https://www.facebook.com/237438062793930/

Revista Nouă, Bucharest (2026)

21/04/2026

IN DOUÉ FIINŢE
(SCOS DIN MANUSCRIPTUL UNUI CĂLUGĂR)

NUVELĂ INEDITĂ
DE TADEU PETRICEICU-HASDEU

tradusă din polonesce de A. Kaczanowski şi Z. Arbure

- partea a șaptea -

*********************************

Întorcêndu-mĕ la mănăstire, am povestit Ottiliei totul fără a omite absolut nimica, și i-am dis că de acum înainte nu-i rămâne decât: sau să asculte vocea rațiunei și a necesității și să renunțe la ori-ce comunicație cu Stanislav, sau să urmeze înainte cu întâlnirile de la portiță și—odată descoperită, să se pregătească a-și termina vieața în fundul unui subteran mănăstiresc. Dicêndu-i acesta, am ieșit afară, fără să aștept răspunsul ei.

Póte purtarea mea se va părea severă, dar era fórte la locul ei, căci trebuia nimicită cu ori-ce preț ori-ce nădejde, pe care ar fi putut s’o mai păstreze rătăcita dragoste în luptă cu pedeci de tot felul; trebuia tot o-dată aduși amîndoi amanții la extremitatea de a se supune sorții lor.

Cu tóte acestea luasem hotărîrea de a cerca ultimul mijloc de scăpare, adică de a ruga pe generalul ordinului din Roma de a libera pe Ottilia de jurămîntul dat, însă n’aveam speranța mai de loc, de óra-ce asemenea dispense se dau fórte rar și numai în casuri fórte grave, iar casul Ottiliei nu era de felul acesta.

Dar purtarea Ottiliei făcu să nu mai urmăresc o încercare zadarnică, căci, deși în primele dile dinsa era desperată, totuși peste puțin trecu într’o simplă melancolie, care apoi la rândul său a început să descrească, pînă ce în fine iarăși pacea s’a făcut în sufletul ei și seninul pe fața sa. Intr’o di mi s’a părut că o văd chiar mulțumită și veselă, o stare în care nici odată pînă atunci n’o văzusem. Dar tocmai asta mă și întristă, pentru că mă făcu s’o bănuiesc de întâlniri secrete ce a putut să le aibă cu amantul ei. Odată bănuiala acesta intrată în inima mea, am și început a o supraveghia, ajungênd a fi un fel de sentinelă dinaintea porței mănăstiresci; dar n’am putut descoperi nimic, și tóta mănăstirea nu observa nimica; atunci m’am lăsat de a o mai urmări, punînd schimbarea Ottiliei pe socotéla temperamentului și a slăbiciunii femeesci: mă simțiam fericit că rana inimei sale era vindecată, ceea ce pînă acum credeam peste putință.

Nu trecu însă o jumătate de an, și Ottilia se schimba iarăși. Am văzut cu mâhnire că-și perdu culorile feței, ochii sei se întunecară, obrajii slăbiră. De mai multe-ori călugărițele o găsiau de’naintea icónei Mariei leșinată, așa încât cu mare anevoie izbuteau a o aduce în simțire. Tote acestea însă nu mă mai mirau, pentru că de-mult, eu și călugărițele, eram deprinși cu trecerea-i de la o stare psihică la alta. De aceea nici nu căutam să aflu ceva de la dânsa, cu atât mai mult că observasem că ea se feriă de a vorbi cu mine.

S’a întâmplat tocmai în acest răstimp să vină fratele Ottiliei s’o vadă, și această vizită neașteptată a fost de ajuns ca dinsa să reînvie: bucuria și fericirea ce simți o schimbără cu desăvârșire. Fratele ei era un bărbat fórte simpatic, care m’a câștigat pe mine printr’o singură convorbire. Frumos, cu capul mai înalt decât Ottilia, el semăna întrucât-va cu dânsa, avênd tot-odată în purtarea lui o nobleță, pe care singura educațiune nu o póte da. El iubia adevărat frățește pe soru-sa și suferia mult din causa nenorocirilor ei. Aflând de la Stanislav că Ottilia trăiește și s’a călugărit, el a venit îndată ca s’o vadă; dar interesele importante ce avea din pricina încetării din vieață a părintelui lor nu i-au permis să stea mai mult de o săptămână, după care, luându-și diua bună de la soru-sa, a și plecat. Și Stanislav, pentru care șederea în acestă localitate—precum spunea el—era un chin de suferințe neîntrerupte, a plecat de asemenea împreună cu fratele Ottiliei. După plecarea acestuia îmi cădu și mie de pe inimă o povară apăsătoare!

