10/06/2026
" Urmele lui Moore" Capitolul 1, partea 2
Trecuse o oră de când se tot plimbau prin parcul plin de copii care țipau fără oprire. Zgomotul o enerva pe Catallina la maximum; nu că nu i-ar fi plăcut copiii, dar larma din jur o agita cumplit. Își duse mâinile la urechi, încercând să blocheze strigătele, și strânse din ochi. Parcă aștepta să audă din clipă în clipă sunetul asurzitor de armă care, în trecut, urma de fiecare dată după un țipăt. N-aveau rost autoreproșurile; știa bine că sechelele încă o urmăreau peste tot, iar frica îi domina fiecare clipă din viață. Îndepărtă încet mâinile de la urechi, dar păstră ochii închiși. Abia când simți că pericolul trecuse, îi deschise larg și privi temătoare în jur.
Se blestema în sinea ei pentru că devenise atât de fricoasă. Dar cm ar fi putut fi altfel? Coșmarurile prin care trecuse o lăsaseră complet vulnerabilă. Și totul din vina lui.
— Cred că ar fi cazul să mergem să bem o cafea, spuse Kate, observând că prietena ei mai are puțin și izbucnește în plâns.
Nu era prima dată când se întâmpla asta; crizele de panică și hohotele de plâns îi deveniseră o rutină zilnică, o obișnuință care o epuiza fizic și psihic, fără ca ea să poată face ceva.
— Ar fi o idee excelentă, încuviință Catallina.
Intrară în prima cafenea ieșită în cale și se așezară la prima masă liberă. În scurt timp, Kate se întoarse cu două cești din care se ridicau aburi calzi.
Catallina strânse ceașca în palme, iar gândurile o purtară, cu o nostalgie dureroasă, la prima lor întâlnire. Moore o invitase în oraș, iar ea fusese atât de fericită încât nu știa dacă visează sau e trează. El nu era genul de băiat care să iasă la întâlniri romantice, dar făcuse un efort, conștient că doar așa o putea cuceri. Iar ea, naivă, nu realizase ce se ascunde în spatele acelui gest. Abia după ce pășise în lumea lui periculoasă înțelesese ce fel de om era cu adevărat, însă când încercase să fugă, era deja prea târziu: se îndrăgostise. Dar cu ce preț? Iubirea însemna lucruri complet diferite pentru ei. Pentru ea însemna protecție, onestitate și încredere, în timp ce pentru el fusese doar un joc în care ea se afundase mult prea mult.
Râse amar la amintirea care îi tulbura mintea, luă o înghițitură din cafeaua neagră și privi lung spre localul aglomerat. Căută instinctiv ceva — sau pe cineva — prin mulțime, iar când privirea i se intersectă cu acei ochi negri, plini de ură, încremeni. Lacrimile începură să-i curgă pe obraji ca o cascadă.
— Catallina, hei, ești bine? o întrebă Kate, alertată.
— Kate... e Moore! se bâlbâi ea, arătând cu degetul spre locul respectiv.
Se ridică brusc de pe scaun, gata să o ia la fugă. Kate se uită în aceeași direcție, însă nu văzu pe nimeni. Își privi prietena cu milă, convinsă că teroarea suferită o marcase atât de profund încât începuse să aibă halucinații.
— Nu este el, liniștește-te...
Chiar atunci, telefonul lui Kate începu să sune. Aceasta își ceru scuze și se îndepărtă ca să răspundă, lăsând-o singură, dar nu înainte de a-i repeta că Moore nu avea cm să fie acolo.
Catallina însă nu voia sub nicio formă să o creadă. Îl văzuse în carne și oase și nimeni nu o putea convinge de contrariu. Îi cunoștea trăsăturile mai bine ca oricine, l-ar fi distins și de la un kilometru depărtare. Era el. Îi surprinsese privirea vicleană, semnul clar că plănuia ceva în care ea era direct implicată. Scoase grăbită cinci dolari din buzunar și îi lăsă sub ceașca de cafea din care abia apucase să guste. Nu mai putea rămâne acolo nici măcar o secundă. Îi trimise un mesaj rapid lui Kate, cerându-și scuze pentru plecarea bruscă, și se ridică. Însă, când dădu să facă primul pas, o mână masivă o înfăşură strâns de braț. Catallina vru să țipe, dar bărbatul îi acoperi imediat gura, anticipându-i reacția. Îi recunoscu pe loc parfumul năucitor. Din acea clipă, certitudinea o izbi ca un fulger: Moore era chiar în spatele ei.
Daca ți-a plăcut te rog sa mă susți cu un like ,o distribuie și poate și un comm, muncesc mult că să pun pe foaie aceasta narațiune.
Ne vedem cu un nou capitol săptămâna viitoare, vă pup 😘 😘 😘
