03/02/2026
https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=pfbid0QuUhRM3CBKDDF5GJsHYB3yPLbZukcAs7XaU85tXmH2WyqnmPGVg8V3ebp6hd6Xgul&id=100052160747553
CUM ȘI CÂND AU VENIT ROMÂNII ÎN ȚARA ROMÂNEASCĂ (VII) DIPLOMA IOANIȚILOR
Episodul VI poate fi lecturat aici: https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=pfbid02fJc8pgxW9juE1Fku9G7TT6k9hVBdMw2j9JLwdwFkMyWrcWh2mMJFJertdExvvMeCl&id=100052160747553
Și iată, în sfârșit, la 1247, adică binișor spre jumătatea secolului XIII, avem prima atestare a vlahilor, strămoșii românilor, în teritoriul Munteniei. Până la acest moment, românii nu fuseseră atestați aici. Singura concluzie logică e că nu fuseseră atestați pentru că nici nu trăiau în aceste spații- și am explicat în episoadele trecute de ce. Pe 2 iulie 1247 regele Bela al IV-lea al Ungariei, în cancelaria regală, prin mâna părintelui Benedict, arhiepiscopul de Kalocsa, dă o diplomă în mâna lui Rembaldus, priorul 𝐎𝐫𝐝𝐢𝐧𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐂𝐚𝐯𝐚𝐥𝐞𝐫𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐒𝐟â𝐧𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐈𝐨𝐚𝐧 (mai departe 𝐂𝐚𝐯𝐚𝐥𝐞𝐫𝐢𝐢 𝐈𝐨𝐚𝐧𝐢ț𝐢 sau 𝐎𝐬𝐩𝐢𝐭𝐚𝐥𝐢𝐞𝐫𝐢). Prin diplomă, acordă ordinului 𝐂𝐚𝐯𝐚𝐥𝐞𝐫𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐎𝐬𝐩𝐢𝐭𝐚𝐥𝐢𝐞𝐫𝐢 (𝐈𝐨𝐚𝐧𝐢ț𝐢) dreptul de a coloniza posesiunile maghiare de la Sud de Carpați.
𝐎𝐫𝐝𝐢𝐧𝐮𝐥 𝐂𝐚𝐯𝐚𝐥𝐞𝐫𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐈𝐨𝐚𝐧𝐢ț𝐢 (𝐎𝐬𝐩𝐢𝐭𝐚𝐥𝐢𝐞𝐫𝐢) au fost un ordin călugăresc mai puțin obișnuit. A pornit de la spitalul Sf. Maria, ridicat în 603 e.n. la Ierusalim, la indicația papei Gregorie I (590-604). Spitalul e extins de Carol cel Mare. În sec. XI e distrus de musulmani, dar negustorii din Amalfi primesc, la 1040, de la califul fatimid al Billah dreptul de a construi 𝐀𝐛𝐚ț𝐢𝐚 𝐒𝐟𝐢𝐧𝐭𝐞𝐢 𝐌𝐚𝐫𝐢𝐚 𝐚 𝐋𝐚𝐭𝐢𝐧𝐢𝐥𝐨𝐫, în apropierea Bisericii Sfântului Mormânt. Mănăstirea, administrată de călugării benedictini, dădea găzduire pelerinilor creștini care veneau la Ierusalim. Prin 1060, un alt bogat negustor amalfitan, Mauro de Pantaleone, finanțează construirea a două spitale pentru pelerini, unul pentru bărbați, altul pentru femei. Ambele așezăminte erau cunoscute sub denumirea generică de „Spitalul Sf. Ioan”. În timp, așezământul și-a conturat propria personalitate, oarecum aparte de ordinul benedictin. Călugării care deserveau mănăstirea și spitalele au început să fie denumiți „Călugării Sf. Ioan”. Ordinul a fost recunoscut ca ordin distinct prin bulă papală la 1113. Membrii săi erau numiți alternativ Ioaniți sau Ospitalieri. Se pare că ordinul a început să angajeze cavaleri cu scutierii lor (așa zișii serjeanți) pentru escortarea procesiunilor de pelerini care se aventurau în Țara Sfântă. Înființarea𝐎𝐫𝐝𝐢𝐧𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐓𝐞𝐦𝐩𝐥𝐢𝐞𝐫𝐢𝐥𝐨𝐫, în 1119, de către cavalerul frânc Hugues de Payens, i-a inspirat pe 𝐎𝐬𝐩𝐢𝐭𝐚𝐥𝐢𝐞𝐫𝐢 să procedeze la fel și să se militarizeze. Prin 1130 papa le-a acordat blazonul ordinului.𝐎𝐬𝐩𝐢𝐭𝐚𝐥𝐢𝐞𝐫𝐢𝐢, ca și 𝐓𝐞𝐦𝐩𝐥𝐢𝐞𝐫𝐢𝐢, ca și 𝐓𝐞𝐮𝐭𝐨𝐧𝐢𝐢 de mai târziu, au fost adevărate corporații multinaționale, organizații complexe – religioase, politice, sociale, militare și, extrem de important, economice. 𝐎𝐬𝐩𝐢𝐭𝐚𝐥𝐢𝐞𝐫𝐢𝐢 aveau dependințe și rezidențe în diferite orașe din Europa, mai ales porturile de îmbarcare ale pelerinilor europeni spre Țara Sfântă- însă nu formidabila rețea de rezidențe și posesiuni ca ale 𝐎𝐫𝐝𝐢𝐧𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐓𝐞𝐦𝐩𝐥𝐢𝐞𝐫, sau amenajarea comprehensivă a unui teritoriu- cm au făcut-o 𝐂𝐚𝐯𝐚𝐥𝐞𝐫𝐢𝐢 𝐓𝐞𝐮𝐭𝐨𝐧𝐢.
