Anti Mafia Observer

Anti Mafia Observer Lupta pentru adevăr și justiție nu trebuie să înceteze niciodată.

04/08/2026

LUMEA NU MAI SUFERĂ DE LIPSĂ DE PUTERE. SUFERĂ DE LIPSĂ DE CONSECVENȚA.

Se spune adesea că trăim cea mai periculoasă perioadă de după sfârșitul Războiului Rece. Nu sunt convins că lumea este mai periculoasă pentru că există mai multe arme. Este mai periculoasă pentru că există mai puțină predictibilitate.

În relațiile internaționale, încrederea nu este un concept moral, ci unul strategic. Un aliat trebuie să știe că un angajament făcut astăzi va fi valabil și mâine. Un adversar trebuie să știe că există linii pe care nu le poate trece fără consecințe. În momentul în care nici aliații, nici rivalii nu mai înțeleg care sunt regulile jocului, începe adevărata criză.

Astăzi, această confuzie este vizibilă aproape peste tot. Ucraina continuă să reziste unui război de uzură, Orientul Mijlociu rămâne captiv unui conflict care se reinventează după fiecare încercare de armistițiu, iar în Asia, tensiunile cresc în jurul Taiwanului și în Marea Chinei de Sud. Nu sunt incendii separate. Sunt flăcările aceluiași fenomen: erodarea ordinii internaționale construite după 1945.

Marile puteri vorbesc tot mai des despre pace, dar investesc tot mai mult în pregătirea războiului. Invocă dreptul internațional atunci când le servește interesele și îl ignoră atunci când devine incomod. În acest climat, diplomația începe să fie percepută nu ca o garanție a stabilității, ci ca o pauză între două confruntări.

Cea mai mare vulnerabilitate a democrațiilor occidentale nu este lipsa resurselor. Economia lor rămâne incomparabil mai puternică decât a rivalilor. Problema este dificultatea de a transforma această putere într-o strategie coerentă și consecventă. În schimb, regimurile autoritare exploatează fiecare ezitare, fiecare schimbare de discurs și fiecare fisură din solidaritatea occidentală.

Istoria arată că marile conflicte nu izbucnesc doar pentru că există lideri agresivi. Ei au existat întotdeauna. Războaiele devin inevitabile atunci când ceilalți nu mai reușesc să transmită un mesaj clar despre ceea ce sunt dispuși să apere și despre prețul pe care îl vor cere pentru încălcarea regulilor.

Pentru România, lecția este mai actuală ca oricând. Geografia nu se negociază. Suntem la granița estică a NATO și a Uniunii Europene, într-o regiune unde instabilitatea nu este un concept teoretic, ci o realitate care poate traversa frontierele în câteva ore. Tocmai de aceea, securitatea nu poate fi redusă la speranța că alții vor lua întotdeauna deciziile potrivite în locul nostru.

Avem nevoie de o clasă politică ce privește apărarea ca pe o investiție, nu ca pe o cheltuială. De instituții care gândesc în decenii, nu în cicluri electorale. Și de lideri care înțeleg că respectarea cuvântului dat este una dintre cele mai puternice forme de descurajare strategică.

Lumea nu se schimbă pentru că un lider spune ceva într-o conferință de presă. Se schimbă atunci când ceilalți încep să creadă că acel lider își poate schimba poziția mâine fără niciun cost.

În politică, impredictibilitatea poate aduce avantaje tactice. În securitatea internațională, însă, ea produce exact opusul stabilității. Iar când incertitudinea devine regula, fiecare stat începe să se înarmeze, fiecare alianță devine mai fragilă, iar fiecare criză are șanse mai mari să scape de sub control.

Poate că aceasta este adevărata provocare a epocii noastre: nu lipsa puterii, ci incapacitatea de a o exercita cu responsabilitate și consecvență. Restul sunt doar simptomele unei lumi care riscă să descopere prea târziu că ordinea internațională nu dispare într-o singură zi. Se destramă, încet, cu fiecare promisiune încălcată și cu fiecare ezitare transformată în politică de stat.
Alexandru G

03/08/2026

CINE APĂRĂ DUNAREA ȘI INTERESELE ROMÂNIEI?

