pus’o în cunoștința tuturor obiceiurilor și ocupațiunilor mănăstirești, precum și despre datoriile serviciului meu propriu. Cea din urmă nópte a sosit. Am schimbat hainele, și apoi am plecat cu fratele meu și cu Stanislav.

„Fratele meu pe drum s’a îmbolnăvit și a murit. Spaima și tristeța m’au culcat și pe mine în pat, și fructul amorului nepermis s’a născut mort. Numai îngrijirea iubitului meu Stanislav a salvat viața mumei criminale. M’am îndreptat. Și acum datoria mea era să reintru în mănăstire și să iau locul surorei mele. Cu tóte astea însă dorul de libertate, perdută de mult, dar acum din nou gustată, m’a reținut mult; priveliștea lumei a devenit pentru mine așa de atrăgătóre, în cât singurul gând numai de a mă întórce la închisoare mă îngrozia. Așa dar cu ușurință n’am lăsat să fiu îndemnată de Stanislav ca să mai petrec cu dînsul încă câte-va luni, timpul în care, dacă nu s’ar fi întâmplat nascerea prematură, soru-mea trebuia să remâe la mănăstire.

„Dar vai! tot nu m’am învățat a mă cunósce mai bine de cât atunci când dedei cea d’înteiu întrevedere lui Stanislav și când mă lăsai să fiu convinsă cu ușurință la cele următóre. După acele trei luni, cari au trecut fórte iute, singura amintire despre viața monastiréscă îmi deveni nesuferită, cu atât mai mult cât petrecerile în libertate și apoi intimitatea mai îndelungată m’au legat și mai mult de Stanislav. Acésta m’a împins ca să mai remân și să fac ceea ce — o mărturisesc — dovedesce tótă stricăciunea în care mă cufundase amorul.

„Am plecat dar la casa părintéscă, unde m’am înfățișat drept sora mea Ulrica și ’mi-am însușit averea ei, pe care dînsa o moșcenise după mórtea fratelui. Am concediat pe toți servitorii și ’mi-am cumpărat o moșie, unde departe de invidioși și de trădători puteam trăi numai cu amorul lui Stanislav. Din partea surórei mele nu puteam avé nici o frică, de óră-ce eram sigură că, chiar să fi spus ea acum adevărul, nimeni nu o va crede. Și deci dînsa nu putea rumpe lanțurile pe cari le purta în locul meu.

„Cu tóte astea aveam frică de amoresatul ei. În adevăr, dînsul era depărtat de sute de miluri și Ulrica, mergênd la mănăstire, îl înștiințase că, pentru a se consola după mórtea tatei, plecă d’acasă cu fratele seu pentru mai multe luni. Dar acele câte-va luni au trecut deja și corespondența ei cu d. G.... (așa se numia amantul surórei...

-va urma-

10/06/2026

IN DOUÉ FIINŢE
(SCOS DIN MANUSCRIPTUL UNUI CĂLUGĂR)

NUVELĂ INEDITĂ
DE TADEU PETRICEICU-HASDEU

tradusă din polonesce de A. Kaczanowski şi Z. Arbure
- partea a noua -

***********

Și într’adevĕr, o amenință o sórtă cumplită: acusațiunea de vrăjitoare putea să o ducă drept la rug şi, în casul cel mai bun, la închisoare pe vieţă. Pentru ca să fie condamnată într’un fel ori în altul, Stariţa nu avea de cât să asculte părerea călugăriţelor. În faţa unei primejdii atât de mari, vădênd pe Ottilia la marginea abisului, mă sgudui o milă violentă, pe care o aprinsese şi mai tare privirea ce ’mi aruncase la plecare. Mi-am jurat că o voiu scăpa, cu tóte că sciam că voiu întâmpina nişte greutăţi aprópe de neînvins. Mai întâiu, Ottilia nu avea în mănăstire nici o prietenă, care să aibă acum curagiul de a lua făţiş partea ei, pe când fuga’i a făcut pe tóte s’o urască; apoi Ottilia nu ’mi confese mie nimica din planurile ei, şi tóta intriga o ţesuse singură şi aşa de bine, încât eu însumi eram în nedumerire, şi prin urmare nu puteam să explic altora purtarea ei într’un chip mai firesc şi mai admisibil; în fine, timpul era prea scurt, condamnarea ei putea să aibă loc într’un moment la altul.
S’a întâmplat însă că însăşi Stariţa m’a scos din încurcătura în care eram.

