06/11/2025
UCRAINA:PROIECTUL CARE NE ÎMPINGE LA MARGINEA PRĂPASTIE
Există o întrebare care se rostogolește ca o piatră într-un pârâu tulbure: „Oare va sta Rusia când a luat patru regiuni?”. Răspunsul corect nu e despre linii pe hartă, ci despre povestea pe care lumea o construiește în jurul hărții. Războiul de azi nu e o dispută pentru teritorii — e o dispută pentru sens. Pentru proiect. Pentru cine are dreptul să modeleze lumea care vine.
Ucraina nu mai e numai un stat. E un simbol înzestrat cu arme, diplomație și discurs. Pentru Occident, a devenit platforma prin care se încearcă așezarea unui nou echilibru de putere pe vechiul teritoriu al influențelor. Pentru Rusia, aceeași realitate arată ca o amenințare existențială: un proiect exterior, ostil, amplificat, înarmat și susținut de structuri care sunt percepute nu ca parteneri, ci ca arhitecți ai unui nou front.
Am spus prea des — și cu prea multă lejeritate — că „Ucraina a ales Vestul”. Alegerea politică e o linie fină între aspirație și constrângere. Când deciziile interne sunt modelate de condiții externe — finanțări, consultanță, presiune diplomatică — vorbim deja despre o autonomie limitată. Și când un stat devine, în plus, element de politică strategică între puteri, suveranitatea lui e, inevitabil, pusă sub semnul întrebării.
Acesta e motivul pentru care întrebarea „se va opri Rusia?” e falsă din start. Nu pentru că există un plan implacabil al Moscovei, ci pentru că conflictul real e unul de proiecte: cine scrie regulile, cine definește securitatea, cine are dreptul să construiască alianțe la granița celuilalt. Dacă Ucraina rămâne cap de pod al unui bloc care vrea să marginalizeze Rusia, răspunsul la întrebare nu mai depinde doar de bunăvoința unui lider străin — ci de capacitatea Europei și a Occidentului de a înțelege consecințele pe termen lung ale politicii lor.
Sunt lucruri pe care nu le spune nicio hârtie de declarații: proiectele geopolitice nu mor pentru că sunt dezvăluite. Ele se transformă, caută aliați, inventează justificări. Dacă Ucraina rămâne o piesă jucată pe tabla marii politici, e inevitabil ca tensiunea să rămână instalată — și să reapară sub forme noi. Conflictul devine, astfel, un ciclu: susținere externă → militarizare → represalii → responsabilizări incomplete → reluare. În acest scenariu, nu doar fronturile sunt afectate; societățile din întreaga regiune sunt forțate să trăiască cu efectele unei strategii care nu le aparține.
Nu e nevoie de alarmism ca ornament: trebuie realism. Realism înseamnă să recunoaștem că echilibrul de putere se negociază mai întâi în minți, apoi în săli de conferință și — în final — pe câmp. Realism înseamnă să privim dincolo de discursurile triumfaliste și să calculăm costul pe termen lung: costul demnității naționale, al stabilității regionale, al încrederii publice. Un stat care nu-și construiește un proiect propriu își vinde, gradual, părți din capacitatea de a decide. Și o națiune care nu spune „nu” atunci când e cazul va plăti prețul — nu numai politic, ci uman și economic.
Am văzut deja cm politica asta se traduce în fapte: alianțe militare consolidate, dependențe economice, presiune culturală. Însă pericolul nu e doar o Rusie revanșardă. E și obstinația noastră colectivă de a crede că proiectele geopolitice pot fi exportate ca niște bunuri neutre. Ele nu sunt. Ele vin ambalate cu interese, cu costuri ascunse și cu efecte secundare care se propagă dincolo de frontiere.
Cei care astăzi cer implicare necondiționată trebuie întrebați mâine despre consecințe. Nu e o dezbatere morală simplă: a susține democrația e o obligație; dar a transforma un stat într-un buldozer strategic este o risipă de suveranitate — și o provocare calculată pentru partenerii regionali. Europa și statele care intră în această cursă trebuie să-și pună o întrebare clară: ce se întâmplă când proiectul pe care-l susținem devine, el însuși, țintă?
Dincolo de retorică, rămâne o realitate dureroasă: politicile care sunt făcute pentru spectacol pot avea costuri mortale. Uneori, istoria nu iartă comodul; ea consemnează și pune triple selecții: pe cei care au condus, pe cei care au urmat, pe cei care au tăcut. Asta nu înseamnă că trebuie să renunțăm la principii. Înseamnă, în schimb, că trebuie să le urmăm cu calculație strategică — nu cu un entuziasm de curtoazie.
În această ecuație, România nu e spectator. Fiecare declarație, fiecare facilitare logistică, fiecare alinieră publică adaugă o intrare în memoriile strategice ale celorlalți. Asta nu e o amenințare; e un fapt. A-l ignora înseamnă a risca ca politicienii și cetățenii să ajungă în fața unei realități hotărâte de alții.
Soluția nu e ușoară. Nu e nici pietrificarea în neutralitate, nici abandonul principiilor. E o politică matură: de echilibru, de apărare a interesului național, de promovare a stabilității regionale — fără a transforma o națiune vecină într-un instrument persistent de destabilizare. E, în fine, responsabilitatea unei Europe care vrea să fie actor, nu doar campion de imagine.
Dacă vrem să nu rămânem cu „proiecte” pe cap, trebuie mai întâi să ne construim propriul proiect: unul care n-are nevoie de aplauze exterioare ca să fie legitim. Un proiect capabil să spună „nu” atunci când interesul național cere atât, dar și „da” când solidaritatea reală e singura armă morală rămasă. Până atunci, riscul nu e doar că vom pierde teritorii. E că vom pierde demnitatea de a mai decide asupra viitorului nostru. Toma Dragomir