Dunărea nu este proprietatea niciunui stat. Nu este lacul privat al celor aflați în amonte și nici o resursă pe care fiecare să o folosească după bunul plac. Este un fluviu internațional, iar dreptul internațional este limpede: utilizarea apelor trebuie să fie echitabilă, rezonabilă și să nu producă prejudicii semnificative statelor din aval.

Atunci de ce România pare să accepte fără întrebări orice se întâmplă pe cursul superior al Dunării?

În ultimii ani, nivelul apei a coborât dramatic în numeroase sectoare. Navigația este afectată, agricultura resimte lipsa apei, producția de energie hidro scade, iar Delta Dunării traversează perioade din ce în ce mai dificile. O parte importantă a acestor probleme este legată de schimbările climatice și de secetă. Însă tocmai de aceea trebuie clarificat, pe baza datelor, dacă și activitățile umane din statele din amonte contribuie la agravarea situației.

Dacă există indicii că reținerea sau gestionarea debitelor în amonte a produs prejudicii României, autoritățile nu au voie să întoarcă privirea. Au obligația să ceară explicații, să solicite date hidrologice complete, să inițieze expertize independente și să utilizeze toate mecanismele prevăzute de tratatele internaționale.

Nu este un gest ostil. Este datoria unui stat care își apără cetățenii.

Europa funcționează pe baza regulilor. Iar regulile spun că niciun stat nu poate folosi un curs de apă comun într-un mod care afectează în mod semnificativ drepturile altor state. Dacă aceste reguli au fost respectate, cu atât mai bine. Dacă nu au fost respectate, atunci există proceduri internaționale care trebuie urmate.

Întrebarea esențială este alta: cine are curajul să verifice?

Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Mediului și toate instituțiile responsabile nu sunt simple spectatoare. Rolul lor este să stabilească faptele, să strângă probe și, dacă acestea indică existența unui prejudiciu cauzat prin încălcarea obligațiilor internaționale, să acționeze cu fermitate. Negocierea este primul pas. Dar negocierile nu exclud posibilitatea unor demersuri juridice internaționale atunci când drepturile unui stat sunt afectate.

Prea des, România preferă să tacă în loc să întrebe, să accepte în loc să verifice și să reacționeze abia când pagubele devin evidente. În chestiuni care privesc resurse strategice precum apa, această atitudine nu mai este acceptabilă.

Dunărea înseamnă economie, energie, agricultură, transport, biodiversitate și securitate. Nu este doar o linie albastră pe hartă. Este una dintre marile resurse ale României.

Dacă există suspiciuni serioase privind diminuarea nejustificată a debitelor, ele trebuie investigate până la capăt. Dacă nu există încălcări, concluzia trebuie comunicată transparent. Dacă însă investigațiile demonstrează că România a suferit prejudicii din cauza unor acțiuni incompatibile cu obligațiile internaționale, statul român trebuie să ceară remedierea lor și, dacă este cazul, despăgubiri.

Nu este vorba despre orgoliu național. Este vorba despre respectarea legii și despre apărarea interesului public.

Tăcerea nu aduce nici apă în Dunăre, nici dreptate pentru România.
Raluca Alexa

02/08/2026

CRIZELE ENERGETICE NU APAR DIN SENIN. SE CONSTRUIESC POLITIC.

Când se vorbește despre problemele din sistemul energetic românesc, explicația oficială este aproape întotdeauna aceeași: secetă, caniculă, schimbări climatice. De parcă natura ar fi singurul vinovat, iar deciziile politice n-ar avea nicio legătură cu realitatea din priză.

Numai că vremea nu ia decizii. Oamenii le iau.

Seceta poate reduce producția hidroenergetică. Este un fapt. Însă adevărata întrebare este alta: de ce ajunge România atât de vulnerabilă încât o vară mai secetoasă să devină o amenințare pentru securitatea energetică?

Răspunsul nu se găsește în nori, ci în birouri.

Ani la rând s-a vorbit despre închiderea unor capacități de producție înainte ca altele să fie puse în funcțiune. Proiecte hidro începute cu zeci de ani în urmă au rămas blocate în procese, avize și dispute interminabile. Între timp, discursul public a fost dominat de promisiunea unei tranziții energetice rapide, fără ca cineva să explice cine produce energia atunci când nu bate vântul, nu strălucește soarele și debitele râurilor scad.

