18/11/2025
Când Vincent van Gogh a murit în iulie 1890, la 37 de ani, el era aproape necunoscut ca pictor. În timpul vieții a vândut, după unele surse, un singur tablou („Viile roșii de la Arles”), și chiar acela prin intermediul fratelui său, Theo van Gogh, care îl sprijinea financiar și emoțional. Theo, devastat de moartea fratelui său, a murit doar șase luni mai târziu, în ianuarie 1891, bolnav și slăbit.
După moartea lui Theo, întreaga moștenire a celor doi frați — sute de picturi, desene și scrisori — a ajuns în grija Johannei van Gogh-Bonger, văduva lui Theo. Avea doar 28 de ani, un copil mic de crescut și nicio experiență în lumea artei. Colecția era privită ca fără valoare, iar nimeni nu îi sugerase că ar trebui să o păstreze. Totuși, Jo a decis să nu vândă nimic, convinsă că operele și scrisorile ascundeau ceva mai profund.
Ea a început prin a citi și organiza corespondența dintre Vincent și Theo. Scrisorile, pline de reflecții despre artă, suferință și sensul vieții, au dezvăluit o imagine complet diferită a pictorului. Nu mai era doar un artist instabil, ci un om care gândea profund și își exprima viziunea cu luciditate și sensibilitate. Aceste texte au devenit fundamentul prin care lumea a putut înțelege umanitatea lui Van Gogh.
Jo a hotărât să publice scrisorile, lucru pe care l-a făcut după ani de muncă. În 1914, a apărut prima ediție a volumului „Scrisorile lui Vincent van Gogh către fratele său Theo”, tradusă ulterior în mai multe limbi. Cartea a avut un impact uriaș asupra criticilor și publicului, schimbând percepția despre Vincent: dintr-un pictor „nebun” a devenit un simbol al pasiunii și al căutării artistice autentice.
În paralel, Jo a început să promoveze picturile. A organizat expoziții în Olanda, Germania și Franța, contactând galerii și colecționari. A fost extrem de atentă la cui vindea lucrările — prefera să le păstreze sau să le împrumute pentru expoziții decât să le dea pe sume mici. Strategia ei a fost să construiască reputația lui Van Gogh treptat, asociindu-l cu mișcările artistice moderne ale vremii.
Munca ei nu a fost ușoară. Criticii erau reticenți, iar publicul nu înțelegea culorile și tușele tulburate ale pictorului. Totuși, Jo a continuat să insiste, trimițând scrisori, articole și reproduceri. A înțeles că recunoașterea nu vine din entuziasm, ci din perseverență. În timp, expozițiile sale au atras atenția unor artiști și critici importanți, care au început să aprecieze originalitatea operei lui Van Gogh.
Prin eforturile ei, primele mari expoziții Van Gogh au avut loc la Berlin și Paris, iar lucrările au fost cerute tot mai des pentru colecții publice. Ea a contribuit decisiv la integrarea pictorului în circuitul muzeal european și la stabilirea reputației sale ca precursor al expresionismului. În doar două decenii, imaginea lui Van Gogh s-a transformat dintr-o poveste tristă într-un fenomen artistic recunoscut.
Jo a continuat să administreze cu atenție colecția până la moartea sa, în 1925. A lăsat totul fiului ei, Vincent Willem van Gogh, care a fondat ulterior Muzeul Van Gogh din Amsterdam, deschis în 1973. Muzeul deține astăzi cea mai mare colecție de lucrări Van Gogh din lume și reprezintă moștenirea directă a efortului ei.
Astăzi, istoricii de artă recunosc că Jo van Gogh-Bonger a avut un rol esențial în transformarea lui Van Gogh într-un artist universal. Fără inițiativa și răbdarea ei, multe dintre picturi ar fi fost pierdute, iar numele lui Vincent ar fi rămas o notă de subsol în istoria artei. Ea nu a creat tablouri, dar a creat contextul prin care arta lui a putut dăinui. În felul acesta, Jo a devenit una dintre cele mai importante figuri feminine din cultura europeană de la începutul secolului XX.