𝐅𝐚𝐜𝐭𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐮𝐦𝐚𝐧
Cele două mari puteri ale Sud-Estului european, Ungaria și Bulgaria, au început să se războiască din sec. al IX, continuând și în Europa vechile lor dihonii decând erau două triburi sălbatice și necruțătoare de războinici turcici în stepa asiatică. În sec. X maghiarii îi pun în retragere pe bulgari în Transilvania (episodul expediției lui Gyula I-ul, care-i alungă pe bulgari din zona Albei Iulia și din centrul Transilvaniei). În sec. XI fac la fel și în Banat (episodul Ahtum, un jupan sau un comitas bulgar din Banat). În 1199 Ioniță Caloian invadează înspre Munții Poiana Ruscă, pe valea Cernei în sus. Apoi ungurii revin și reocupă locul. Până la cucerirea Bulgariei de către turci, conflictele (dar și perioadele de pace și alianțe matrimoniale) între bulgari și turci se succed.
În 1226 regele arpadian Andrei al II-lea Ierusalemiteanul îl numește pe fiul său Bela (viitorul rege Bela al IV-lea) duce al Transilvaniei (o funcție care a mai fost ocupată doar de viitorul rege Ștefan al V-lea). Numirea e cu schepsis. Bela era fiul Ierusalemiteanului cu soția sa germană Gertrude, fiica unui conte bavarez. Faptul că Gertrude, ca regină a Ungariei, îi favoriza pe coloniștii germani din Ungaria îi atrage acesteia ura partidei artistocrate maghiare, care o va și asasina, în urma unui complot. Bela devine exponentul unei facțiuni de la curtea maghiară, poate chiar cea pro-germană, facțiune care uneltește să-l aducă la putere. Cert e că Andrei al II-lea e nevoit să cedeze presiunilor acestei facțiuni și să-l facă coregent încă pe când micuțul Bela avea doar opt ani. La fel, trebuie să cedeze presiunilor nobilimii și să dea Bula Aurea, acea Magna Charta a Regatului Maghiar care consacră, printre altele, principiul reprezentativității și prima versiune embrionară a separației puterilor în stat.
𝐂𝐚𝐯𝐚𝐥𝐞𝐫𝐢𝐢 𝐓𝐞𝐮𝐭𝐨𝐧𝐢
După cm bine știm, frații de sânge ai vlahilor, pecenegii și cumanii, controlau Câmpia Munteană, pecenegii aveau fieful în colțul de Sud-Est al Transilvaniei, Făgărașul. Incursiunile celor două neamuri nomade asupra posesiunilor maghiare din Transilvania nu puteau să-i bucure pe maghiari. Nici campaniile bulgare, duse pe la Sud de Dunăre și apoi trecând-o, sau prin pasurile montane ale Carpaților Meridionali. Având în vedere toate acestea, Regatul maghiar a căutat să-și construiască un sistem defensiv. I-a împins și colonizat pe secui spre Carpații Meridionali, un pic mai la Nord de Făgăraș. I-a colonizat, începând cu sec. XII, pe sași, care aveau, pe lângă importanta lor funcție economică, și una, la fel de importantă, militară- de grăniceri ai liniei Carpaților Meridionali. În 1211, Andrei al II-lea Ierusalemiteanul îi colonizează în Făgăraș pe 𝐂𝐚𝐯𝐚𝐥𝐞𝐫𝐢𝐢 𝐓𝐞𝐮𝐭𝐨𝐧𝐢. Ordinul lor, înființat la 1190 la Acra, în Țara Sfântă, ocupă colțul sud-estic al Transilvaniei. Misiunea lor era apărarea Transilvaniei de incursiunilor cumanilor extracarpatici, convertirea locuitorilor păgâni- pecenegi și blachi. Fortărețele teutone- Crucburg, Marienburg, Schwartzburg și Heldenburg, controlează teritoriul și calmează veleitățile pecenegilor de aici. În acest context, al ofensivei contra migratorilor turcici, trebuie să vedem mențiunile din documente despre „terra exempta de Blachis” dar și disponibilitatea crescândă a pecenegilor (numiți de ungari besenyeiek- din latină bysseni) și altor turcici din zonă (blachi) de a se încadra în arhitectura statului maghiar (vezi „Sylva Blachorum et Byssenorum). Teutonii nu se limitează la spațiul intracarpatic, ci-și ridică fortificații și spre Câmpia Munteană, la Tabla Buții și în Podu Dâmboviței (zona actualului Rucăr).
Totodată, 𝐎𝐫𝐝𝐢𝐧𝐮𝐥 𝐓𝐞𝐮𝐭𝐨𝐧- care era, după cm am menționat, o veritabilă corporație, strămoașa multinaționalelor de azi- nu se limitează la dimensiunea militară, ci începe și colonizarea de meșteșugari și fermieri germani- întemeind localități ca Marienburg (Feldioara), Zeiden (Codlea), Rosenau (Rîșnov), Kruunen (Brașov, care în cele mai vechi documente maghiare e menționat sub numele turcic Barasu- de unde Brassó, preluat de slavo-bulgari și de români ca Brașov) sau Tartlau (Prejmer) etc. E o abordare integrată, care va fi reluată de Ordinul Teutonic în Prusia: citadele întărite, colonizare de populație germană, campanii militare de creștinare a balto-prusilor păgâni și, după creștinarea acestora, absorbirea lor în Universitatea Ordinului Teutonic. Apoi campanii pentru creștinarea celorlalți balți păgâni (lituanienii, samogalii, curonii etc.).