Ottilia, rămasă singură, părea a se supune cu blândețe și liniște sorții ei, și au trecut doi ani fără ca să se pótă observa într’însa vreo schimbare. Intr’o di însă, când venii să spovedesc călugărițele, am găsit lăcașul de pace într’un chaos: călugărițele tóte alergau care încotro, ori adunându-se grupuri-grupuri, strigând și țipând cât le țineau gurile, ori șoptind una alteia ceva secret la urechi. Zărindu-mă pe mine, ele m’au înconjurat, m’au apucat și m’au dus pe sus drept la maica Stariță. Acésta, cu o față fórte emoționată, mi-a făcut semn să trec într’o odaie separată, și tocmai atunci, când a intrat și dinsa, am putut vede din ochii ei plini de lacrimi că lucrurile întâmplate sînt grave.— Așa dar, dise ea după un moment de tăcere, nu póte cine-va să aibă încredere în nimene! Și chiar de însăși virtutea trebuie cine-va să se îndoiască! Căci cine n’ar fi crezut, că ea este o sfântă! In ea pusesem tóta încrederea mea, îi dedusesem pînă și iubirea mea! Și acum!?...

— Și acum? mă grăbii a întreba nedumerit; acuma nu mai merită încredere și iubire?

— Cum? D-ta nu știi scandalul?

— Ce scandal?

— Nu știi că Ottilia a fugit nóptea asta?

— Cu neputință!

— Vei auzi din propria ei gură.

— Dar dacă dici că a fugit...

— S’a întors iarăși.

— Adică a prins’o cine-va?

— Nu, singură s’a întors.

— Dar atunci cm se potrivesce una cu alta?

— Știu și eu? Când sora Agata trecea adi prin coridor, ca să mérgă să tragă clopotul de zori de diua, a vădut deschizêndu-se porta mănăstirei și intrând prin ea o femeie din lume. A mers dar la dinsa și, apropiind lumina de fața ei, a rămas încremenită, recunoscênd... pe Ottilia, care cădŭ la piciórele sale rugând’o să tacă.

— Cu neputință!

— Cu tóte acestea, așa este. Agata a început să strige, să țipe, să cheme, pînă ce surorile au ieșit din chiliile lor. La rândul lor acestea au început să strige, și s’a făcut o gălăgie, un sgomot care a pătruns pînă în chilia mea îndepărtată, făcêndu-mĕ să ies, să văd ce este. Am văzut atunci pe Ottilia în haine lumescĭ, pe care surorile o apucară și o aduseră în fața mea.

— Era o vrăjitorie pe semne, care a întunecat vederea tuturora!

— Ascultă, părinte... Cu ochii plecați jos, ai fi luat’o drept o statuă, dacă la povestirea Agatei nu s’ar fi cutremurat din când în când... Apoi de odată a căzut în genunchi dicênd:

-va urma-

17/04/2026

Bernard Vermont a fost un cunoscut astronom și meteorolog, bun prieten cu Hasdeu și Camille Flammarion (caută cine a fost Flammarion, o să îți prindă tare bine!). A făcut parte din cercul de studii spiritiste al lui Hasdeu. L-a introdus în acest cerc și pe fratele său, pictorul Nicolae Vermont, care se pare că a pictat cupola domului din castelul de la Câmpina.

Despre Bernard Vermont: https://www.bjbacau.ro/2022/03/26/bernard-v-vermont/

În imagine, tabloul pictat de Nicolae Vermont care îl înfățișează pe Bernard Vermont. Pânza poate fi văzută în cadrul expoziției Vermont și farmecul Belle Époque, organizată de către Art Safari / București, Piața Amzei (până pe 19 Iulie a.c.).

11/04/2026

IN DOUÉ FIINŢE
(SCOS DIN MANUSCRIPTUL UNUI CĂLUGĂR)

NUVELĂ INEDITĂ
DE TADEU PETRICEICU-HASDEU

tradusă din polonesce de A. Kaczanowski şi Z. Arbure
- partea a șasea -

*********************************

— Sărmană Ottilia! zise ea cătră sine — Ai crezut că ai un prietin, pe când înaintea ta nu vezi de cât un preot!

— Nu condamna însă pe cel d’întâi pentru al doilea. Ce’i vinovat un preot, dacă îndatoririle lui nu’i permit a fi prietin? Ce vinovat e prietenul, când d-ta singură, prin îndrăznicia, neîncrederea şi ascunderea d-tale faţă cu acest prieten, te-ai pus într’o poziţiune din care un preot nu este în stare să te scape?

— Simt dreptatea acestor dojene, dar nu pot să stăpânesc amorul meŭ.

— Doară nu ai cercat încă tótă p**erea d-tale. Omul póte mult, mai mult de cât i-se pare în momentele lui de slăbiciune; dar înainte de a p**e, trebuie să voiască.

