08/08/2026
Este săptămâna alăptării, și aș vrea să povestesc experiența mea.
În ultimul trimestru de sarcină, doctorul care mi-a urmărit sarcina mi-a spus de multe ori că voi avea un bebe mic. Nici nu mă așteptam la altceva la cei 160 cm si 47 kg ale mele (înainte de a râmâne însărcinatã).
Când am născut, un bebeluș superb de 2300 gr, am aflat totodată că este considerat dismatur (un bebeluș născut la termen, dar cu o greutate mică față de cea considerată normală). Am avut o sarcină cu risc (endometrioza și alte probleme de sănătate ale tiroidei), însă îi mulțumesc lui Dumnezeu că am reușit să o duc la capăt (38 săptămâni).
În timpul sarcinii m-am documentat despre alăptare, despre ce implică, am avut o consultație cu un consultant în alăptare. Deși am născut prin cezariană, eram pregătită și am știut ce să fac să pornesc lactația. Doar că lucrurile nu au fost atât de ușoare cm mi-am imaginat. Lui Alex i-a ieșit Proteina C Reactiva mărită și a trebuit să petrecem o săptămână în spital.
În maternitatea unde am născut, există 3 modalități de a fi internat: 1 salon cu 6-8 paturi, 1 salon rooming in (3 bebeluși cu 3 mame) și rezervă privată. Speriată de diagnosticul lui Alex, am considerat că cel mai bine ar fi să rămână în grija secției de neonatologie, dar am mers la fiecare 2 ore la "alăptat". El de la naștere a primit lapte special de prematuri oferit cu biberonul (un biberon care curgea singur...).
Deși mergeam negreșit în programul de alăptare evident că el era sătul, îl găseam dormind și cu lapte uscat la guriță. Degeaba îl puneam la sân că nu avea nici cel mai mic interes să tragă din el. Și uite așa a apărut furia laptelui. Patru zile și patru nopți m-am chinuit în spital cu sânii dureroși și foarte umflați. P***a nu reușea să scoată aproape nimic. Nu aveam voie să îl iau cu mine în rezervă, nu aveam voie să folosesc mameloane de silicon și, practic, nu prea aveam cu ce să mă ajut. Eram epuizată pentru că nu reușeam să mă odihnesc și nici nu ajunsesem cu bebe acasă.
A fost o experiență groaznică.
Abia înainte cu o zi de externare mi-a oferit o asistentă, pe furiș, un set de mameloane de silicon într-o tură de alăptare. Când am atașat copilul și a început să tragă, am simțit cm sânii începuseră să se detensioneze, și instant am început să plâng. Dar a fost prea puțin. La schimbul de tură nu puteam să le mai folosesc...
A2a zi din fericire ne-am externat. Îmi amintesc și acum cât de tare m-am chinuit în mașină să îl atașez, pentru că sânii erau atât de umflați.
Ajunși acasă... am încercat mereu să mănânce sân, dar din păcate el s-a născut rău de foame și nu avea deloc răbdare. Probabil că după zilele în care fusese hrănit rapid cu biberonul, sânul i se părea mult prea mult efort.
Am încercat și SNS, dar era foarte solicitant pentru noi, părinții... Până la 3 luni s-a trezit zi-noapte din 2 în 2 ore. Și-a propus să recupereze rapid greutatea "normală". Am încercat măcar să îi ofer lapte muls, dar din cauza oboselii, nu am reușit mai mult de o lună. Cantitatea a scăzut treptat, iar în final am cedat.
Faptul că alăptarea nu a funcționat așa cm mi-am dorit nu m-a făcut mai puțin mamă. Am fost aceeași mamă când, în cele din urmă, am acceptat că nu mai pot.
Alăptarea poate fi minunată, dar poate fi și grea. Foarte grea.
Iar o mamă care nu reușește să alăpteze nu este o mamă care a eșuat. Este o mamă care a încercat. Iar asta este suficient. ❤️