În Ungaria, 𝐂𝐚𝐯𝐚𝐥𝐞𝐫𝐢𝐢 𝐓𝐞𝐮𝐭𝐨𝐧𝐢 îl însoțesc pe Andrei al II-lea în Cruciada a V-a. Dizgrația vine atunci când 𝐓𝐞𝐮𝐭𝐨𝐧𝐢𝐢, deveniți prea încrezători, încalcă limitele Diplomei acordate de regele maghiar și încep construirea unei cetăți din blocuri de piatră ecarisată (ei primiseră dreptul doar la cetăți de lemn) și când inițiază punerea Ordinului și a posesiunilor din Făgăraș sub autoritatea directă a Papei. În 1225, Andrei al II-lea îi expulzează.
𝐅𝐚𝐜𝐭𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐜𝐮𝐦𝐚𝐧
În sec. XIII, cumanii controlau un teritoriu imens în stepa eurasiatică și care cobora până spre Dunăre, la granița cu Bulgaria și Imperiul Bizantin. După bătălia de la Kalka (1223- în care mongolii spulberă coaliția ruso-cumană) hoardele cumane (erau patru- a lui Bastîj, a lui Köten, a lui Baciman și a lui Borț- cam ca bandele comanșilor din preeria americană) intră în derută. Hoarda lui Borț (documentele în limba latină îl menționează sub numele Boricius) e cea mai apropiată geografică de Ungaria. Într-acolo se îndreaptă, fără frică de cruzimea vestită a păgânilor cumani, călugării predicatori din Ordinul Dominican (a domokosok) care pornesc din Ungaria să facă misionarism în Cumania. Modul în care au reușit să domolească pornirile sălbatice ale cumanilor și să își desfășoare propaganda creștină duce la un episod interesant: în 1227, anul următor venirii lui Bela ca duce al Transilvaniei (erdélyi herceg), Membrok, fiul principelui cuman Borț, se înființează la Robert, episcop de Veszprém (apoi de Esztergom) cerându-i să-l creștineze pe el și alți 12 bărbați aleși cumani care-l însoțeau- ceea ce se și întâmplă. Totodată, îl anunță pe înaltul prelat că tatăl său, principele Boricius (Bortz) va veni la un loc anume în Transilvania, cu alți 2000 de bărbați aleși, pentru a primi botezul.
În vara lui 1227, Robert (deacum episcop de Esztergom), împreună cu Barthélémy le Gros/ Gros Bertalan- episcopul de Pécs, Barthélémy/ Bertalan- episcopul de Veszprém (succesorul lui Robert) și Raynald/Reginald/Renald de Belleville- episcopul Transilvaniei (toți patru erau preoți francezi și, totodată, înalți ierarhi ai Ungariei) se prezintă, cu suita lor, la locul de întâlnire din Transilvania, unde, într-adevăr, Borț și oamenii săi se înființează și primesc botezul. În anul următor, 1228, însuși Bela, ducele Transilvaniei, împreună cu cei patru episcopi mai înainte menționați și suitele respective, întreprinde călătoria dincolo de munți, la Milcovia, reședința principelui cuman Borț, pentru a asista la creștinarea în masă a membrilor hoardei sale- ca la 11.000-15.000 de capi de familie cu familiile lor- cei mai în etate, femeile și copiii care nu făcuseră deplasarea în Transilvania, ca și războinicii care rămăseseră să păzească principatul cuman al Milcoviei cu ocazia deplasării lui Borț în interiorul arcului carpatic. Andrei al II-lea Ierusalemiteanul devine nașul lui Membrok, fiul lui Borț. Se înfințează episcopia cumano-catolică a Milcoviei, în scaunul episcopal al căreia Robert, între timp devenit arhiepiscop, îl va așeza pe fratele dominican Theodoric (1228).
Dar călugării și preoții („papistașii”) îi asigură principelui cuman Borț mult mai mult: personal calificat, specialiști care-l ajută să pună pe picioare o administrație modernă de tip occidental. E un model pe care-l vom mai întâlni undeva: în principatul muntean al lui Negru Vodă.
Documentele papale menționează că Andrei al II-lea i-a recunoscut lui Borț, ca vasal, drepturile sale asupra teritoriului Milcoviei- și vom vedea că asta va avea relevanța sa atunci când vom vorbi despre 𝐃𝐢𝐩𝐥𝐨𝐦𝐚 𝐈𝐨𝐚𝐧𝐢ț𝐢𝐥𝐨𝐫. Borț a murit "𝘤𝘢 𝘣𝘶𝘯 𝘤𝘳𝘦ș𝘵𝘪𝘯" cândva înainte de ridicarea catedralei catolice din Milcovia la 1234 și a fost înmormântat în Capela Sf. Maria a călugărilor dominicani din Buda. Probabil fiul său Membrok l-a urmat la conducerea Milcoviei, principat care a fost spulberat de mongoli cu ocazia invaziei lor din 1241.