Politica energetică nu se face cu sloganuri și conferințe de presă. Se face cu megawați.

Ni s-a spus că piața liberalizată va aduce concurență și facturi mai mici. Realitatea a fost mult mai complicată. În locul beneficiilor promise, mulți români s-au confruntat cu volatilitate, incertitudine și costuri în creștere. În același timp, investițiile în noi capacități de producție au avansat mai lent decât era necesar, iar proiecte importante au rămas ani la rând în așteptare.

Cea mai mare problemă nu este că România trece printr-o perioadă dificilă. Toate statele europene au fost puse la încercare. Problema este că noi intrăm în fiecare criză cu mai puține opțiuni decât ar trebui să avem.

Un stat responsabil își construiește rezerve, diversifică sursele de energie și pune în funcțiune capacități noi înainte de a renunța la cele vechi. Altfel, fiecare episod de secetă, fiecare val de căldură și fiecare criză regională se transformă într-o problemă națională.

Este firesc să protejezi mediul. Este necesar să reduci poluarea. Dar este la fel de necesar să nu confunzi strategia energetică cu un exercițiu de imagine. Pentru că electricitatea nu ține cont de discursuri. Sistemul funcționează sau nu funcționează.

România are nevoie de realism, nu de iluzii. Tranziția energetică este inevitabilă, însă ea trebuie făcută inteligent, etapizat și fără a pune în pericol securitatea energetică a țării. Orice altă abordare înseamnă să înlocuiești planificarea cu speranța.

Iar speranța nu produce niciun megawatt.

La final, poate că ar trebui să încetăm să dăm vina exclusiv pe natură pentru probleme pe care oamenii le-au agravat prin decizii sau lipsa lor. Seceta poate reduce producția de energie hidro. Dar seceta nu închide centrale, nu amână investiții și nu scrie politici publice.

Seceta poate scădea nivelul apei din lacuri. Incompetența poate scădea nivelul unei țări. Diferența este că prima ține de natură, iar a doua ține exclusiv de cei care o conduc. Iar când politica ajunge să fie mai imprevizibilă decât vremea, nu mai vorbim despre o criză energetică. Vorbim despre un eșec de guvernare. Veronica Gindac

01/08/2026

GENERAȚIA CARE TREBUI SĂ ALEAGĂ ÎNTRE INDIFERENȚĂ ȘI IMPLICARE

Există o idee periculoasă care se strecoară tot mai des în discursul public: că implicarea nu mai are rost, că deciziile importante sunt luate oricum de alții și că vocea unui singur om nu poate schimba nimic. Este poate cea mai comodă iluzie a vremurilor noastre. Și cea mai costisitoare.

O societate nu se degradează peste noapte. Se degradează atunci când oamenii aleg să privească de pe margine, convinși că responsabilitatea aparține întotdeauna altcuiva. Iar când tinerii renunță să participe la viața cetății, viitorul începe să fie decis de cei care au cele mai multe interese, nu de cei care au cele mai bune intenții.

Generația tânără are astăzi mai multe instrumente decât a avut vreodată: acces la informație, libertatea de a se exprima și posibilitatea de a influența opinia publică. Dar aceste avantaje devin inutile dacă sunt transformate doar în reacții pe rețelele sociale. O postare nu poate înlocui un vot. Un comentariu nu poate ține locul implicării civice. Iar indignarea de moment nu produce schimbări durabile dacă nu este urmată de acțiune.

România nu are nevoie de o generație care să aștepte salvatori. Are nevoie de tineri care înțeleg că democrația funcționează doar atunci când cetățenii participă activ la viața comunității. De oameni care pun întrebări, cer transparență, se implică în proiecte locale, susțin inițiative valoroase și refuză să accepte mediocritatea ca normalitate.

Patriotismul nu se măsoară în declarații spectaculoase și nici în lozinci. El se vede în responsabilitatea cu care ne tratăm comunitatea, în respectul pentru lege, în grija față de spațiul public și în dorința de a lăsa în urmă o țară mai bună decât cea pe care am primit-o.

