Glasul Neamului PGN

10/06/2026

10 Iunie 1942 – Comuna Devecerii Mari. Refugiatul Rotar Ioan a fost ridicat de jandarmii unguri, bătut, deportat la Feldioara, predat grănicerilor unguri, care l-au forțat să treacă granița în România

În istoria zbuciumată a românilor din Transilvania, anii celui de-Al Doilea Război Mondial au adus numeroase încercări pentru populația românească rămasă sub administrația horthystă după Dictatul de la Viena din 1940. Printre aceste mărturii se află și cazul refugiatului Rotar Ioan din Diviciorii Mari, care la 10 iunie 1942 a fost ridicat de jandarmii unguri, supus abuzurilor și alungat peste graniță, fiind forțat să se refugieze în România.

Acest episod nu reprezintă doar drama unui singur om, ci simbolizează suferințele prin care au trecut mii de români din nordul Transilvaniei în anii ocupației. În spatele fiecărui nume se ascund familii despărțite, gospodării părăsite și destine frânte de vremurile tulburi ale războiului.

Diviciorii Mari nu este însă doar locul unei tragedii. Este o vatră veche de românism, așezată pe meleaguri care au cunoscut continuitatea vieții încă din vremurile dacilor. Descoperirile arheologice, fier de plug, seceri, râșnițe, brățări și coliere, vorbesc despre existența unei comunități harnice și bine organizate încă din epoca lui Burebista și Decebal. Aceste dovezi amintesc că pământul transilvănean a fost lucrat și apărat de generații succesive de oameni legați de glia lor.

De-a lungul veacurilor, satul a trecut prin numeroase încercări. Primele sale mențiuni documentare din secolul al XII-lea îl plasează în contextul transformărilor profunde aduse de extinderea regatului maghiar în Transilvania. Au urmat secole de confruntări, de stăpâniri schimbătoare și de eforturi permanente pentru păstrarea identității locale.

Țăranii din aceste locuri au cunoscut greutățile iobăgiei, înăsprite după răscoala din 1514, au suferit represalii pentru sprijinul acordat lui Mihai Viteazul și au văzut cm satul lor era devastat de războaie, invazii și epidemii. Cu toate acestea, comunitatea nu a dispărut. De fiecare dată, oamenii au reconstruit casele, au lucrat pământul și au transmis urmașilor limba, credința și tradițiile românești.

În anul 1942, când Rotar Ioan era silit să-și părăsească locuința, în spatele său se afla întreaga moștenire a acestor generații care nu au cedat în fața vitregiilor istoriei. Drama sa devine astfel o expresie a rezistenței unei comunități care a refuzat să fie înfrântă.

Astăzi, când privim spre trecut, avem datoria de a păstra vie memoria acestor oameni. Ei nu au lăsat în urmă mari monumente sau cronici scrise, dar au lăsat ceva poate mai prețios: exemplul unei credințe neclintite în dreptul de a trăi românește pe pământul strămoșilor lor.

10 iunie 1942 rămâne astfel nu doar o dată a suferinței, ci și una a demnității. Este o zi care ne amintește că identitatea națională s-a păstrat prin curajul oamenilor obișnuiți, prin răbdarea satelor românești și prin puterea unei comunități care a ales să dăinuiască în ciuda tuturor încercărilor istoriei.

Foto: Reconstituire făcută cu AI

08/06/2026

Pe data de 07.06.2026 Partidul Glasul Neamului Hunedoara a mai înființat două Organizații Locale în Comunele Zărăndene, Baia de Criș și Tomești, în plus și-a revalidat prin vot Biroul Organizației Județene prin Adunarea Generala a Membrilor din județul Hunedoara.

Partidul Glasul Neamului este un Partid Național-Suveranist care dorește să ajute concret la aducerea Românie pe calea normală și corectă a lucrurilor, unde Cetățeanul să fie pus în centrul priorităților acestei Țări.