𝐁𝐚𝐧𝐚𝐭𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐒𝐞𝐯𝐞𝐫𝐢𝐧 (𝐒𝐳ö𝐫é𝐧𝐲𝐢 𝐁á𝐧𝐬á𝐠)
În 1228, anul marii cotituri în Cumania, izbucnește unul din multele conflicte dintre Ungaria și Bulgaria. Ungaria începuse să exercite, încă din vremea lui Andrei al II-lea influență asupra stărilor din Câmpia Munteană (care pe atunci nu se numea așa, evident). Ungurii cuceresc cetatea bulgară a Severinului (al cărei nume nu vine de la dinastia romană a Severilor, ci de la termenul slavo-bulgar pentru "la Nord"- „na Sever”- de Dunăre- Cetatea de la Nord de Dunăre). În același an, Bela, încă doar co-regent, organizează Banatul Severinului, un teritoriu care se întindea de la Caransebeș și Orșova până la râul Olt- adică Oltenia toată.
În această imensă parcelă de pământ, împădurită și slab locuită, Regatul Maghiar a colonizat maghiari. E foarte posibil ca aici să fi trăit și vlahi, imigrați de la Sud de Dunăre. Urmele arheologice ale maghiarilor (ca și cele, substanțiale, ale turcilor, mai târziu) ar trebui să fie descoperite aici, dacă arheologii olteni nu ar avea o înțelegere aparte a rostului oamenilor de știință în domeniul istoric.
La 1241 invazia mongolă mătură și Banatul Severinului, la trecerea hoardelor mongole spre Strygoniu (actuala Serbie) și Croația. Teritoriul cunoaște o hemoragie demografică la fel cu celelalte ținuturi ale Ungariei. Practic, fostul duce, devenit între timp, la moartea tatălui său Andrei al II-lea (1235), regele Bela al IV-lea al Ungariei, este pus într-o situație aparent indisolubilă: întinse teritorii ale gigantului său regat rămase fără populație (care masacrată, care luată în robie de mongoli, care ucisă de foametea și molimele de după trecerea acestora) și nu are populație suficientă rămasă în regat cu care să populeze toate aceste teritorii rămase deșerte. Pământurile lăsate pârloagă, așezările nelocuite și pustiite sunt o pierdere economică considerabilă, care se adaugă distrugerilor întinse comise de mongoli. Nici un stat care are ambiții de dezvoltare nu poate lăsa lucrurile astfel.
Aceasta e starea de fapt în care e surprins Bela al IV-lea atunci când emite 𝐃𝐢𝐩𝐥𝐨𝐦𝐚 𝐈𝐨𝐚𝐧𝐢ț𝐢𝐥𝐨𝐫 la 1247. Vedem că, între timp, teritoriul Banatului de Severin trecuse prin schimbări remarcabile.
𝐂𝐞 𝐬𝐩𝐮𝐧𝐞 𝐃𝐢𝐩𝐥𝐨𝐦𝐚?
Prin ea, regele Bela al IV-lea acorda Ioaniților „𝘵𝘦𝘳𝘳𝘢𝘮 𝘥𝘦 𝘡𝘦𝘶𝘳𝘪𝘯𝘰 𝘤𝘶𝘮 𝘢𝘭𝘱𝘪𝘣𝘶𝘴 𝘢𝘥 𝘪𝘱𝘴𝘢𝘮 𝘱𝘦𝘳𝘵𝘪𝘯𝘦𝘯𝘵𝘪𝘣𝘶𝘴 𝘦𝘵 𝘢𝘭𝘪𝘪𝘴 𝘢𝘵𝘵𝘪𝘯𝘦𝘯𝘵𝘪𝘪𝘴 𝘰𝘮𝘯𝘪𝘣𝘶𝘴, 𝘱𝘢𝘳𝘪𝘵𝘦𝘳 𝘤𝘶𝘮 𝘬𝘦𝘯𝘢𝘻𝘢𝘵𝘪𝘣𝘶𝘴 𝘑𝘰𝘢𝘯𝘯𝘪𝘴 𝘦𝘵 𝘍𝘢𝘳𝘤𝘢𝘴𝘪𝘪 𝘶𝘴𝘲𝘶𝘦 𝘢𝘥 𝘧𝘭𝘶𝘷𝘪𝘶𝘮 𝘖𝘭𝘵𝘩, 𝘦𝘹𝘤𝘦𝘱𝘵𝘢 𝘵𝘦𝘳𝘳𝘢 𝘬𝘦𝘯𝘢𝘻𝘢𝘵𝘶𝘴 𝘓𝘺𝘵𝘶𝘰𝘺 𝘸𝘰𝘪𝘢𝘶𝘰𝘥𝘦 𝘲𝘶𝘢𝘮 𝘖𝘭𝘢𝘵𝘪𝘴 𝘳𝘦𝘭𝘪𝘯𝘲𝘶𝘪𝘮𝘶𝘴"/ 𝘱ă𝘮â𝘯𝘵𝘶𝘭 𝘚𝘦𝘷𝘦𝘳𝘪𝘯𝘶𝘭𝘶𝘪 𝘤𝘶 𝘮𝘶𝘯ț𝘪𝘪 𝘤𝘢𝘳𝘦 ț𝘪𝘯 𝘥𝘦 𝘢𝘤𝘦𝘴𝘵𝘢 ș𝘪 𝘵𝘰𝘢𝘵𝘦 𝘤𝘦𝘭𝘦𝘭𝘢𝘭𝘵𝘦 𝘤𝘦 𝘢𝘵â𝘳𝘯ă 𝘥𝘦 𝘢𝘤𝘦𝘴𝘵𝘢, 𝘥𝘪𝘮𝘱𝘳𝘦𝘶𝘯ă 𝘤𝘶 𝘤𝘯𝘦𝘻𝘢𝘵𝘦𝘭𝘦 𝘭𝘶𝘪 𝘐𝘰𝘢𝘯 ș𝘪 𝘍𝘢𝘳𝘤𝘢ș 𝘱â𝘯ă 𝘭𝘢 𝘧𝘭𝘶𝘷𝘪𝘶𝘭 𝘖𝘭𝘵, 𝘢𝘧𝘢𝘳ă 𝘥𝘦 ț𝘢𝘳𝘢 𝘤𝘯𝘦𝘻𝘢𝘵𝘶𝘭𝘶𝘪 𝘭𝘶𝘪 𝘓𝘪𝘵𝘰𝘷𝘰𝘪 𝘷𝘰𝘪𝘦𝘷𝘰𝘥𝘶𝘭, 𝘱𝘦 𝘤𝘢𝘳𝘦 𝘰 𝘭ă𝘴ă𝘮 𝘰𝘭𝘢𝘵𝘪𝘭𝘰𝘳 (𝘰𝘭𝘢𝘩𝘪𝘭𝘰𝘳, 𝘷𝘭𝘢𝘩𝘪𝘭𝘰𝘳, 𝘴𝘵𝘳ă𝘳𝘰𝘮â𝘯𝘪𝘭𝘰𝘳- 𝘯.𝘯.).”