— Ar fi bine cred — dise ea către mine — să mai întrebăm pe Ottilia, unde anume a petrecut dânsa timpul absenţei sale din mănăstire; am puté afla acolo ceva mai apropiat de adevĕr, dacă nu şi însuşi adevĕrul.

— Iată un ce fórte important — respunsei — pe care în pripă l’am lăsat în nebăgare de sémă.

Doé călugăriţe au fost deci trimise din nou la Ottilia; dar cm s’au dus aşa s’au şi întors, aducênd respunsul Ottiliei, că ea a jurat de a nu divulga nimănui şi nici odată acel loc. Acum nu mai sciam cm să folosesc furia călugăriţelor şi a însăşi Stariţei, care era gata să céră îndată părerea călugăriţelor şi să pronunţe felul pedepsei. Începui dar din nou a vorbi şi a o ruga să’şi aducă aminte de evlavia, precum şi de pocăinţa acusatei, şi să nu se grăbéscă, să mai aştepte cu decisiunea, sciind că justiţia nu va perde nimica amânând o chestie nu tocmai bine lămurită. Nu terminasem încă de a vorbi, când portăriţa cea nouă a intrat în sală spunênd Stariţei că poliţaiul oraşului o aşteptă la poŕtă şi doresce a’i vorbi. Stariţa, fórte mirată, s’a sculat şi a eşit, dar peste puţin s’a întors şi mai mirată.

— Ce o sé ne mai aducă diua de astăḑi?! exclamă ea către adunare. Iată poliţaiul care ’mi spune că adi pe la meză-nópte s’a oprit o trăsură înaintea mănăstirei şi în acelaş moment s’a deschis portiţa, din care a eşit o dómnă îmbrăcată într’o rochie albă strălucitóre şi s’a pus în trăsură, care îndată a şi plecat în góna cailor şi peste puţin s’a făcut nevĕdută, ast-fel în cât el cu sergenţii lui n’au putut să o urmărescă şi să afle cine a fost dómna aceea.

Tóte călugăriţele, cuprinse de o mirare fórte mare, se uitară în tăcere una la alta, apoi tóte de odată începură a vorbi, şi neputênd a se înţelege, sfîrşiră prin a se sfădi. Zăpăcéla şi desordinea ajunse la culme. Vroind a profita de acéstă întâmplare atât de bine venită, am cerut cuvîntul, şi prin o argumentare bine adusă am isbutit puţin câte puţin a înlătura acusarea de vrăjitóre, apoi pe nesimţite am atins opiniunea minorităţei, care proclamase pe Ottilia de sfîntă, şi am sfîrşit prin a ḑice că în ori-ce cas numai cu un anume ajutor al Pré-sfintei vom puté lămuri şi judeca purtarea Ottiliei, care — am îndrăznit a spune — în apariţiunea minunată de adi-nópte a unei dómne în rochie albă pare a căpăta o afirmare netăgăduită celor presupuse de dânsa că în timpul absenţei o înlocuise în mănăstire o fiinţă supra-omenéscă.

Vioiciunea şi focul cu care am vorbit, încrederea órbă a călugăriţelor de care mă bucuram, şi mai ales superstiţiunea lor, au făcut de am ajuns la ţinta dorită. Ottilia a fost proclamată nevinovată şi pusă în libertate, cu condiţiunea însă dacă absenţa ei de doi ani din mănăstire va îndrăzni a o mărturisi şi în biserică înaintea duhovnicului, ceea-ce Ottilia a şi făcut’o a doua di în prezenţa tuturor călugăriţelor. Şi aşa criminala vrăjitóre de mai ieri a fost acum stimată mai mult de cât ori-când, ca una pe care însuşi cerul într’un mod fórte vĕdit a vrut să o înalţe. Iar icóna Feciórei Mariei, ca făcĕtóre de minuni acum dovedită, maicele au luat-o din coridor şi au aşedat-o cu mare cinste în biserică, pentru a putea fi slăvită nu numai de ele, dar şi de restul lumei.