Fiecare generație este judecată după ceea ce a construit, nu după ceea ce a promis. Peste ani, tinerii de astăzi vor privi în urmă și vor răspunde unei întrebări simple: au fost spectatori sau au avut curajul să participe?

Viitorul nu este un loc în care vom ajunge întâmplător. El este rezultatul alegerilor pe care le facem astăzi. De aceea, cea mai mare provocare a acestei generații nu este lipsa oportunităților, ci depășirea indiferenței. Iar dacă există un moment în care merită să ne implicăm, acela este acum, când viitorul se scrie sub ochii noștri. Alexandru G

26/07/2026

GUVERNAREA PRIN INTERIMAT NU POATE DEVENI O STARE DE NORMALITATE

Există un moment în care o criză politică încetează să mai fie doar o problemă a partidelor și devine o problemă a statului. Acest moment este atins atunci când un guvern rămas în funcție doar pentru administrarea treburilor curente începe să guverneze ca și cm ar avea aceeași legitimitate și aceleași prerogative ca un executiv învestit de Parlament.

Constituția nu a inventat interimatul pentru a oferi o portiță de prelungire a puterii. L-a creat pentru a împiedica apariția unui vid administrativ între căderea unui guvern și instalarea altuia. Este o soluție de avarie, nu un model de guvernare. Tocmai de aceea competențele unui guvern demis sunt limitate. Nu pentru a pedepsi executivul, ci pentru a proteja principiul fundamental al democrației: cine conduce trebuie să aibă și legitimitatea de a conduce.

Cu cât această stare excepțională se prelungește, cu atât contradicția devine mai evidentă. Statul trebuie să funcționeze, dar guvernul nu mai dispune de întreaga autoritate juridică pentru a lua toate deciziile necesare. În acel moment există doar două variante: fie respectă cu strictețe limitele impuse de Constituție și administrația începe să încetinească până aproape de blocaj, fie ignoră aceste limite și își asumă riscul ca actele adoptate să fie declarate ulterior nelegale.

Problema este că dreptul nu funcționează după logica urgenței politice. Instanțele nu vor analiza dacă o hotărâre de guvern era oportună sau dacă intenția executivului a fost una bună. Vor analiza dacă acel guvern avea sau nu competența legală să o adopte. Iar dacă răspunsul este negativ, consecințele pot fi devastatoare. O hotărâre anulată nu înseamnă doar o înfrângere juridică. Înseamnă contracte puse sub semnul întrebării, proceduri reluate, proiecte întârziate, fonduri europene expuse riscului și un nou val de litigii împotriva statului român.

Ceea ce ar trebui să îngrijoreze este caracterul repetitiv al fenomenului. Dacă avertismentele formulate de Consiliul Legislativ privind depășirea competențelor constituționale sunt ignorate sistematic, nu mai vorbim despre un accident administrativ. Vorbim despre o practică de guvernare. Iar într-un stat de drept, practica nu poate înlocui Constituția.

Mai grav este că această situație creează un precedent. Dacă acceptăm ideea că un guvern demis poate conduce luni întregi adoptând acte normative care depășesc limitele unui interimat, atunci golim de conținut însăși distincția dintre un guvern cu deplină legitimitate parlamentară și unul aflat doar în administrarea provizorie a puterii. Astăzi poate părea convenabil pentru unii. Mâine precedentul va putea fi folosit de oricine.

Statul de drept nu moare printr-o singură încălcare spectaculoasă a Constituției. El se erodează prin acceptarea unor derogări succesive, motivate de fiecare dată prin urgență, oportunitate sau interes public. De fiecare dată pare o excepție. În timp, excepțiile devin rutină.

În democrație, scopul nu scuză mijloacele. Nici măcar atunci când scopul este funcționarea statului. Dimpotrivă, tocmai funcționarea statului impune respectarea regulilor constituționale.

Responsabilitatea nu aparține exclusiv guvernului interimar. Ea revine întregii clase politice, care are obligația de a ieși din logica blocajului și de a oferi țării un executiv învestit cu deplină legitimitate. Crizele politice sunt inevitabile. Permanența lor nu este.