Câteva observații:
1) Iată, îl vedem menționat pe voievodul Litovoi; și, sigur, etnologii de azi ne vor spune că numele Litovoi a fost frecvent până de curând în Oltenia profundă; însă noi reamintim că 𝐩𝐫𝐢𝐦𝐞𝐥𝐞 𝐚𝐭𝐞𝐬𝐭ă𝐫𝐢 𝐚𝐥𝐞 𝐧𝐮𝐦𝐞𝐥𝐮𝐢 𝐩𝐫𝐨𝐯𝐢𝐧, 𝐜𝐚 𝐚𝐭â𝐭𝐞𝐚 𝐚𝐥𝐭𝐞 𝐥𝐮𝐜𝐫𝐮𝐫𝐢 𝐝𝐢𝐧 𝐢𝐬𝐭𝐨𝐫𝐢𝐚 𝐫𝐨𝐦â𝐧𝐢𝐥𝐨𝐫, 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐒𝐮𝐝 𝐝𝐞 𝐃𝐮𝐧ă𝐫𝐞. Î𝐧 𝐞𝐩𝐢𝐬𝐨𝐝𝐮𝐥 𝐈𝐈𝐈 𝐚𝐥 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭𝐮𝐢 𝐬𝐞𝐫𝐢𝐚𝐥 𝐚𝐦𝐢𝐧𝐭𝐢𝐦 𝐜𝐮𝐦 𝐬𝐞𝐛𝐚𝐬𝐭𝐨𝐜𝐫𝐚𝐭𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐈𝐨𝐚𝐧𝐧𝐞𝐬 𝐃𝐨𝐮𝐤𝐚𝐬 𝐞 𝐬𝐚𝐥𝐯𝐚𝐭, î𝐧 𝐛ă𝐭ă𝐥𝐢𝐚 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐩𝐚𝐬𝐮𝐥 𝐓𝐫î𝐢𝐚𝐯𝐧𝐚, î𝐧 𝐦𝐮𝐧ț𝐢𝐢 𝐁𝐮𝐥𝐠𝐚𝐫𝐢𝐞𝐢, 𝐝𝐞 𝐮𝐧 𝐚𝐧𝐮𝐦𝐞 𝐋𝐢𝐭𝐨𝐯𝐨𝐢, 𝐯𝐥𝐚𝐡𝐨-𝐜𝐮𝐦𝐚𝐧 𝐝𝐢𝐧 𝐨𝐚𝐬𝐭𝐞𝐚 𝐀𝐬𝐚𝐧𝐢𝐥𝐨𝐫, 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐛𝐢𝐳𝐚𝐧𝐭𝐢𝐧𝐮𝐥 î𝐥 𝐫𝐞𝐜𝐫𝐮𝐭𝐚𝐬𝐞 (vezi aici pt. episodul III- https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=pfbid02Az5u8rpoxGNeA6VK3dJVdzmK7tPMnpEYHAFoCNT6hhY9Q23gbpXuxRhN88w8d6FXl&id=100052160747553 .) La Sud de Dunăre nume ca Litovoi sau Verivoi, asociate cu vlahii, erau destule- atestate pe vremea când nici picior de blach sau de vlah nu fusese atestat la Nord de fluviu.
2) Nu există nici o mențiune după care cnezatele lui Ioan și Farcas ar fi vlahe/ străromâne/ olahe. Dar această mențiune este făcută în cazul „țării cnezatului lui Litovoi voievodul”.
Regele își păstrează jumătate din veniturile, foloasele și slujbele prestate în Banatului Severinului, cealaltă jumătate revenind Ospitalierilor. Prin alte cuvinte: regele Ungariei percepea taxe, primea slujbe din partea locuitorilor dintre Severin și râul Olt și înainte de venirea 𝐈𝐨𝐚𝐧𝐢ț𝐢𝐥𝐨𝐫, acum cedând 1/2 din acestea.