Am scăpat viéţa şi onórea Ottiliei, dar cu un preţ fórte scump, de óră-ce am nesocotit adevĕrul. Numai iubirea pentru omenire şi mila pentru dânsa mă mai pot justifica întru cât-va că am înşelat încrederea maicilor. Pe de altă parte însă nimic nu mă justifică că am lucrat în contra consciinţei mele, făcênd ca alţii să crédă într’o minune, în care eu însumi nici un moment n’am creḑut. Şi tocmai acésta mă frămînta mai mult de cât întréga afaceré misteriósă a Ottiliei. Asemenea mult m’a năcăjit şi faptul, că cu tóte mijlócele ordinare şi extraordinare nu ’mi-am putut explica misterul şi n’am putut reuşi a smulge enigma din chiar gura Ottiliei. Ea nu s’a lăsat de loc să fie surprinsă. Cu lacrimele de recunoscinţă mă numia apĕrător şi bine-făcĕtor al ei; şi apoi căḑênd în genunchi, mă conjura ca să nu o silesc de a’şi călca jurămîntul, neputênd de loc descoperi nimic din secretul séu. Energia sa a pus stavilă curiosităţii mele, şi fiind-că fratele ei, de la care aş fi putut afla ceva, a murit, nu mi-a rămas nimic alt de cât să mă încerc însumi a ghici taina. Au trecut d’atunci patru ani, şi totuşi nu putui să descopĕr nemica.

În curgerea acestui timp Ottilia, care ’şi-a petrecut dilele în mare evlavie, or’s’a îmbolnăvit, şi într’un moment or-ce nădejde de a se mai îndrepta a dispărut. Atunci dânsa m’a chemat ca să-i dau cea din urmă grijanie, şi când am spoveduit’o a scos de sub perină un pacheţel pecetluit, pe care mi l-a remis cu rugăciunea de a nu-l deschide de cât după mórtea sa: ceea ce eu şi făcui după câte-va ciasuri, de óră-ce Ottilia s’a stins în acea séră chiar.

Deschizênd pachetul, citii următórele:

„Pré-sfinte părinte, când vei citi acéstă scrisóre, eu voiu fi deja prada mult doritei mórţi; a acelei mórţi care mă desléga de jurămînt şi lasă desvĕluite misterele vieţei mele. Judecă fără părtinire nenorocirea mea, precum şi desonórea. Descoperirea secretului meu nu va puté să coloreze cu colorile ruşinei obrajii rèposatei, şi ochii stinşi ai Ottiliei nu vor vede pe faţa d-tale indignaţiunea; mă expun în acéstă scrisóre la dispreţ, dar póte şi la simţimîntul de milă pentru mine din partea inimilor celor simţitóre.

„Încep a povesti cele petrecute fără scirea d-tale. În zadar ’mi-ai interḑis or-ce relaţiune cu Stanislav! Dînsul m’a rugat prin scris, ca să-i mai dau o întâlnire... cea de pe urmă, pentru ca să-şi iea vecinicul Adio. Dintr’o parte tremuram de pericol, ca să nu fiu surprinsă; din altă parte Stanislav se ruga cu aşa înduioşare, în cât am început a chibzui la mijlóce pentru a înlătura or-ce pericol şi a da dorita întâlnire. Încredĕtóre în cinstea lui Stanislav, i-am dat deci o întâlnire la miedul nopţii lângă portiţa monastirei. Cu cel din urmă sunet al orologiului Stanislav a venit, şi l’am lăsat să intre în monastire. Până acum nu sciu cm acésta s’a întâmplat, dar când a trecut cea dintâi emoţiune, am vĕḑut că iubitul meu era deja în chilia mea. Aşa dar ceea de ce m’am ferit, s’a realisat; totuşi starea sufletelor nóstre, în care ne-am revĕḑut, n’a neliniştit chiar în acéstă împrejurare. Mângâierile lui Stanislav au fost amestecate cu lacrimi; bucuria sa de a mă revede se lupta cu întristarea de a fi silit să mă părăséscă pentru vecinicie. Eu asemenea eram adânc mişcată...

„Se făcea deja diua, şi Stanislav n’avea puterea să se depărteze. Am fost deci silită, pentru a’l îndupleca să plece, a’i da o întâlnire pentru a doa nópte. M’am hotărît însă că acea întâlnire va fi neapĕrat cea din urmă. O! cât de puţin cunosceam inima omenească, cât de puțin cunosceam pe mine însăși!”

-va urma-

15/05/2026

IN DOUÉ FIINŢE
(SCOS DIN MANUSCRIPTUL UNUI CĂLUGĂR)

NUVELĂ INEDITĂ
DE TADEU PETRICEICU-HASDEU

tradusă din polonesce de A. Kaczanowski şi Z. Arbure

- partea a opta -

*********************************

„Sînt trădată! Indurați-vĕ de mine și vĕ voiu spune tot adevĕrul!... Sînt doi ani de dile de când am părăsit mănăstirea, trăind cu amantul meu...“

Audind acestea, tóte călugărițele au scos un singur strigăt de mirare.

