26/06/2025
În fiecare dimineață, indiferent de vreme, doamna Elena își așează scăunelul de lemn la colțul străzii, lângă ouăle aranjate cu grijă în coșul împletit acum douăzeci de ani...
Mâinile ei, noduroase și brăzdate de vene albăstrui, aranjează legăturile de pătrunjel proaspăt cules în zori din grădina din spatele casei. Nu e o grădină mare, dar e suficientă pentru cele trei găini care-i dau ouă și pentru straturile de pătrunjel, mărar și leuștean pe care le îngrijește de parcă ar fi copiii ei.
"Ouă proaspete, maică! Pătrunjel verde!" vocea ei răsună pe strada ce duce spre piața centrală a orașului. La 78 de ani, doamna Elena e o prezență obișnuită în cartier, un reper al dimineților pentru locatarii blocurilor din jur. Unii trec pe lângă ea grăbiți, fără să-i arunce măcar o privire. Alții se opresc, schimbă câteva cuvinte, cumpără un ou sau două, o legătură de pătrunjel.
"Tot aici, tanti Elena?" o întreabă un tânăr în drum spre serviciu.
"Tot aici, maică, unde să fiu? Cât mă țin picioarele, eu vin," răspunde ea, zâmbind cu cei trei dinți care i-au mai rămas.
Puțini știu că doamna Elena a fost cândva profesoară de matematică la școala din sat. Că a predat patru decenii și a crescut generații întregi de copii. Că soțul ei, Gheorghe, fusese mecanic la uzina din oraș și murise acum opt ani, lăsând-o singură în casa de la marginea orașului.
Pensia ei, după o viață de muncă, abia îi ajunge pentru facturi și mâncare. Iar medicamentele pentru inimă, pentru tensiune, pentru diabetul care-i macină încet sănătatea, costă aproape cât jumătate din ce primește lunar.
"Poftim, doamnă profesoară, vă rog să luați restul," îi spune câteodată câte un fost elev care o recunoaște. Ea refuză mereu, cu demnitatea intactă a omului care a muncit toată viața.
"Nu, dragă, nu iau pomană. Îți dau un ou în plus, sau mai multă verdeață."
Sunt zile când vinde destul cât să-și cumpere medicamentele până la următoarea pensie. Sunt zile când nu vinde aproape nimic. Atunci, doamna Elena face calcule complicate în minte, ca pe vremea când preda matematica. Câte pastile mai are. Câte zile mai sunt până la pensie. Care medicament e mai important și care poate fi luat la două zile în loc de zilnic.
Cei care nu au cunoscut niciodată sărăcia vârstei a treia în România nu pot înțelege cm e să alegi între medicamente și mâncare, între căldură și sănătate. Dar doamna Elena nu se plânge niciodată.
"La noi la țară nu se plângea nimeni," spune ea când cineva încearcă să-i arate milă. "Se muncea și gata."
Într-o dimineață ploioasă de octombrie, când vântul rece îi înroșise obrajii și îi umezise baticul, tânărul Andrei, student la medicină, se opri în fața ei.
"Tanti Elena, nu puteți sta în ploaia asta la vârsta dumneavoastră."
"Trebuie, maică. Săptămâna viitoare îmi iau medicamentele și nu am destui bani," răspunse ea simplu, fără melodramă, ca o constatare a realității.
Din ziua aceea, Andrei începu să o viziteze zilnic. Cumpăra tot ce avea doamna Elena de vânzare și o convingea să se întoarcă acasă când vremea era prea rea. Într-o seară, o urmări discret până acasă și văzu casa modestă în care locuia bătrâna - curată, dar cu tencuiala căzută pe alocuri și cu acoperișul care avea nevoie de reparații.
Când ajunge bătrânețea, nu averea contează, ci oamenii care-ți sunt aproape. Pentru doamna Elena, vecinii erau principala sursă de sprijin, chiar și în zilele noastre când mulți abia își cunosc vecinii de palier.
"Doctorul mi-a mărit doza la medicamentul de inimă," îi spuse ea într-o zi lui Andrei. "Trebuie să vând dublu săptămâna asta." Spuse asta fără să ceară ajutor, doar ca pe o informație.
Andrei o privi lung. Apoi scoase telefonul și făcu câteva poze ouălor și legăturilor de verdeață. "Am o idee, tanti Elena."
În aceeași seară, postă pozele pe un grup de Facebook al studenților la medicină, cu un mesaj simplu: "Aceasta este doamna Elena, fostă profesoară de matematică. Vinde ouă și pătrunjel ca să-și cumpere medicamentele. O găsiți în fiecare dimineață la colțul străzii Luminii cu bulevardul Republicii."