O mențiune interesantă este cea privind veniturile colectate,,𝘢𝘣 𝘖𝘭𝘢𝘵𝘪𝘴 𝘵𝘦𝘳𝘳𝘢𝘮 𝘓𝘺𝘵𝘶𝘢 𝘩𝘢𝘣𝘪𝘵𝘢𝘯𝘵𝘪𝘣𝘶𝘴 𝘦𝘹𝘤𝘦𝘱𝘵𝘢 𝘵𝘦𝘳𝘳𝘢 𝘏𝘢𝘳𝘴𝘻𝘰𝘤 𝘤𝘶𝘳𝘯 𝘱𝘦𝘳𝘵𝘪𝘯𝘦𝘯𝘵𝘪𝘣𝘶𝘴 𝘴𝘶𝘪𝘴 𝘳𝘦𝘨𝘪 𝘤𝘰𝘭𝘭𝘪𝘨𝘦𝘯𝘵𝘶𝘳"/ 𝘥𝘦 𝘭𝘢 𝘰𝘭𝘢𝘵𝘪𝘪 𝘤𝘦 𝘭𝘰𝘤𝘶𝘪𝘦𝘴𝘤 î𝘯 ț𝘢𝘳𝘢 𝘓𝘺𝘵𝘶𝘢 (𝘱𝘳𝘰𝘣𝘢𝘣𝘪𝘭 Ț𝘢𝘳𝘢 𝘭𝘶𝘪 𝘓𝘪𝘵𝘰𝘷𝘰𝘪?) 𝘤𝘶 𝘦𝘹𝘤𝘦𝘱ț𝘪𝘢 ță𝘳𝘪𝘪 𝘏𝘢ț𝘦𝘨 𝘤𝘶 𝘤𝘦𝘭𝘦 𝘤𝘢𝘳𝘦 ț𝘪𝘯 𝘥𝘦 𝘢𝘤𝘦𝘢𝘴𝘵𝘢 ș𝘪 𝘤𝘢𝘳𝘦 𝘳𝘦𝘷𝘪𝘯 𝘳𝘦𝘨𝘦𝘭𝘶𝘪”.
E un pasaj interesant. Deci: în „țara cnezatului lui Litovoi voievodul” perceptorii regelui colectau taxele și impozitele ca pretutindeni pe întinsul Regatului Maghiar. Jumătate din venituri urmau să revină regelui, jumătate 𝐎𝐫𝐝𝐢𝐧𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐎𝐬𝐩𝐢𝐭𝐚𝐥𝐢𝐞𝐫- pentru că donația regală se referea la teritoriul de la Sud de Carpați. De aceea se și prevede că Țara Hațegului (care pare ca fiind parte a Țării Lytua) este exceptată de la aceste aranjamente. De ce era Hațegul considerat ca parte a Țării Lytua? Știm că acolo începeau să fie colonizați maghiari. Prin 1276 acolo erau semnalați coloniști maghiari în orășelul Hațeg, în Bretea Streiului, în Sântămărie Orlea. Biserica din Sântămărie Orlea, frumoasă și impozantă, e ridicată probabil pe la 1280, ca biserică domenială romano-catolică. Oricum, Litovoi nu era decât un vasal, ba chiar mai puțin decât atât- de regulă, vasalii de oarecare însemnătate erau scutiți de dijme și tribut.
Diploma menționează pescării, heleștee (hehehe, frumos cuvânt! Vom reveni asupra lui) deja în ființă sau care vor fi înființate de oamenii Ospitalierilor. Pescăriile și heleșteele sunt lăsate în întregime ordinului (o donație importantă!) cu o excepție: pescăriile de la Dunăre și heleșteele de la Celei„𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐥𝐞 𝐩ă𝐬𝐭𝐫ă𝐦 𝐩𝐞 𝐬𝐞𝐚𝐦𝐚 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫ă ș𝐢 𝐚 𝐥𝐨𝐫”- ceea ce înseamnă că pertinenți ai Regatului Maghiar le înființaseră încă înainte de venirea mongolilor. Mai menționează Diploma și biserici care sunt în ființă sau care vor fi clădite, și ale căror dări le vor rămâne acestora, la fel neatinse rămânând drepturile episcopilor și arhiepiscopilor „pe care le știe că le au”- inclusiv dreptul sării (care, de regulă, era drept regal- dar pentru biserica romano-catolică din Câmpia Munteană se pare că regii maghiari făcuseră o excepție și o acordaseră ierarhiei bisericești de acolo). 𝐒ă 𝐫𝐞-𝐬𝐮𝐛𝐥𝐢𝐧𝐢𝐞𝐦: 𝐩𝐞 𝐭𝐞𝐫𝐢𝐭𝐨𝐫𝐢𝐮 𝐯𝐢𝐢𝐭𝐨𝐚𝐫𝐞𝐢 Ță𝐫𝐢 𝐑𝐨𝐦â𝐧𝐞ș𝐭𝐢, 𝐝𝐚𝐫 𝐜𝐮 𝐮𝐧 𝐬𝐞𝐜𝐨𝐥 î𝐧𝐚𝐢𝐧𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐚𝐩𝐚𝐫𝐢ț𝐢𝐚 𝐞𝐢, 𝐟𝐮𝐧𝐜ț𝐢𝐨𝐧𝐚 𝐨 𝐢𝐞𝐫𝐚𝐫𝐡𝐢𝐞 𝐛𝐢𝐬𝐞𝐫𝐢𝐜𝐞𝐚𝐬𝐜ă 𝐫𝐨𝐦𝐚𝐧𝐨-𝐜𝐚𝐭𝐨𝐥𝐢𝐜ă, 𝐜𝐮 𝐛𝐢𝐬𝐞𝐫𝐢𝐜𝐢 𝐚𝐫𝐩𝐚𝐝𝐢𝐞𝐧𝐞 𝐝𝐞 𝐩𝐢𝐚𝐭𝐫ă. Faptul că acestea nu au fost descoperite de arheologii locali (oare?) e de natură să le pună foarte serios sub semnul întrebării competența.
