27/10/2025
Primăvara anului 1904. Dintr-un sat mic din Gorj, un tânăr cu mâinile bătătorite și hainele uzate pleacă spre Paris.
Nu pleacă cu trenul, ci pe jos. N-are bani, nici bagaje. Doar o valiză de lemn făcută de el și o hotărâre care pare nebunie.
Tânărul se numea Constantin Brâncuși. Mergea pe jos prin sate, dormea prin hambare, cânta la vioară în cârciumi ca să primească mâncare.
În fiecare loc unde oprea, sculpta câte ceva din lemn: un chip, o mână, o pasăre și le lăsa oamenilor care îl ajutau.
Când a ajuns la granița dintre România și Ungaria, vameșii nu-l credeau că merge la Paris pe jos. „Ești nebun?” l-au întrebat.
El a zâmbit și a spus: „Poate. Dar nebunul care merge înainte ajunge mai departe decât cel care stă pe loc.”
După 44 de zile, Brâncuși a ajuns în Viena. După două luni, în Munchen. Acolo a lucrat câteva săptămâni într-un atelier, doar ca să strângă bani de drum.
În cele din urmă, după aproape un an, a pășit în Paris. Avea hainele rupte, pantofii găuriți și o valiză legată cu sfoară.
Când s-a înscris la École des Beaux-Arts, examinatorii au privit formularul său și au întrebat:
„Aveți recomandări?”
„Da,” a răspuns el, ridicând palmele crăpate. „De la lemnul care m-a ascultat toată viața.”
În câțiva ani, numele lui avea să fie rostit în toată Europa.
A refuzat să devină cetățean francez și a semnat mereu „Constantin Brâncuși, român.”
A spus o frază care i-a rămas simbol:
„Când am plecat din țară, am luat cu mine esența pământului românesc. Din ea am făcut artă.”
Când l-au întrebat de ce a mers pe jos atâta drum, a răspuns pe un ton liniștit:
„Pentru că, atunci când mergi încet, auzi mai bine cine ești.”