A doua zi, doamna Elena se trezi cu o coadă de tineri în fața scaunului ei. Studenți, majoritatea, care cumpărau ouă și pătrunjel plătind de două-trei ori prețul cerut. Unii îi lăsau discret plicuri cu "restul", pe care ea încerca să le refuze, dar care dispăreau misterios în coșul ei.
"De ce faceți asta, copii?" întrebă ea, copleșită.
"Pentru că poate sunteți bunica cuiva, tanti Elena. Și pentru că fiecare dintre noi va fi bătrân într-o zi," răspunse o studentă, punând cu grijă ouăle cumpărate într-o pungă.
În zilele care urmară, coada la "tarabă" se lungi. Oameni din tot orașul veneau să cumpere cele trei-patru ouă și câteva legături de pătrunjel pe care doamna Elena le aducea zilnic. Unii începură să-i aducă și alte produse - un borcan de zacuscă, o pungă de făină, medicamente - pe care le lăsau lângă scaunul ei și plecau înainte ca ea să apuce să refuze.
Povestea doamnei Elena ajunse la știrile locale. Un reporter veni să o intervieveze, întrebând-o cm se simte să fie "celebră".
"Eu nu sunt celebră, maică," răspunse ea, aranjându-și baticul. "Sunt doar o bătrână care vinde ouă să-și ia pastilele. Asta nu e nimic special."
Dar era special. Într-o lume în care bătrânii sunt adesea invizibili, doamna Elena devenise un simbol al demnității în sărăcie, al modului în care generația ei refuză să ceară, preferând să muncească până în ultima clipă.
Medicul de familie, aflând povestea ei, o chemă la cabinet pentru un control complet și îi ajustă tratamentul, găsind alternative mai ieftine, la fel de eficiente.
"Nu vă mai chinuiți atât, doamnă Elena," îi spuse el. "La vârsta dumneavoastră ar trebui să vă odihniți."
"Când o veni vremea odihnei, m-oi odihni," răspunse ea cu o licărire în ochi. "Deocamdată, cât pot să mă mișc, vreau să fiu de folos."
Iarna se apropie cu pași repezi. Găinile făceau mai puține ouă, iar pătrunjelul era tot mai greu de crescut. Andrei și prietenii lui o vizitau acum acasă, ajutând-o cu diverse treburi prin gospodărie - un acoperiș reparat, un gard întărit, lemne tăiate pentru iarnă.
"De ce faceți asta pentru mine?" întrebă ea într-o zi, după ce îi servise cu ceai și cozonac făcut de mâinile ei.
Andrei se gândi o clipă înainte să răspundă.
"Pentru că m-ați învățat ceva important, tanti Elena. Că demnitatea nu are preț. Că munca nu e niciodată rușinoasă. Și că uneori cele mai valoroase lecții vin de la oameni care stau pe un scăunel la colț de stradă, vânzând ouă și pătrunjel."
Doamna Elena zâmbi, ochii ei căprui luminându-se pentru o clipă cu strălucirea profesoarei care fusese cândva.
"Asta am încercat să-i învăț pe copiii mei o viață întreagă - că munca e singurul lucru care nu te trădează niciodată. Vezi? Tot profesoară am rămas, până la urmă."
Când ninsoarea acoperi orașul, doamna Elena nu mai putu să-și aducă scăunelul la colțul străzii. Dar nu mai era nevoie. Acum avea comenzi - oamenii veneau la ea acasă pentru ouă proaspete și pentru verdeața pe care o crescuse într-un solar improvizat de Andrei și prietenii lui.
Iar pe noptiera ei, într-o cutie de lemn lustruită, medicamentele ei erau acum aranjate frumos, cu etichete clare scrise de Andrei - dimineața, la prânz, seara. Toate plătite prin munca ei, prin demnitatea unei femei care nu s-a lăsat niciodată învinsă.
Când treceți pe lângă bătrânii care vând câte ceva la colț de stradă, nu-i priviți cu milă. Cumpărați, dacă puteți. Și amintiți-vă că fiecare dintre ei are o poveste, o viață întreagă în spate, și o lecție de demnitate de oferit.
"Ouă proaspete, maică! Pătrunjel verde!" Vocea doamnei Elena continuă să răsune pe strada ei, un ecou al unei generații care știe că munca, până în ultima clipă, e forma supremă de demnitate.
