Noise Poetry

01/06/2026

Cristian Popescu (1 iunie 1959 - 21 februarie 1995)


poem din volumul Arta Popescu

Antiportret

– un psalm al lui Popescu –

Nu, Doamne. Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Și nici măcar Popescu. Nu. Nici măcar atît. Să stai, așa, și să muncești la creșterea părului și-a unghiilor tale, să lucrezi la curgerea boabelor de sudoare și, mai ales, la curgerea lacrimilor. Șiroi.

Numai să stai. Nemișcat. Și să-ți albească părul pe-o singură parte. Arătînd răsăritul. Să-mi albească firele din cap din cap doar pentru m-au tras înger-îngerașii Dumitale de ele, doar așa, că mi-au tras gîndurile de păr – nu prea tare – cm tragi păpușile de sfori ca să se bucure copiii. Numai de asta să-mi albească firele, Doamne. Arătînd mereu răsăritul.

Mie să-mi dai exact chipul care lipsește din toate cartoanele alea pitorești, atractive, de-și bagă capul prin ele oamenii la bîlci. Să fie ei, nu eu. Și nici măcar atît. Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Și nici măcar Popescu. Nu. Nici măcar atît.

Să nu mai scriu…. Să-mi publice așa, postum, doar buletinul de identitate – în cinzeșcinci de mii de exemplare, ediție de lux. Cu toate pozele de buletin din București, cu toate capetele lor amestecate între ele. Așa, ca și cm ar fi un lemn de icoană gata pregătit să se picteze icoana pe el.

Statuia mea de mult e gata. Și se va dezveli doar după șapte ani de stat pe dedesubt, pe sub pămînt. Statuia asta comemorativă. Pe dinăuntru. Scheletul. A fiecăruia și a tuturor. Oricînd în poziție de drepți. Nu, Doamne. Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Și nici măcar Popescu. Nu. Nici măcar atît.

Să-mi dai acum numai un strop din liniștea ce zace-n capul lui Alecsandri de la rotonda scriitorilor din Cișmigiu. Atît. Să mai fumez, așa, o țigară, visînd că eu am fost modelul după care s-a desenat acel schior rîzînd în soare, zburînd pe pante abrupte, survolînd munți întregi. Modelul pentru acel schior desenat pe orice pachet de țigări „Bucegi”.

Da, Doamne. Să stau liniștit. Ca un azil de bătrîni. Cu toții nemișcați. Aproape aliniați. Cu părul albindu-le numai pe-o parte, cm crește mușchiul pe copaci. Dar arătînd răsăritul. Așa să mă prindă întotdeauna sfîrșitul.

Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Și nici măcar Popescu. Nu, Doamne. Nici măcar atît.

27/05/2026

Nicolai Tăicuţu

Două poeme din „palimpsest”
Editura Editgraph, 2024

26/05/2026

Iustin Panța (1964 — 2001)




Tatăl către fiul său



Mi-a spus tatăl meu odată
(altă dată mi-a spus: anonimatul e sfânt)
tu, fiul meu, pe toate le-ai făcut de-a-ndoaselea:
ai avut un copil și nu erai însurat,
te-ai însurat fără să ai o meserie,
ți-ai cumpărat tablou și nu aveai perete
de care să-l atârni.

Eu îi răspundeam: chiar și în momentul
când glontele pornit din pușcă
mai are câțiva centimetri până la tâmplă
mai poți să răstorni lumea, nu te îngrijora, tată.

Fiule, mi-a spus tatăl meu mie, astea sunt vorbe,
eu îți spun: bucură-te, căci fiecare gură de aer este o bucurie.
Nu uita: aproape o jumătate din viață dormim,
în somn nimic nu-i deosebește pe cei fericiți de cei nefericiți,
pe cei buni de cei răi.
Să dormi mult cât ești tânăr, la bătrânețe mai puțin.

Tată, i-am spus eu tatălui meu, când mă gândesc
că peste o sută de ani
nici unul dintre oamenii de acum nu vor mai fi
îmi vine să vomit.