— Altfel ai vorbi, părinte, dacă ai cunósce amorul!

— Ah, Ottilio! Şi pentru ce óre să’mi fie ruşine de firea mea de om? Şi eŭ cunosc amorul, pentru că şi eŭ am iubit. O fată care ’ţi seména ţie subjugase inima mea. Întâiul era acest amor al meŭ, prin urmare şi văpaea lui grozav îmi ardea pieptul, pe care însă eŭ am stins’o pentru că aşa cerea datoria.

— Mă pui în mirare, părinte. În orice caz însă, nu pune p**erea unei femei pe una şi aceeaşi trăptă cu p**erea unui bărbat.

— Amar te mai înşeli, crezêndu-te a fi cea d’întâi virgină în lume, care se luptă cu o pasiune şi ese învingătóre. Vrei să’ţi aduc pilde din istorie?

— Şi chiar dacă aş p**e, ceea ce mi se pare a fi cu neputinţă,—zise Ottilia după un moment de cugetare,—dar atunci Stanislav? ah, el de sigur va cădea în desperare!

— Dacă el este un bărbat, atunci va imita exemplul meŭ.

— Ah, nu! el nu va p**e face una ca asta; el va zice că jurămîntul meŭ de aici nu are nici o valóre, de óra ce mai înainte jurasem lui fidelitate. Jurămîntul cel d’întâi nimicesce pe cel din urmă.

— Ai jurat de a te căsători cu el?

— Asta încă nu,—respunsese ea cam cu sila.

— Dacă e aşa, apoi păstrează fidelitatea ce’i ai jurat, lucru cu atât mai uşor cu cât între zidurile acestea nu vei găsi ocasiunea de a iubi pe un alt cine-va; dar atunci, putênd ţine jurămîntul cel d’întâi, eşti datóre să’ţi ţii şi pe cel al doilea!

— Vrea să zică dragostea mea către Stanislav nu se împotrivesce îndatoririlor mele către monastire?

— Ottilio! Te plânsesci odinióră de a nu vede în mine de cât un preot; ascultă acum pe prietenul. Nici o lege nu ne prescrie a înăbuşi în noi nisce simţiminte curate. D-ta ai dat jurămîntul de curăţenie, nu însă şi de nesimţire. Cu tóte acestea, bagă de sémă, căci dragostea este un simţimînt fórte înşelător, care scie să copleşéscă spiritul unui om aşa de bine în cât la urma urmelor îl póte omorî şi virtutea. Chiar dacă în această privinţă n’ar fi nici o primejdie, te rog să curmi pasiunea, care nu póte fi reciprocă şi deci se va consuma în fine, dar pentru acesta trebuie să rupi ori-ce comunicaţiune cu Stanislav.

Ottilia asculta în tăcere, numai lacrămile ei vorbiau.

— Ottilio! Adu-ţi aminte curagiul cu care ai dus până acum povara, când credeai în mórtea amantului tăŭ. Cu acelaşi curagiu, cu aceeaşi bărbăţie închipuesce-ţi şi acum, că amantul tăŭ nu s’a găsit, că nici nu trăesce, şi cu o abnegaţiune nobilă suportă acest sacrificiu, mai ales când ştii că în ori-ce cas vei fi nevoită a’l îndura.

— Ah, Dumnezeule! exclama Ottilia înecată de lacrămi, eŭ nici odată nu voiu fi în stare, nu, să spun acesta lui Stanislav!

— Voiŭ lua eŭ această însărcinare. D-ta cere-i adresa, şi eŭ me voiu duce să’l lămuresc şi să’i comunic hotărîrea d-tale. Consimţi?

Lupta Ottiliei cu sine însăşi era vădită, în urma cărei ’mi-a dat cu capul semnul afirmativ. Ea nu p**ea să vorbéscă, dar şi eŭ eram atât de mişcat, în cât am simţit neputinţa de a mai resista în faţa ei, şi am eşit afară.

A dóua zi, venind să iau adresa amantului ei, am găsit’o şezênd pe un scaun cu ochii închişi, capul rezimat pe braţul drept întins pe masă, iar braţul stâng căzut de-a-lungul corpului. Totul îmi arăta că nu dormise nóptea întregă. Eram să me retrag, dar intrarea mea pe semne o scosese din amorţeală. Cu mâna tremurătóre ’mi-a dat apoi adresa cerută, rugându-me cu lacrămi să menajez şi să consolez pe nenorocitul ei amant. Asigurând’o că me voiu conforma voinţei sale, am eşit din mănăstire.