Un guvern interimar nu poate deveni o formă de guvernare. Dacă acceptăm acest lucru ca pe o normalitate, atunci nu mai asistăm doar la o criză politică. Asistăm la o redefinire periculoasă a ordinii constituționale, făcută nu prin revizuirea Constituției, ci prin ignorarea ei.
Veronica Gindac

25/07/2026

CLOVNUL DE LA MINISTERUL MUNCII ȘI SPECTACOLUL UNUI DIALOG CARE A EȘUAT

În loc să fie omul dialogului, ministrul interimar al Muncii, Dragoș Pîslaru, pare să fi ales rolul de clovn al Guvernului. Într-o perioadă în care profesorii, cadrele medicale și alți angajați din sectorul public își exprimă nemulțumirea față de proiectul noii legi a salarizării, Ministerul Muncii oferă mai degrabă replici ironice și confruntări publice decât soluții concrete.

România traversează o perioadă complicată din punct de vedere economic. Oamenii cer predictibilitate, salarii corecte și un dialog real cu autoritățile. În schimb, negocierile cu sindicatele par să se transforme într-un spectacol în care cei care protestează sunt acuzați că amplifică tensiunile, în timp ce răspunsurile clare întârzie să apară.

Noua lege a salarizării trebuia să reducă inechitățile și să aducă echilibru în sistemul public. În schimb, numeroase organizații sindicale avertizează că există riscul diminuării unor venituri prin modificarea sporurilor și a formulelor de calcul. Aceste temeri cer explicații și garanții, nu ironii și dispute publice.

Un ministru al Muncii are obligația de a construi punți între Guvern și salariați. Atunci când dialogul este înlocuit de replici acide și de atacuri la adresa celor care protestează, instituția își pierde una dintre cele mai importante misiuni: aceea de a media conflictele sociale.

Clovnul poate stârni aplauze pe scenă, dar într-un minister oamenii așteaptă responsabilitate, seriozitate și soluții. În timp ce protestele continuă, iar nemulțumirile cresc, românii nu au nevoie de un nou episod dintr-un spectacol politic. Au nevoie de un ministru care să negocieze, să explice și să ofere garanții, nu de unul care transformă dialogul social într-o reprezentație.

Iar atunci când spectacolul ajunge mai important decât oamenii, cei care plătesc nota de plată sunt întotdeauna salariații care își cer drepturile. Alexandru G

24/07/2026

CÂND APĂRAREA UNEI ȚĂRI SE JOACĂ ȘI ÎN BIROURI, NU DOAR PE CER.

În ziua în care un avion F-16 al Forțelor Aeriene Române a interceptat și a doborât o dronă care pătrunsese în spațiul aerian al țării, România a transmis un mesaj limpede: atunci când este vorba despre o amenințare externă, instituțiile militare pot reacționa rapid și eficient. A fost o demonstrație de profesionalism și de capacitate operațională într-un context regional în care incidentele de la granița estică nu mai sunt o excepție.

Dar, aproape simultan, un alt eveniment a pus sub semnul întrebării o altă dimensiune a securității naționale. Procurorii DNA au reținut directori din două dintre cele mai importante uzine ale industriei de apărare, Uzina Mecanică București și Uzina Mecanică Plopeni, într-un dosar care vizează acuzații de luare de mită. Ancheta este în desfășurare, iar prezumția de nevinovăție trebuie respectată până la o hotărâre definitivă. Totuși, simplul fapt că persoane aflate în fruntea unor companii strategice au ajuns în centrul unei astfel de investigații ridică întrebări care nu pot fi ignorate.

România vorbește tot mai des despre dezvoltarea industriei de apărare. Se discută despre investiții de miliarde, despre creșterea producției de muniție, despre modernizarea fabricilor și despre transformarea țării într-un hub regional pentru industria militară. Sunt obiective legitime, mai ales într-o Europă care își regândește politica de securitate după războiul din Ucraina.

Însă investițiile nu pot înlocui integritatea.