— Ai nebunit? — îi dise — De doi ani nu ești aici? Cum se póte una ca asta?

— Da, așa este, răspunse dînsa; de doi ani... și mai bine!

— Cum? și mai îndrăznești a-ți bate joc de noi? — strigai înfuriată de necaz și ordonai să fie dusă în subteranul cel mai adânc, unde va avé tot timpul pentru a se răsgândi. Apoi o lăsai și m’am întors în chilia mea.

— Ottilia este acum dar în închisóre?

— Da, de adi dimineță.

— Da?... Și cm d-ta n’ai înțeles că ea nu póte să fie de cât smintită? Melancolia ei, aprópe continuă, la urma urmelor i-a sdruncinat creerul. Însăși întórcerea ei așa de pripită o dovedesce. Nu lăsa dar ca Ottilia să îndure o pedepsă pentru o vină comisă într’o stare bolnavă și anormală.

— Dar ea era îmbrăcată în haine lumescĭ; de unde le-a luat? Acésta dovedesce pregătire, precugetare, facultate pe care n’o póte avé un smintit. In fine ne vom convinge chiar îndată și despre acésta, căci am dat ordin ca tóte surorile să se adune în capitolul mănăstirei. Iată și clopotul; dacă vreĭ să asişti și d-ta la închizițiunea Ottiliei, îmi vei face mare plăcere.

Cu mare plăcere am primit și eu acéstă invitațiune. Apoi am întrat într’o sală vastă, unde tóte călugărițele erau deja adunate. Starița și-a luat locul la o masă, acoperită cu postav negru, în mijlocul cărei era o cruce, un cap de mort și un clopoțel de argint. Mie mi s’a dat loc lângă Starița, care îndată a și început a vorbi:

— Cunósceți cazul—dise ea—pentru care v’am chemat aici; vréu adică să ascult încă odată și în presența vóstră, să ascult apoi și părerile vóstre, pentru a rosti în urmă verdictul meu. Depărtați dar din inimile vóstre spiritul de părtinire și de animositate și numai dreptatea să vă conducă.

Terminând, Starița a sunat clopoțelul, și îndată s’a deschis o ușă prin care a întrat Ottilia, condusă de două călugărițe.

Priveliștea aceea nu voiu uità-o cât voiu trăi. Intr’o rochie lungă albastru-deschis, cu o pălărie cu panglici trandafirii, cu capul puțin plecat și brațele cădute de-alungul corpului, Ottilia păși încet până în mijlocul sălei. Cele două călugărițe rămaseră înapoi. In sală era o tăcere de mormînt.

— Ottilio! Pentru ce ești aici? întrebă Starița.

Dar Ottilia, ridicând capul, mă zări pe mine și rămase parcă trăsnită.

— Pentru ce ești aici? întrebă iarăși Starița cu o voce mai tare.

— Pentru a repeta mărturisirea mea, dise Ottilia încet, și a mă întórce apoi în închisóre, unde în lacrimi și rugăciuni voiu consuma pedepsa pentru păcatele mele.

— Și care anume îți este mărturisirea?

— Am iubit un tînăr, pentru care apoi am părăsit mănăstirea.

— Cum s’a întâmplat acesta?

— Dacă mă întrebați cm s’a întâmplat de l’am iubit, la acesta nu voiu răspunde nimica; dar dacă mă întrebați cm am fugit, răspund: că cheia porței era în mâinile mele.

— Și pentru ce lași întrebarea cea d’întâiŭ, fără răspuns?

— Pentru că nu vréu să necinstesc lăcașul acesta sfânt cu povestirea întâmplărilor lumești, iar prin povestirea dragostei mele nu vréu să scandalisez pe evlaviósele surori.

— Unde te întâlniai cu seducătorul teŭ?

— La portă, unde am și plănuit împreună fuga mea.

— Și pentru ce te-ai întors apoi de bună voie?

— Pentru c’am simțit mustrarea de cuget și am voit să ispășesc păcatul meu.

— Aséră la ce ceas ai eșit din mănăstire?

— Am spus’o odată și o repet și acum, că nu ieri, ci sînt acum doi ani și mai bine de când am ieșit din mănăstire!

Un murmur s’a ridicat în sală și nu s’a liniștit până ce Starița n’a tras clopoțelul.

— Cum se póte să ții cu atâta îndărătnicie la o mărturisire, căreia i se împotrivesc până la evidență tóte împrejurările?