Peste puţin eram în faţa unui tînăr frumos şi înalt, care m’a întâmpinat cu politeţă, însă ca pe un mesager de nenorocire. Eŭ la rândul meŭ văzui de îndată că am a face cu un înamorât până la exaltaţiune. După ce i-am povestit tóte prin câte a trecut Ottilia, el s’a repezit la mine şi strîngêndu-me în braţe me conjura să’i scap amanta. Când în fine i-am spus hotărît că nici să nu se mai gândéscă a o avé vr’o dată, atunci el a ajuns la ameninţări, zicênd că o va fura, o va răpi cu forţa, apoi se va răzbuna pentru ea şi pentru el. Văzêndu-me însă rece şi neînduplecat, şi nesciind cm să me mai iea, ’mi-a oferit o sumă fórte însemnată de bani, numai să’l ajut în scopul săŭ; dar atunci eŭ m’am sculat şi, aruncêndu-i o privire de dispreţ, am eşit din casă.

-va urma-

06/04/2026

IN DOUÉ FIINŢE
(SCOS DIN MANUSCRIPTUL UNUI CĂLUGĂR)

NUVELĂ INEDITĂ
DE TADEU PETRICEICU-HASDEU

tradusă din polonesce de A. Kaczanowski şi Z. Arbure
- partea a cincea -

*********************************

Credeam la început că d-l N.* numai ca să me cruţe pe mine, în starea în care eram, nu mi-a mărturisit mórtea ta; dar când mi-a dat cuvîntul său de onóre că nici nu te-a văzut, nici nu scie măcar ceva despre tine, atunci parcă o rază de speranţă a intrat în sufletul meŭ.

I-am descris dar persona ta, şi l’am rugat să facă tot ce’i va sta în putinţă pentru a da de urma ta. Şi într’adevăr, chiar în séra zilei aceleia bunul d. N.* mi-a adus scirea că s’a mai găsit în pădure un cadavru al unui tînăr omorît tot în nóptea aceea, dar că despre omorîrea unei femei nu se scie nimica.

D-l N.* a aflat tot-odată că un otelier din oraş a găzduit pe vremea aceea p’o femeie tînără, care semăna întocmai cu persona semnalată, totuşi numele ei era altul. Scirea din urmă deşi n’avea nimic positiv, a influenţat cu tóte acestea atât de mult asupra mersului convalescenţei mele, în cât a doua zi am şi putut să me duc eŭ însu-mi la otel, unde însă nu am aflat de cât că musafira în cestiune a fost fórte tristă, şi că după o şedere de patru zile a plecat, nu se scie unde.

De atunci am început să colindez tóte localităţile dinprejur, cercetând personal şi prin scrisori pînă şi în locul nascerii tale, dar zadarnică a rămas întregă stăruinţa mea. Şi aşa treceau septemânile şi lunile întregi, şi cu ele speranţa mea mergea scăzênd, pînă ce în fine, după tot felul de răsgândiri, m’am oprit la idea că tu singură ţi-ai curmat firul vieţii aruncându-te unde-va în apă.

Din momentul acela, viaţa mi-a devenit o povară nesuferită, pe care aş fi scuturat’o de sigur, dacă simţimintele religióse n’ar fi fost mai tari de cât voinţa mea, oprindu-me de la sinucidere. Am dus dar o viaţă plină de tristeţă, pe care nu a putut să o împrăştie averea cea colosală ce am moştenit’o de la unchiul meŭ şi de care amîndoi eram să ne bucurăm.

Cine póte acum să’şi închipuiască uimirea mea, când eri te-am văzut la porta monastirii în haine călugăreşti? Nici acum încă nu pricep, cm o bucurie atât de neaşteptată şi atât de mare nu m’a omorît pe loc! Vino dar la mine, iubita mea! Îmbracă-te iar în hainele lumeşti, şi lapădă departe pe cele în care dragostea e osândită la mórte. La orele trei din zi voiu veni iarăşi şi te voiu aştepta la portă.“

Rece şi tăcut, am înapoiat scrisórea Ottiliei, care cu nelinişte căta resultatul în ochii mei.

— Ce crezi, părinte, că trebuie să fac?

— Dar d-ta ce ai decis?

— A nu face nimic fără sfatul tăŭ, părinte.

— Dacă ceea ce zici e sincer, apoi nu mai puţin sincer îţi voiu spune şi eŭ că aş dori din tótă inima să te ajut.

— Ai dori asta? Ai dori dar?...— zise ea cu bucurie.

— Da, dacă aş p**e, dar nu pot, Ottilio!

— Ah, Dómne! ce grozav lucru!

— D-ta ai avut destulă statornicie în ziua în care ai jurat că nu vei mai ave nici o relaţiune cu lumea; aibi dar, Ottilio, şi acum curagiul de a rumpe şi cea din urmă legătură care te mai atrage către lume.