Vă așteptăm cu drag alaturi de noi pentru a lărgii rândurile patrioților sinceri, care doresc schimbarea in bine cu adevărat pentru acestă Țară.!!! Doamne ajută Români.!!! Doamne ajută România.!!!🇷🇴🇷🇴🇷🇴 Partidul Glasul Neamului .🇷🇴🇷🇴🇷🇴

08/06/2026

8 Iunie 1897 – Români amendați la Șomcuta Mare pentru că au cântat în limba română

8 iunie 1897 – Șomcuta Mare. Dr. N. Nilvan si Vasile Dragos sunt pedepsiți cu o amendă de 1.300 coroane fiecare. Motivul: au cântat în românește imnul imperial “Gotterhalte”.

În istoria românilor din Transilvania și Maramureș există numeroase episoade care arată lupta neîntreruptă pentru păstrarea identității naționale. Un astfel de moment s-a petrecut la 8 iunie 1897, în Șomcuta Mare, când doi fruntași români, dr. N. Nilvan și Vasile Dragoș, au fost condamnați la câte 1.300 de coroane amendă pentru un fapt care astăzi poate părea de neînchipuit: au cântat în limba română imnul imperial „Gotterhalte”.

Pedeapsa nu a fost aplicată pentru că ar fi insultat autoritățile sau pentru că ar fi refuzat simbolurile statului din care făceau parte. Dimpotrivă, cei doi au interpretat imnul oficial, însă au îndrăznit să o facă în propria lor limbă. În ochii autorităților maghiare ale vremii, simpla folosire a limbii române într-un context oficial era considerată o sfidare a politicii de maghiarizare care se intensifica în întreaga Transilvanie.

Acest episod vorbește despre o epocă în care românii erau nevoiți să lupte nu doar pentru drepturi politice, ci și pentru dreptul fundamental de a vorbi, de a scrie și de a se manifesta în limba moștenită de la părinți și strămoși. Limba română devenise un simbol al rezistenței naționale, iar fiecare încercare de a o marginaliza întâmpina opoziția oamenilor care înțelegeau că pierderea limbii înseamnă pierderea identității.

Amenda de 1.300 de coroane reprezenta la acea vreme o sumă foarte mare, menită să descurajeze orice manifestare românească. Însă asemenea sancțiuni nu au reușit să înfrângă spiritul național. Dimpotrivă, ele au alimentat solidaritatea românilor și au întărit convingerea că libertatea culturală și națională trebuie apărate cu orice preț.

Dr. N. Nilvan și Vasile Dragoș se înscriu astfel în galeria acelor români care, fără a purta arme și fără a conduce armate, au contribuit la păstrarea conștiinței naționale. Gestul lor simplu, de a cânta în românește, a devenit o mărturie a demnității unui popor care refuza să renunțe la limba sa.

Astăzi, când limba română poate fi folosită liber în toate domeniile vieții publice, asemenea momente istorice merită readuse în atenție. Ele ne amintesc că drepturile pe care le considerăm firești au fost câștigate prin sacrificiile și perseverența generațiilor care au venit înaintea noastră.

La 8 iunie 1897, la Șomcuta Mare, doi români au fost pedepsiți pentru că și-au iubit limba. Istoria i-a absolvit însă de orice vină și i-a așezat printre cei care au apărat, prin curaj și demnitate, dreptul românilor de a fi români.

08/06/2026

La 8 iunie 1967 murea la Iași, Otilia Cazimir, “poeta sufletelor simple”.

Pe numele ei adevărat Alexandrina Gavrilescu, Otilia Cazimir s-a născut la 12 februarie 1894 în localitatea Cotu Vameș din județul Neamț. Își petrece copilăria în localitatea nemțeană pentru ca mai apoi în anul 1898 împreună cu familia sa se mută la Iași, „oraș în care va trăi întreaga viață” și unde urmează școala, liceul, apoi cursurile Facultății de Litere și Filosofie, dar fără a susține examenul de licență.