O uzină de armament nu produce doar echipamente. Produce încredere. Atunci când un stat membru NATO solicită partenerilor transfer de tehnologie, contracte sau investiții, aceștia nu analizează doar capacitatea de producție. Analizează și calitatea managementului, mecanismele de control și credibilitatea instituțiilor.

Istoria recentă oferă suficiente exemple despre costul corupției în domeniul apărării. Contracte întârziate, licitații contestate, programe de înzestrare blocate ani la rând și milioane de euro pierdute în birocrație sau în decizii discutabile au afectat, în repetate rânduri, capacitatea României de a-și moderniza armata. Fiecare astfel de episod înseamnă nu doar bani risipiți, ci și timp pierdut într-un domeniu în care timpul poate face diferența.

De aceea, cazul directorilor din industria de apărare nu este doar o problemă penală. Este și una instituțională. Unde au fost mecanismele de control intern? Cum au funcționat consiliile de administrație? Ce rol au avut ROMARM și Ministerul Economiei în supravegherea unor companii considerate strategice? Dacă neregulile au existat, de ce au fost descoperite abia după intervenția procurorilor?

În contrast, reacția Forțelor Aeriene la incidentul cu drona a arătat ce înseamnă un sistem care funcționează. Detectare, decizie și intervenție într-un timp foarte scurt. Exact așa ar trebui să funcționeze și mecanismele administrative din industria de apărare: să identifice problemele înainte ca acestea să devină scandaluri publice.

Securitatea unui stat nu este construită exclusiv cu avioane F-16, sisteme Patriot sau radare performante. Ea depinde și de oameni, de modul în care sunt administrate resursele și de încrederea pe care instituțiile o inspiră. O țară poate avea cele mai moderne echipamente militare, dar dacă deciziile privind producția, achizițiile sau investițiile sunt afectate de corupție, vulnerabilitatea se mută din exterior în interior.

În ultimii ani, România a devenit un punct important pe flancul estic al NATO. Aliații investesc în infrastructură militară, participă la exerciții comune și privesc România ca pe un actor esențial în regiunea Mării Negre. Tocmai de aceea, standardele de integritate din instituțiile strategice trebuie să fie cel puțin la fel de ridicate precum standardele militare.

Drona doborâtă astăzi a fost o amenințare vizibilă. A apărut pe radar, a fost identificată și neutralizată. Corupția nu apare pe radar. Nu produce explozii și nu declanșează alarme. Ea acționează lent, erodând încrederea, afectând performanța instituțiilor și slăbind capacitatea unui stat de a răspunde eficient atunci când este pus la încercare.

Apărarea unei țări începe pe cer, dar se consolidează în birouri, în fabrici și în instituțiile care gestionează resurse strategice. Dacă vrem o Românie puternică și respectată, trebuie să înțelegem că integritatea nu este un capitol separat de securitatea națională. Este una dintre condițiile ei fundamentale.
Toma Dragomir

22/07/2026

CARNE DE TUN PENTRU BARONI

În politica românească există un reflex care nu se schimbă niciodată. Când se inaugurează un proiect, când se taie o panglică sau când se fac poze lângă echipamente cumpărate din bani publici, politicianul este primul în fața camerelor. Când apar procurorii, în fața lor ajung funcționarii.

Exact asta pare să se întâmple și în cazul Consiliului Județean Ilfov. După descinderile procurorilor europeni într-un dosar care vizează suspiciuni legate de achiziția unor echipamente medicale, comunicatul instituției a transmis, în esență, că procedurile au fost derulate de aparatul de specialitate. Legal, fiecare răspunde pentru semnătura sa. Dar întrebarea este alta: cine răspunde politic?

Să credem că un contract de aproximativ patru milioane de euro, finanțat din fonduri europene și prezentat public drept un succes al administrației, a fost făcut exclusiv după voia unor funcționari? Că aceștia au ales singuri direcția proiectului, furnizorii și toate deciziile importante, fără ca președintele Consiliului Județean să știe sau să fie interesat? Această explicație este greu de acceptat.

Mai ales că nu este prima dată când apar semne de întrebare în jurul unor achiziții publice din Ilfov. Au existat și discuții privind microbuzele școlare cumpărate la prețuri care au stârnit controverse. Atunci, ca și acum, laudele au aparținut conducerii politice. Dacă proiectele sunt prezentate ca realizări personale atunci când sunt inaugurate, este firesc ca aceeași conducere să ofere explicații și atunci când apar suspiciuni.