— Nici odată! Ah! Nici odată n’aş fi putut să jur, dacă sciam că Stanislav trăesce!

— Recunosc groza ce o simţi acum, când vezi că numai o greşală te-a făcut să juri; cu tóte acestea, jurămîntul făcut cu bună voe nu mai póte fi radicat.

-va urma-

31/03/2026

IN DOUÉ FIINŢE
(SCOS DIN MANUSCRIPTUL UNUI CĂLUGĂR)

NUVELĂ INEDITĂ
DE TADEU PETRICEICU-HASDEU

tradusă din polonesce de A. Kaczanowski şi Z. Arbure

- partea a cincea -

*********************************

— Ah, da! în adevăr nenorocită şi nesocotită! Dar cine póte să scape de Destin? Cu mintea sfărîmată, în faţa unor împrejurări de o coincidenţă atât de ciudată, mai ales când o mărturisii şi otelierul, p**eam eŭ să me mai îndoesc de mórtea lui Stanislav? Vărsând lacrimile mele pe mormîntul lui cel închipuit, nu mai aveam din acea zi alt dor de cât acela de a fi unită cu el fie şi în fundul pămîntului, căci urîte îmi devenira şi lumina dilei şi viaţa. Nóptea petrecută pe acel mormînt a fost cea mai plăcută pentru mine. Cu tóte acestea în zadar căutam să mor. Puterile tinereţei erau mai tari de cât acele ale voinţei mele. Nu! mi-am dis, tu nu poţi să mori, dar poţi să te îngropi de vie... şi am venit aici, rugându-me să me călugărescă.

— Ottilio! Se póte ca d-ta să ai nesce idei atât de negre şi duşmănoase despre viaţa monacală?

— Ah! Ori-cui mai póte zîmbi o singură scânteie de viaţă dincolo de zidurile acestea, ori-cine póte să’şi mai usuce la o rază resărindă a sórelui lacrimile vărsate o nópte întreagă, pe oricine îl mai legă de viaţa lumii o aţă cât de subţire, acela de departe să ocolească acest locaş al cadavrelor rătăcitoare, unde nu se află de cât ororile mormîntului, dar fără linişce şi odihnă...

Teribila energíe, cu care au fost rostite aceste cuvinte, dovedia cât de viu simţia Ottilia apăsarea posiţiunii sale.

După ce scăzuse exaltaţiunea, urmă mai potolită:

— Cu tóte acestea,—adaose ea după o clipă de reflexiune,—eŭ nu pot fi nedreptă până a despreţui locaşul, în care am intrat de buna mea voie. Ah, cât de schimbăciosă e mintea omului! Cât timp crezusem că Stanislav al meŭ era mort, me simţiam aici bine de tot... Şi acum? Acum, de când şciu că el trăesce, o groză nespusă me coprinde în zidurile acestea, cari par a se dărîma şi a cădea pe capul meŭ.

— D-ta şcii prin urmare că el trăesce?

— Ah, da! El trăesce! ochii mei l’au văzut, mâinile mele l’au atins!—strigă ea, răpită de bucurie.

— Ottilio! zisei eŭ cu severitate, ca să pun o stavilă unei noue exaltaţiuni.

— În primul moment crezusem la o vedenie, la un efect al fantasiei mele. Însă nu, nu! Era el! Inima lui bătea strînsă la pieptul meŭ, iar focul buzelor lui îl simt şi acum, arzîndu-mi buzele mele.

— Ottilio! când s’a întâmplat asta?

— Erĭ după masă, când am deschis porta pentru a da drumul maicei bucătărese. El trecea, şi aruncând ca din întâmplare o privire spre porta monastirii, s’a oprit înlemnit, numai ochii săi păreau că vor să me sórbă! Atunci eŭ am aruncat un singur ţipet: Stanislav! şi într’o clipă me pomenii în braţele lui.

— Crezi că scena acesta n’a văzut’o nimeni?

— Nu sciu, dar cred că nu. Lumea tótă era pentru mine deşertă. Nu simţiam de cât pe el, nu vedeam de cât pe el, nu şciam de cât că el trăesce. Tocmai după ce trecuse primul moment de expansiune şi de o bucurie ameţitóre, după ce începurăm a cugeta amîndoi la posibilitatea unui viitor fericit, am auzit echoul vocii şi al paşilor stariţei, repercutat pe tótă lungimea coridorului, şi atunci m’am smuls din braţele lui Stanislav, şi închizênd porta, fugii în chilia mea.

— Şi ce a făcut maica stariţă?