Nu te neliniști, asta nu contează câtuși de puțin. Ascultă-mă:
așa cm vreau să-mi mișc părțile paralizate ale trupului meu
spre stânga și ele se întorc, dimpotrivă, spre dreapta,
așa se întorc și faptele noastre asupra noastră, curând.
Dar stai, unde pleci atât de zorit?
Trebuie să fie o scenă teribilă aceasta: să mori iarna
și să nu ți se topească fulgii de zăpadă pe obraz.





din vol. Familia și Echilibrul indiferent (1995)

25/05/2026

Vasile Gribincea s-a născut la Chișinău.
A absolvit Facultatea de Litere a Universității din București, specializarea Română–Engleză, și masteratul de Studii Literare din cadrul aceleiași instituții.
În prezent, este redactor la Muzeul Național al Literaturii Române și doctorand la Facultatea de Litere a Universității din București.

A publicat poeme, studii, eseuri, cronici de carte și de film, interviuri în mai multe reviste din Republica Moldova și România. A avut lecturi publice la Festivalul Internațional de Poezie „Gellu Naum” (2018, 2021) și la Cenaclul „Republica” (2021).

Printre altele, este laureat al Premiului pentru cea mai bună lucrare de licență în domeniul Științelor Umaniste, la Gala Premiilor Senatului Universității din București din 2019, și al Premiului Național pentru Tineret în domeniul Culturii, oferit de Guvernul Republicii Moldova.

Încorporând poezie scrisă între 2016 și 2023, „Coerența labirintică. Volum Alternativ/Continuu” este prima carte publicată de Vasile Gribincea.

24/05/2026

Florentina Ionaș s-a născut la Târgoviște. Este absolventă a Facultății de Psihologie și Științele Educației. A publicat proză scurtă în revistele Tomis și Revista de Povestiri. Scrie poezie și proză, iar în prezent lucrează la un prim volum de poezie.
Pentru rubrica , ne-a trimis câteva poeme, dintre care noi am ales să le publicăm pe cele două de mai jos.
Acestea funcționează ca două fragmente din aceeași memorie afectivă devastată, în care relația dintre mamă și fiu devine un spațiu al pierderii, al deformării și al reconstrucției interioare. Primul poem impresionează prin imaginile sale cinematografice și prin tandrețea aproape metafizică: trenul, casa devenită schelet, limba înțeleasă de Dumnezeu, toate construiesc senzația unei lumi care se destramă lent sub presiunea durerii. Al doilea poem mută această traumă într-un decor postapocaliptic, unde orașul abandonat și animalele devenite amenințătoare reflectă degradarea memoriei și imposibilitatea de a păstra intact chipul celui iubit.
Împreună, textele au o sensibilitate matură și o forță vizuală remarcabilă, evitând confesiunea directă și transformând suferința în imagini memorabile, stranii și profund poetice.



Florentina IONAȘ


***


Multă vreme am fost singurii călători din trenul ăsta
Ceilalți se uitau, cu admirație, de afară
Credeau că suntem frați, nu mamă și fiu
Noi ne priveam picioarele, uimiți că purtăm același număr
Tu mă întrebai dacă Dumnezeu cunoaște toate limbile , iar eu,
pentru că mă temeam să nu cred în El,
îți răspundeam că da, le cunoaște pe toate,
dar mai ales pe-a noastră.
S-a întunecat și tot ce mai vedeam pe fereastră era scheletul casei
Amintirile ieșeau din ea așa cm ies sufletele pe gurile celor ce mor
Vedeam imaginea asta la nesfârșit și părea că mergem în cerc
precum un avion ce survolează cerul de deasupra aeroportului,
pentru că nu mai poate ateriza
Eu mă micșoram și tu deveneai din ce în ce mai înalt
Te uitai la mine de sus,
până când nu ne-am mai putut privi unul pe celălalt
Durerea m-a deformat, am devenit precum femeile din picturile lui Picasso,
ruptă în mii de fragmente și lipită de mâna unui copil,
așa cm a putut.
Bătrâna de lângă Muzeul Prado mătura străzile cântând
E doar un vis, va trece
Când mă voi trezi, tu vei fi mic, vom purta același număr,
iar limba noastră va fi ințeleasă de Dumnezeu

***


îmi amintesc ziua în care oamenii au părăsit orașul,
iar în urma lor au rămas câinii
ce-și arătau colții de fiecare dată când îi priveam

Tu ai fost cel care a deschis ușile caselor abandonate,
iar fiarele au văzut pentru prima dată lumina zilei
Le-ai cântat ca un îmblânzitor șerpilor
care au ieșit din crăpături
și s-au încolăcit în jurul meu

Până la finalul zilei,
corpul îmi era plin de mușcături adânci
pe care mintea le acoperea
cu speranța întoarcerii tale

Multă vreme m-am luptat cu răul
Până la urmă, chipul tău a devenit neclar
Nu-mi aminteam mirosul mâinilor tale
și nici al doilea prenume
Știu doar că era unul de sfânt,
așa cm avem aproape toți.