Funcționarii nu trebuie transformați în scuturi umane pentru imaginea politicienilor. Dacă au încălcat legea, trebuie să răspundă individual. Dar nici conducerea unei instituții nu poate pretinde că milioane de euro se cheltuie fără nicio responsabilitate politică. Autoritatea vine la pachet cu răspunderea.

Prea des vedem același scenariu: șefii se fotografiază lângă investiții, iar când apar anchetele dispar din cadru și lasă în bătaia vântului oamenii din subordine. În România, succesul are întotdeauna un singur tată, însă eșecul rămâne, de cele mai multe ori, orfan.

Poate că acesta este adevăratul standard după care ar trebui judecați cei care conduc instituții publice: nu cât de repede își asumă meritele, ci cât de repede își asumă responsabilitatea atunci când apar întrebările incomode. Raluca Alexa

20/07/2026

ÎN ROMÂNIA,CÂND STATUL SE BLOCHEAZĂ, VINOVAT ESTE....CETĂȚEANUL

Există o regulă nescrisă în politica românească: cu cât eșecul este mai mare, cu atât responsabilitatea este mai mică. Sau, mai exact, inexistentă.

De o săptămână, sistemul Cadastrului este blocat. Tranzacțiile imobiliare sunt amânate, contractele stau în sertare, creditele nu pot fi finalizate, iar mii de oameni și firme sunt prinși într-un haos birocratic pe care nu l-au creat. Dar, potrivit explicațiilor oficiale, nu există prejudicii. Totul este, aparent, în regulă.

Afirmația este greu de înțeles pentru oricine trăiește în economia reală. Dacă un cumpărător pierde avansul pentru că nu poate încheia tranzacția la termen, dacă un dezvoltator plătește penalități, dacă un notar își anulează programările sau o familie nu își poate ridica locuința cumpărată prin credit, acestea sunt prejudicii. Nu trebuie să existe o hotărâre judecătorească pentru ca ele să fie reale.

Mai grav este reflexul politic de a transforma orice criză într-un exercițiu de fugă de răspundere. Nimeni nu pare să răspundă pentru funcționarea unei instituții esențiale a statului. Conducerea instituției nu are nicio vină. Ministerul nu are nicio vină. Guvernul nu are nicio vină. Parcă sistemele informatice se administrează singure, iar problemele apar din senin, fără ca cineva să fie responsabil pentru prevenirea lor.

Într-un stat modern, digitalizarea nu înseamnă doar conferințe de presă și prezentări PowerPoint. Înseamnă infrastructură sigură, sisteme redundante, planuri de continuitate și capacitatea de a readuce rapid serviciile online atunci când apare o problemă. Când toate acestea lipsesc, nu mai vorbim despre un simplu incident tehnic, ci despre un eșec administrativ.

Și totuși, discursul oficial încearcă să convingă publicul că nu s-a întâmplat nimic grav. Că piața imobiliară poate sta pe pauză fără consecințe. Că timpul cetățenilor nu valorează nimic. Că pierderile există doar dacă statul decide să le recunoască.

Poate că adevărata problemă nu este blocajul de la Cadastru. Probleme tehnice pot apărea oriunde. Problema este cultura politică în care nimeni nu își asumă nimic. În care funcțiile înalte vin cu privilegii, dar fără responsabilitate. În care succesul este revendicat imediat, iar eșecul este împărțit până când nu mai aparține nimănui.

În democrațiile funcționale, responsabilitatea nu este opțională. Este prețul puterii. În România, însă, pare să fie singurul lucru pe care niciun partid aflat la guvernare nu este dispus să îl plătească.

Iar până când această mentalitate nu se va schimba, fiecare nouă criză va avea același deznodământ: statul va spune că totul este sub control, iar cetățeanul va suporta costurile.
Raluca Alexa

Address

București
București

Telephone

+40758291357

Website

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Anti Mafia Observer posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Contact The Business

Send a message to Anti Mafia Observer:

Shortcuts

Share

Category