— Ea are o pre mare încredere în mine, aşa că nici nu e în stare să me bănuiască. După aceea a trecut un bun sfert de ceas pînă ce cutezai a eşi din chilie şi m’am dus iar la porta, dar Stanislav nu mai era. Tocmai azi dimineţă el a venit şi mi-a dat această scrisóre.
Ottilia întinzêndu-mi o scrisóre pe care o scóse din sinul ei, am luat’o şi am citit următórele:

„Cum să’ţi descriŭ, o tu iubita inimei mele! mirarea mea cea mare când te-am găsit iar între vii, pe când sufletul meŭ de noue-spre-deci luni te tot căuta dincolo de mormînt! Prin ce minune ai scăpat tu în nóptea acea groznică, care ne despărţise, nelăsându-ne nici măcar umbra speranţei de a ne mai revede? Pînă ce voiu afla ce se făcuse cu tine, viuă a’ţi povesti cm am scăpat eŭ însumi, pentru că şi scăparea mea seménă fórte mult a fi opera unei minuni.

În acea teribilă nópte, când am văzut deschizându-se portiţa trăsurii, am sărit afară şi cu spada în mână am întâmpinat pe năvălitori, dar imediat am simţit în coastă o lovitură atât de tare, în cât am căzut la pămînt fără simţire. Când m’am deşteptat, me văzui într’un pat, încongiurat de ómeni străini, cari au strigat într’un glas: mai trăesce! însă în fire n’am venit de cât tocmai a cincea zi, şi atunci, revenindu-mi tot de odată memoria şi graiul, am întrebat îndată de tóte de tine; dar, spre marea mea mirare şi durere, nimenea nu scia nimica!

D-l N.* în casele căruia eram, mi-a povestit numai, că tocmai în nóptea aceea, când se întorcea acasă de la o petrecere, a fost şi dînsul atacat de hoţi, dar fiindcă era încă cu doi prietini bine înarmaţi, apoi au putut să se apere pînă ce au sărit alţi tovarăşi ai lui ce erau în a doua trăsură rămasă în urmă, la apropierea căreia hoţii au şi fugit în pădure...

Mergênd înainte ei au dat cu groză peste o trăsură deşertă, şi trei inşi—eŭ, feciorul şi vizitiul meŭ—întinşi în mijlocul drumului, prădaţi şi scăldaţi în sânge... Ne-au luat dară pe toţi şi ne-au dus la el, unde însă numai eŭ am putut fi scăpat, slugile fiind mórte înainte de a ajunge acasă.

-va urma-

27/03/2026

IN DOUÉ FIINŢE
(SCOS DIN MANUSCRIPTUL UNUI CĂLUGĂR)

NUVELĂ INEDITĂ
DE TADEU PETRICEICU-HASDEU

tradusă din polonesce de A. Kaczanowski şi Z. Arbure
- partea a patra -

*********************************

— Dar mama d-tale?

— Mama mea se odihnesce de mult în mormînt; nascerea mea o plătise cu viaţa ei.

— Şi aţi fugit?

— Da, am fugit. Stanislav îmbrăcat în hainele sale obicinuite, eŭ în hainele unei servitóre, am trecut hotarele şi, pentru că ne era grabă, apoi mergeam zi şi nópte. Dar...

Aci Ottilia se opri, un nor se întinse peste faţa ei, buzele’i tremurau, capul cădu pe piept.

— Dar... urmă dinsa cu glasul înăbuşit, şi iar căzu în amară tăcere. Mila şi aşteptarea îmi legau limba; ochii mei erau aţintiţi la dînsa.

— Ah! exclamă dinsa în fine, suspinând şi ridicând ochii în sus,—se vede că fuga nóstră n’a plăcut Cerului. Grozav şi spăimîntător! Tocmai când eram să atingem ţinta călătoriei, de odată tóte speranţele se înfundară ca într’un abis. Ajunseserăm la o pădure, depărtată numai cu o jumătate de ceas de locul destinaţiunei. Orele erau unul după miezul nopţii. De odată audii un detunet, şi imediat văzui pe vizitiŭ căzând de pe capră la pămînt, şi când caii se opriră, nesce ómeni au deschis portiţa trăsurei din partea în care şedea Stanislav. Speriată la culme, deschisei portiţa din partea mea, sării afară, şi alergai cât putui în nesciire. După ce revenii în fire, simţimîntul meŭ cel d’întâi era mirarea de a nu găsi lângă mine pe Stanislav. Îl chemam, dar neprimind nici un răspuns, idei sinistre începură să coprindă sufletul meŭ, când de odată zării în depărtare o lumină. Frica de a nu cădea în mâinile hoţilor a îngheţat tot sângele meŭ şi a făcut să mă ascund într’un tufiş fórte des; dar când, peste puţin, am văzut şi d’aci nesce făclii aprinse apropiându-se din ce în ce, atunci am simţit forţele mele sleite, şi am căzut într’un leşin, din care n’am eşit de cât la lumina mare a zilei. În momentul cel d’întâi a deşteptării mele o bucurie mare me coprinse, convinsă ce eram că am visat. Dar când am văzut tufişul, în care mă aflam, singură fără Stanislav al meŭ; când sărind în picióre am ţipat după el, şi drept răspuns audii numai ecoul glasului meŭ; când înaintea ochilor sufletului meŭ a revenit tabloul înfricoşat din nóptea trecută; atunci bucuria a făcut loc desperării. Ah! El de sigur nu mai trăesce! esclamai frângându’mi mâinile şi căzui din nou grămadă.