Acum, orașul se reclădește,
iar eu merg pe străzile lui

24/05/2026

După o foarte lungă pauză, rubrica revine cu două poeme primite de la Raluca Patriche. Raluca este profesoară de limba și literatura română în Cluj-Napoca și absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universitatea Babeș-Bolyai.

Poemele trimise de ea sunt despre intimitatea care reconstruiește realitatea din fragmente aproape invizibile: lumina unei camere, foșnetul ploii, vibrația aerului dintre două secunde. O poezie a apropierii fragile, în care tandrețea devine formă de orientare într-o lume tot mai abstractă.
#

Raluca PATRICHE


un tu pierdut

uneori, lumea se micșorează până când
rămâi doar tu, ca o lumină caldă aprinsă
într-o casă de la marginea orașului.
Nu e un chip, ci o prelungire a liniștii,
un fel de tihnă ce se așează pe umeri
atunci când oboseala devine prea grea.
e acea vertebră lipsă căutată prin sertare
pline de fluturi uscați și resturi de vise
mestecate discret de molii.
ae ascunde în lucruri mărunte:
în felul în care cade soarele pe masă,
în paginile lăsate deschise
sau în foșnetul ploii de afară.
e un ecou care nu strigă, dar șoptește,
e o prezență difuză ce face ca totul
să pară, în sfârșit, un pic mai așezat,
ca și cm piesele de puzzle
s-au potrivit de la sine.
nu e nevoie de cuvinte mari,
nici de decoruri complicate.
E de ajuns că e acolo, undeva în gând,
un punct de sprijin într-o lume grăbită.
E pur și simplu o regăsire —
și asta e destul ca să mă simt acasă.



între secunde


simt ca pe o arsură ușoară sub pielea tâmplelor,
un curent electric ce străbate podeaua de lemn și lumina serii,
transformând aerul stătut în abur de mătase și fosfor.
lumea se descojește tăcut, sub privirea ta, lăsând la vedere
mecanismul de aur și sârmă al unui univers care abia acum începe.
mă uit la mâinile tale și văd în liniile palmelor traseele unor galaxii
pe care aș vrea să le parcurg cu degetul, încet, ca un cartograf orb.
ești o muzică auzită prin pereți subțiri, o promisiune de ploaie de vară,
un vis pe care îl ai cu ochii deschiși în timp ce privești cerul deasupra blocurilor.
e un instinct care-mi mută inima în vârful degetelor, o rezonanță
ce îmi străbate sângele ca o lumină nefirească și caldă.
nu mai e nevoie de nicio lămurire în această tăcere de amiază,
totul se oprește într-o simplă vibrație a aerului dintre noi,
ca un semn de carte așezat invizibil între secunda asta și cea care vine.

23/05/2026

Cristina Stancu
fragmente din volumul de versuri „apără pe cineva de tine”,
Casa de Pariuri Literare, 2021

23/05/2026

Laura Francisca Pavel

Poem din antologia „O tandrețe strict teoretică”, Editura Cartex, 2025
Coordonator: Marian Mihai

Găsiți antologia în librăriile Cărturești și Humanitas, dar și online, link în comentarii.

Cea mai recentă carte de poezie a Laurei se numește „Distribuția luminii artificiale” și a apărut anul acesta la Casa de Editură Max Blecher.

20/05/2026

La mulți ani, Dan Sociu!

Poemul face parte din antologia "vino cu mine știu exact unde mergem"

Polirom, 2014

https://www.librariadelfin.ro/carte/vino-cu-mine-stiu-exact-unde-mergem-dan-sociu--i98500?gclid=Cj0KCQjw7pKFBhDUARIsAFUoMDZB0I8uSWiMz_Q50TiTQSSTPQGzlAUEXGIMFEBaPb6PowRXuL2pb0saAlMZEALw_wcB

19/05/2026

.

Premiul „Observator Universitas” 2026 se acordă Svetlanei Cârstean pentru volumul „Arteziana” (Editura NEMIRA).