Diploma scutește de dări morile de apă- fie cele deja pre-existente fie cele care vor fi construite. Ceea ce dovedește că în zona subcarpatică exista o nevoie acută de capacități de producție a făinii, deci existau și terenuri pe care se cultiva grâul (dacă nu cumva era vorba de grâul adus cu vasele pe Dunăre sau de negustori, pe uscat, din Ungaria). Prin urmare, exista o populație semnificativă.
Olatii (olahii/vlahii/ străromânii) din Terra Lytua erau datori să presteze slujbe cu mijloacele lor ostășești (𝘤𝘶𝘮 𝘢𝘱𝘱𝘢𝘳𝘢𝘵𝘰 𝘴𝘶𝘰 𝘣𝘦𝘭𝘭𝘪𝘤𝘰) la dispoziția Cavalerilor Ospitalieri.
La Est de râul Olt, Diploma acorda toată Cumania de la râul Olt și munții Ultrasylvaniei „𝘦𝘹𝘤𝘦𝘱𝘵𝘢 𝘵𝘦𝘳𝘳𝘢 𝘚𝘻𝘦𝘯𝘦𝘴𝘭𝘢𝘪 𝘸𝘰𝘪𝘢𝘶𝘰𝘥𝘦 𝘖𝘭𝘢𝘵𝘰𝘳𝘶𝘮, 𝘲𝘶𝘢𝘮 𝘦𝘪𝘴𝘥𝘦𝘮 𝘳𝘦𝘭𝘪𝘯𝘲𝘶𝘪𝘮𝘶𝘴”/ „𝘤𝘶 𝘦𝘹𝘤𝘦𝘱ț𝘪𝘢 ță𝘳𝘪𝘪 𝘭𝘶𝘪 𝘚𝘦𝘯𝘦𝘴𝘭𝘢𝘶 𝘷𝘰𝘪𝘦𝘷𝘰𝘥𝘶𝘬 𝘖𝘭𝘢𝘵𝘪𝘭𝘰𝘳, 𝘱𝘦 𝘤𝘢𝘳𝘦 𝘭𝘦-𝘰 𝘭ă𝘴ă𝘮 𝘢𝘤𝘦𝘴𝘵𝘰𝘳𝘢, 𝘢ș𝘢 𝘤𝘶𝘮 𝘢𝘶 𝘴𝘵ă𝘱â𝘯𝘪𝘵-𝘰 ș𝘪 𝘱â𝘯ă 𝘢𝘤𝘶𝘮" , Locuitorii olati din Țara lui Seneslau erau "î𝘯𝘵𝘳𝘶 𝘵𝘰𝘵𝘶𝘭 𝘴𝘶𝘣 𝘢𝘤𝘦𝘭𝘦 î𝘯𝘥𝘢𝘵𝘰𝘳𝘪𝘳𝘪 𝘳â𝘯𝘥𝘶𝘪𝘵𝘦 𝘤𝘢 ș𝘪 𝘱𝘦𝘯𝘵𝘳𝘶 ț𝘢𝘳𝘢 𝘓𝘺𝘵𝘶𝘢.”
Prevederile Diplomei sunt cu sens. Cumania, mai precis principatul lui Borț și al fiului său Membrok fusese spulberat de mongoli, la 1241. Fosta posesiune recunoscută casei principelui cuman Borț ajunsese un pustiu. E normal ca, atunci când un vasal dispare, cu cea mai mare parte a casei sale, sau când e forțat să-și părăsească fieful, acesta revine, de drept, seniorului său. De aceea își poate permite regele Ungariei, ca stăpân legitim practic a tot teritoriul care în viitor va deveni Țara Românească, să-l dăruiască 𝐎𝐬𝐩𝐢𝐭𝐚𝐥𝐢𝐞𝐫𝐢𝐥𝐨𝐫.
Oricum, aici urma să se vadă vrednicia 𝐎𝐬𝐩𝐢𝐭𝐚𝐥𝐢𝐞𝐫𝐢𝐥𝐨𝐫- pentru că, după invazia mongolă din 1241, cel puțin Dobrogea și teritoriile de dincolo de Prut erau ocupate de Hoarda de Aur mongolă. Câmpia Munteniei, măcar în Bărăgan, era sub control nominal al aceleiași Hoarde.
Stăpânirea 𝐎𝐬𝐩𝐢𝐭𝐚𝐥𝐢𝐞𝐫𝐢𝐥𝐨𝐫 în Banatul de Severin nu pare să fi prins rădăcini. Unii erudiți cred că 𝐈𝐨𝐚𝐧𝐢ț𝐢𝐢 s-au instalat, cu adevărat, în Banatul de Severin la 1247, dar că l-au vacantat la 1260- un alt experiment nereușit. Alții spun că nu au venit deloc. Regalitatea maghiară va mai încerca un asemenea demers în sec. XV prin aducerea Cavalerilor Teutoni- cu rezultate la fel de efemere.