Peste nu ştiŭ cât timp, me pomenii obsedată de nesce gânduri trecend dintr’unul în altul, din cari cel de pe urmă a fost teribila speranţă de a găsi măcar cadavrul lui Stanislav. Alerg dar prin pădure şi, după o lungă căutare, găsesc în fine oribilul loc al celor întâmplate. Dar când l’am văzut deşert, şi am dat numai de urmele sângelui, leşinai din nou. Deşteptându-mă, me simţiam aprope nebună. Priveliştea sângelui, proba neîndoelnică despre peirea iubitului meŭ, mort şi dus cine ştie unde, iar eŭ rămasă singură în lume; tóte acestea se grămădiră în mine şi am simţit ca şi când s’ar fi rupt fi- brele creerului şi ale inimei mele. Şi într’adevăr, starea mea era atât de teribilă în cât însă-mi me mir, cm firea mea de femeie a putut să’i resiste? Cu mintea întunecată, cu p**erile sleite, m’am tîrît pînă la tulpina unui copaciŭ tăiat, şi plângeam versând şiróe de lacrimi.

Am plâns până la amiădi. Apoi pornîi spre oraş. Me oprii în cel de ’ntâiŭ otel, am luat o odae, şi am rămas restul zilei singură cu jalea mea. A doua zi stăpânul otelului, voind pe semne să mă distreze, mi-a povestit mai multe noutăţi, şi a isprăvit prin vestea că a seră a fost îngropat un tînăr necunoscut, omorît de către hoţi în pădurea apropiată. Ah! Stanislav! îmi trecu ca un fulger prin minte; şi abia am fost în stare să întreb pe otelier dacă l’a văzut cm era îmbrăcat, şi aflai cu oróre că era tocmai verde. Ah! era el, Stanislav! isbucni din nou în peptul meŭ un glas cobitor, care era din nou să me doboare. Am rugat să fiŭ dusă la cimitir, unde pe mormîntul celui ucis am plâns trei zile şi trei nopţi, apoi m’am călugărit.

— Nenorocito şi nesocotito!—strigai eŭ—ce ai făcut? Îmi aduc fórte bine aminte de acel omor, dar tînărul cel ucis era fiul unui neguţător, care întorcêndu-se din străinătate, venise aici ca să viziteze Universitatea nóstră.

-va urma-

26/03/2026

IN DOUÉ FIINŢE
(SCOS DIN MANUSCRIPTUL UNUI CĂLUGĂR)

NUVELĂ INEDITĂ
DE TADEU PETRICEICU-HASDEU
tradusă din polonesce de A. Kaczanowski şi Z. Arbure

- partea a treia -

*********************************

Într’o zi însă ea s’a pomenit mai apropiată de cât ori-când de lumea, pe care o părăsise. Bătrâna maică portăreasă murise, şi Ottilia s’a vădut rînduită în locul răposatei. Acest post, din causa posibilităţii unor relaţiuni primejdiose cu lumea din afară, era pînă acum încredinţat numai călugăriţelor înaintate în vîrstă; dar stariţa, fiind de părere că evlavia va pădi mai bine de cât vîrsta cheia porţii monastireşti, a făcut o excepţie în favórea Ottiliei, care, jurînd odată ascultare, era nevoită să primescă însărcinarea, deşi nu era dispusă de loc pentru acesta.

Şi aşa a trecut o jumătate de an, fără să se fi simţit vreo schimbare. Într’o zi însă, când eu am venit să vizitez monastirea, Ottilia mi-a deschis porta tremurînd şi, cu trăsăturile feţii fórte schimbate, m’a rugat să viu pe o clipă s’o văd în chilia ei. Abia trecui pragul, ea a şi încuiat uşa, apoi cu o mişcare convulsivă a cădut la piciórele mele, strigând: „Părinte! Părinte! sfătueşte-mă! scapă-mă!! Sînt cea mai nenorocită fiinţă de pe faţa pămîntului!“ Şi un şiroi de lacrimi i-a înecat glasul. Rămas ei încremenit. Apoi ridicând’o de jos, am întrebat’o: Cum şi ce s’a întâmplat? Vino’ţi în fire, Ottilio; respunde!