— Se împotrivesc împrejurările? Și cum? dise Ottilia cu un aer de mirare. Eu cred din potrivă, că totul confirmă mărturisirea mea.

— O, încăpățînare fără sĕmăn! dise Starița către mine.

— Ottilio! — îi disei atunci eŭ — adunarea înaintea cărei te afli cere adevĕrul de la tine.

— Dar, părinte, eŭ n’am spus de cât purul adevĕr. Cum aș puté să mint, când sciu că minciuna nu mi-ar ajuta la nimica, afară numai la agravarea vinei mele.

— Așa este; dar totuși e un lucru cu desăvârșire de necreḑut că d-ta de doi ani de dile să fii în mănăstire și tot odată afară din mănăstire.

— Cu tóte acestea, părinte, eŭ într’adevĕr de doi ani nu am fost în mănăstire.

— Cum dar atunci în tóte dilele, în tot minutul aprópe, erai văḑută aici?

Drept răspuns, Ottilia se apropiă de masă, căḑe în genunchĭ, și întinḑênd mâinile către cruce: — „Desléga atunci tu acéstă enigmă! Tu, care cunosci tot minutul vieței mele petrecute într’o depărtare atât de mare de acest lăcaș! Și tu, Mario pré-curată, pe care te-am iubit atât de mult și în afară de zidurile acestea...“

Aici Ottilia s’a oprit, ca și când ar fi fost răpită de o subită inspirațiune; a trecut un moment, apoi s’a sculat și cu ochii strălucitori urmă încet: — „Póte!... dar abia îndrăznesc a o presupune... Póte Făcătórea de minuni s’a îndurat de mine și, sub chipul meŭ, m’a înlocuit în lipsa mea...“

— Păcătosó! Nu-ți mări crima! — striga Starița speriată.

Ottilia a făcut câțĭ-va pași înapoi și a tăcut, iar adunarea tótă a intrat într’o ferbere grozavă.

— Reutăcioso! striga o călugăriță bătrână; óre nu ’mi-ai adus ieri în chilia mea cartea de rugăciune, pe care o uitasem în chorul bisericei?

— Dar aséră nu ai stat cu noi tóte la masă în refectoriŭ? strigară mai multe.

— Dar eŭ, dise una, nu ți-am tuns din nou pérul cu doĕ luni înainte?

— Dar eŭ nu te-am spovedit săptămâna trecută? disei și eŭ în mine.

Ottilia, care stetea nesimțitóre ca o statuă, a ridicat ochii cu mândră, dicênd:

— Acum trebuie să vă daŭ răspunsul meŭ hotăritor; care din voi a ḑis, că ’mi-a tuns pérul cu doĕ luni înainte?

— Eŭ,—strigă una, sărind din locul ei până la Ottilia,—eŭ am ḑis și o repet, și apelez la tóte surorile cari erau față.

Atunci Ottilia și-a scos vélul din cap și a lăsat niște valuri ondulate de pér castaniŭ să curgă pe umerile ei.

Călugărița speriată a sărit ca opărită înapoi, și împreună cu tótă adunarea a rămas încremenită; nici un cuvînt, nici o suflare măcar nu se auḑia; numai tóte privirile erau țintite asupra Ottiliei, care acum ca Magdalena stetea strălucitóre în frumusețea ei. După ce și-aŭ venit în fire, călugărițele s’aŭ grămădit împrejurul ei, și care mai de care căta să se convingă dacă pérul Ottiliei era adevĕrat al ei; apoi cedênd evidenței, unele aŭ început a striga: Minunată! Sfântă! altele însă: Vrăjitóre! Inșelătóre! Dar vocea acestora din urmă era mai puternică, așa încât nu numai că aŭ înăbușit pe cele d’întâiŭ, dar a influințat și asupra Stariței, care acum se rosti cu un glas tare:

— Afară cu ea! Duceți-o înapoi în închisóre și puneți-i și lanțuri!

Ottilia depărtându-se ’mi-a aruncat o privire, care spunea lămurit că, acum mai mult de cât ori-când, fiind osândită la mórte, ea avea nevoie de ajutorul meu. Și într’adevĕr, o amenință…

-va urma-

Address

Bucharest

Website

facebook.com

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Revista Nouă posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Revista Nouă

15/07/2026

03/07/2026

10/06/2026

15/05/2026

Address

Website

Alerts

Shortcuts

Share

Category

Listing takedown request