Nereușita grefării unor ordine cavalerești pe realitatea din teren a determinat regalitatea maghiară să caute alte soluții. Una dintre ele a fost recursul la colonizarea de populație vlăhească/ olahă/ valahă/ stră-românească în Muntenia. De acum se deschide și calea spre colonizarea românilor în Banatul Timișan- cu acel foarte interesant episod al comunității românilor catolici din zona Caransebeșului- o comunitate de romano-catolici români, care și-a păstrat limba și a ființat, romano-catolică fiind, între sec. XIV și XVII- când turcii otomani au masacrat-o și au împrăștiat-o. Din acest punct de vedere, 𝐃𝐢𝐩𝐥𝐨𝐦𝐚 𝐈𝐨𝐚𝐧𝐢ț𝐢𝐥𝐨𝐫 dezvăluie perfect mecanismul utilizat de Coroana Maghiară.
La final, parcurgând documentul, să tragem câteva concluzii ce reies din studierea acestuia:
1) Regatul maghiar controla, cel puțin de la începutul sec. XIII, teritoriul a ceea ce vom numi mai târziu Muntenia; coloniști maghiari (și alți occidentali) locuiau aici, înființaseră culturi, duraseră mori, amenajaseră pescării și heleștee; agenții fiscali ai Regatului colectau taxele și impozitele- exact ca în orice colț al Regatului Maghiar. Ceea ce trebuie să ne facă să conchidem că Muntenia era la data emiterii Diplomei Ioaniților parte a Ungariei (sau un teritoriu strâns dependent de aceasta).
2) După dezastrul provocat de invazia mongolă din 1241, Regatul Maghiar a luat măsuri pentru înlăturarea stărilor de lucruri negative produse de aceasta. În fața hemoragiei demografice produse de hoardele mongole, arpadienii i-au chemat pe 𝐂𝐚𝐯𝐚𝐥𝐞𝐫𝐢𝐢 𝐎𝐬𝐩𝐢𝐭𝐚𝐥𝐢𝐞𝐫𝐢 (aceștia ar fi venit nu doar cu luptătorii lor, ci și cu pertinenții- sute și mii de meșteșugari, artizani, agricultori, meseriași de tot felul). Dar Regatul Maghiar a procedat și pe alte căi: după 1241 și înaintea chemării Ioaniților, i-a colonizat pe vlahi- în calitate de apărători: pe Litovoi într-o entitate= Țara Lytua- care încorpora, pentru rațiuni de apărare, ambii versanți ai Carpaților Meridionali într-o zonă neacoperită de sași și de secui- Hațeg (Hátszeg- Colțul din Spate al regatului- în lb. maghiară)- la Vest de Olt. La Est de Olt, și la Sud de Carpați, probabil în zona anterior ținută de Teutoni- a fost chemat Seneslau (Seneslav- nume slav) o altă căpetenie vlahă. Formațiunea acestui lider feudal valah e plasată, nu întâmplător, cu sarcini de apărare, în fața posesiunilor Hoardei de Aur din Dobrogea.
3) Diploma menționează etnia lui Seneslau și Litovoi. Aceștia sunt numiți, ca și aparținătorii lor, 𝐨𝐥𝐚𝐭𝐢, viitorii 𝐨𝐥𝐚𝐡𝐢- vlahi, valahi. NU blachi, blaki. De asemenea, remarcăm că ei nu sunt simpli cnezi- ca Ioan și Farcaș. Dacă ar fi fost astfel, ei ar fi fost menționați ca atare. De asemenea, să remarcăm că, dacă în cazul lui Litovoi și Senslau, Diploma le menționează etnia, acest lucru nu se întâmplă în cazul celor doi cnezi.
4) Obligațiile căpeteniilor olate Litovoi și Seneslau erau: obligații militare, pentru ei și oamenii lor din subordine- olati ca și ei; plata dărilor către fiscul regal maghiar; ascultare față de regele maghiar. E exact același mod de a proceda ca în cazul colonizărilor viitoare de români, operate de regalitatea maghiară în Banatul montan, în Hațeg, în Maramureș, în Țara Moților, în Moldova.
𝐃𝐢𝐩𝐥𝐨𝐦𝐚 𝐈𝐨𝐚𝐧𝐢ț𝐢𝐥𝐨𝐫 e un document istoric extrem de clar în orivința modului în care Ungaria medievală a gestionat colonizarea populației străromâne.
𝐃𝐢𝐩𝐥𝐨𝐦𝐚 𝐈𝐨𝐚𝐧𝐢ț𝐢𝐥𝐨𝐫 este prima atestare a elementului vlah/olah/olat/valah/străromân la Nord de Dunăre pe teritoriul Munteniei și unica din sec. XIII.
Textul ei cvasi-integral în limba română îl puteți citi aici: https://ro.wikipedia.org/wiki/Diploma_Ioani%C8%9Bilor
Episodul VIII poate fi lecturat aici: https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=pfbid022vzyqp4LkTn7wocJsKB2uxRrabk9srocaXjzwe2ycW7yZaMR2q5wWuujwjKBKMWil&id=100052160747553
Foto: întinderea Banatului de Severin în timpul lui Bela al IV-lea-
pe: https://hu.wikipedia.org/wiki/Sz%C3%B6r%C3%A9nyi_b%C3%A1ns%C3%A1g #/media/F%C3%A1jl:Banate_of_severin.png (CC0 1.0 Universal)