— Ah, Dómne! Pentru ce óre n’am cugetat mai bine asupra povăţuirilor d-tale? pentru ce, ascultând numai capriciul meŭ, am prestat grozavul jurămînt?

— Cred totuşi că acum nu te căeşti de a fi făcut un ce, care nu se mai póte desface.

— Nu se mai póte desface! — exclamă ea frîngându’şi mâinile. — Ah, nenorocita de mine! Sînt prin urmare perdută fără scăpare!

— Ottilio, fiica mea! Linişteşte-te, şi vei vede că mintea şi religiunea te vor mângăia la urmă.

— Zici că nu se mai póte desface? Dar d-ta, părinte, nu eşti preot? Şi ca atare n’ai óre dreptul şi p**erea de a lega şi de a deslega totul?

— Da, însă d-ta nu mi-ai jurat mie, ci lui Dumnezeu. Eŭ am p**erea de a ierta, ori nu, păcatele ómenilor; nu am însă aceea de a deslega pe cine-va de un jurămînt, mai ales atât de solemn.

La auzul cuvintelor din urmă ea şi-a acoperit faţa cu batista şi se înnecă în plâns. Eŭ, cât de mirat eram de expansiunea neaşteptată şi aprópe vulcanică a acestui caracter misterios, cu atâta mă mişcă starea de jale în care ea se afla.

— Ottilio,— îi disei— deschide-mi inima ta, spune-mi adevărata causă a acestei neînţelese schimbări, şi póte...

— Eŭ, póte...? întrerupse ea.

— Póte atunci,— continuai— voiu fi în stare, dacă nu a te scăpa, cel puţin a’ţi da sfaturi.

La acestă făgăduinţă ea rămase un moment gânditóre şi trăsurile feţei sale începură a redeveni normale; apoi privindu-mă cu durere, dar fórte blând:

— Îmi promiţi, părinte,— zise— că vei tăcé? că ceea ce’ţi voiu spune nu va servi de armă în contra mea?

— Ţi-o promit.

— Ascultă dar istoria cea necunoscută niménuia a nenorocitei fiice a contelui S *...

— Atunci presimţirea mea nu m’a amăgit? d-ta nu eşti o burgesă?

— Tot ce am spus intrând în monastire nu era de cât o poveste, pentru că mă temeam că alt-fel nu voiu fi primită; apoi am vrut să mă depărtez dela tatăl meŭ, aşa în cât nici el, nici însăşi stariţa să nu mai dea de urmele mele.

— Prin urmare, nici locul nascerii d-tale nu este acela ce ne-ai arătat?

— Eŭ sînt născută în * * şi tatăl meŭ este un bun catolic ca şi ori-care altul; nu schimbarea religiunei dară, ci dragostea era pricina pentru care am părăsit casa părinţilor mei.

Pronunţând cuvîntul de dragoste, Ottilia roşi şi lăsă ochii în jos; tăcu un moment, apoi reluând curagiul, urmă înainte:

— Stanislav D * * era numele tînărului meŭ amant. Faţa sa era icóna fidelă a frumuseţii sufletului săŭ. Deşi chiar dela întâia vedere îi dădusem inima mea, totuşi tocmai după multe şi diferite cercări el căpăta încrederea şi mărturisirea dragostei mele. Tatăl meŭ, avênd multă stimă pentru el, casa nóstră îi era deschisă, ceea ce făcea că noi ne bucuram în linişte de o fericire, pe care numai două fiinţe ce se iubesc sincer o pot simţi. Însă tatăl meŭ, de şi fórte bun la inimă, totuşi de căsătoria nóstră nici nu voia să audă, şi ca unul ce avea nisce prejudicii aristocratice, me şi făgăduise castelanului Z * *. Nici lacrimile mele, nici rugăciunile mele şi ale lui Stanislav n’au fost în stare să’l înduplece. Ah! din fericiţi ce eram, am devenit acum cei mai nenorociţi. Într’o zi, tatăl meŭ plecase în afaceri pentru mai mult timp. „Să profităm de absenţa sa,—îmi dise Stanislav,—şi să fugim. Unchiul meŭ ne va primi cu bucurie, la el vom trăi în fericire.“ Me opuneam cât p**eam, dar insistenţa sa şi glasul inimei mele m’au biruit, şi am cedat. Fratele meŭ şi sora mea, cari ţineau partea nóstră, ne-au ajutat a fugi.

-va urma-

Revista Nouă

21/04/2026

17/04/2026

11/04/2026

06/04/2026

31/03/2026

27/03/2026

26/03/2026

Address

Website

Alerts

Shortcuts

Share

Category