09/04/2025
☀️ În dimineața asta, răsăritul părea că s-a ascuns. Cerul era greu, de parcă nu mai găsea nicio rază să-l lumineze, iar vântul părea că încearcă să spună o poveste veche, înșirând foșnetul valurilor pe țărm. E ciudat cm vântul acesta de iarnă mi-a adus în minte vara copilăriei, grădina bunicilor, și acel nuc bătrân care ne aduna pe toți laolaltă.
Uneori mă întreb dacă nucul ăla mai e acolo sau dacă povara anilor l-a răpus. Era colțul nostru de lume. Pe mine mă găseai adesea ascunsă la umbra lui, cu genunchii strânși la piept și capul rezemat de trunchiul acela bătrân și plin de fisuri, ca niște povești neterminate. Mă chemam pe mine însămi acolo de câte ori aveam nevoie să visez.
Bunica, dragă de ea, nu mă lăsa mult singură. Venea tiptil, cu pași lini, și mă găsea întotdeauna cu ochii ridicați spre cerul pe care crengile nucului îl împărțeau în mii de frânturi de lumină și umbră.
🦋 Ce faci, draga mea, visătoare cm te știu? mă întreba șezând lângă mine, ținând în brațe câte un coșuleț cu cireșe.
Nu-i răspundeam imediat. Îmi plăcea să cred ca timpul acela ne aparținea doar nouă…
Mi-am amintit mereu mirosul ei – ceva ce nu pot pune în cuvinte decât cu un cuvânt mare: acasă.
Așa ne găsea David. Fugea prin curte desculț, lăsând în urma lui un lanț de râsete care îi precedau întotdeauna intrarea în scenă. Deși nu trecuseră decât câteva minute de când ne jucaserăm împreună, el apărea oricum, glumeț, plin de energie.
🦋 Dana, tu chiar poți sta atâta într-un loc? mi-a zis într-o zi râzând. Nu stăm toată viața pe gânduri, știi, mai vin și momente de acțiune!
Bunica îi făcea semn să se așeze. Iar când o făcea, David începea să povestească – despre cerul care ne veghea, despre o lume în care nucul nostru era un turn de veghe al unui regat de povești. Mă uitam la el cm împletea poveștile acelea cu râsul și inocența lui, iar bunica îi sorbea cuvintele ca pe o comoară.
În zilele acelea, părea că timpul nu ne atinge. Toți trei, în fața unui bol mic de cireșe sau poate fără nicio justificare, ne ascundeam într-o lume doar a noastră, vegheată de bătrânul nuc. Bunica ne strângea pe amândoi în brațe la finalul oricărei povești, în tăcere, și zâmbea. Zâmbetul ei, mângâierea mâinii pe creștet, șorțul ei plin de arome de mâncare – toate astea sunt bucăți vii din ceea ce sunt astăzi.
Acum, când mă uit la nucul din mintea mea și încerc să regăsesc sunetul acelei copilării, îmi dau seama că David, bunica, toate acele veri trăite atât de viu… ele încă există. Întotdeauna vor fi.
P.S.
Unele amintiri rămân peste timp, mai vii decât realitatea. Ele ne învață că iubirea nu dispare odată cu timpul, ci se transformă într-un foșnet de frunze, o lumină tăcută, un loc unde să ne întoarcem.
Vă iubesc, oriunde ați fi acum.
Fluturi albi