Debutul a avut loc în anul 1912 în revista Viața românească, cu poezie, iar debutul în proză a avut loc în anul 1919 în publicația Însemnări ieșene. Volumul de versuri “Fluturi de noapte” , Editura “Cartea Românească”, 1927, a reprezentat o carte premiată de Academia Română și de comitetul “Femina Vie- Heureuse” de la Paris, cu premiul Femina.

Între anii 1937 – 1947 a fost inspector al teatrelor din Moldova, iar din anul 1946 devine colaboratoare permanentă a Editurii Cartea Rusă, unde stilizează traduceri din literatura rusă și sovietică. A tradus din literatura franceză (Maupassant), rusă și sovietică (Gorki, Kuprin, Cehov, Fedin, Gaidar ș.a.).

A făcut parte împreună cu George Topîrceanu și Mihail Sadoveanu din elita culturală a Iașului, alături de alți scriitori și poeți dintr-o generație absolut strălucitoare.

Pentru bogata sa activitate literară a primit numeroase premii și distincții: Premiul Academiei Române (1927), Premiul Femina (1928), Premiul Național pentru Literatură (1937), Premiul Societatea Scriitorilor Români (1942), Ordinul Muncii (1954), cl. I (1964).

Casa din Iași în care a locuit poeta Otilia Cazimir (1894 – 1967) între 1908 – 1967 a fost restaurată între anii 1970 – 1972 și transformată în Casa Memorială „Otilia Cazimir”. Poeta a decedat în noaptea de 7 spre 8 iunie 1967 la ora 2:30, la Iași și este înmormântată în Cimitirul „Eternitatea” din Iași.

08/06/2026

La 8 iunie 1967 murea la Iași, Otilia Cazimir, “poeta sufletelor simple”.

Pe numele ei adevărat Alexandrina Gavrilescu, Otilia Cazimir s-a născut la 12 februarie 1894 în localitatea Cotu Vameș din județul Neamț. Își petrece copilăria în localitatea nemțeană pentru ca mai apoi în anul 1898 împreună cu familia sa se mută la Iași, „oraș în care va trăi întreaga viață” și unde urmează școala, liceul, apoi cursurile Facultății de Litere și Filosofie, dar fără a susține examenul de licență.

Debutul a avut loc în anul 1912 în revista Viața românească, cu poezie, iar debutul în proză a avut loc în anul 1919 în publicația Însemnări ieșene. Volumul de versuri “Fluturi de noapte” , Editura “Cartea Românească”, 1927, a reprezentat o carte premiată de Academia Română și de comitetul “Femina Vie- Heureuse” de la Paris, cu premiul Femina.

Între anii 1937 – 1947 a fost inspector al teatrelor din Moldova, iar din anul 1946 devine colaboratoare permanentă a Editurii Cartea Rusă, unde stilizează traduceri din literatura rusă și sovietică. A tradus din literatura franceză (Maupassant), rusă și sovietică (Gorki, Kuprin, Cehov, Fedin, Gaidar ș.a.).

A făcut parte împreună cu George Topîrceanu și Mihail Sadoveanu din elita culturală a Iașului, alături de alți scriitori și poeți dintr-o generație absolut strălucitoare.

Pentru bogata sa activitate literară a primit numeroase premii și distincții: Premiul Academiei Române (1927), Premiul Femina (1928), Premiul Național pentru Literatură (1937), Premiul Societatea Scriitorilor Români (1942), Ordinul Muncii (1954), cl. I (1964).

Casa din Iași în care a locuit poeta Otilia Cazimir (1894 – 1967) între 1908 – 1967 a fost restaurată între anii 1970 – 1972 și transformată în Casa Memorială „Otilia Cazimir”. Poeta a decedat în noaptea de 7 spre 8 iunie 1967 la ora 2:30, la Iași și este înmormântată în Cimitirul „Eternitatea” din Iași.

Un modest omagiu adus Otiliei Cazimir la moartea ei: 8 iunie 1967

07/06/2026

Glasul Neamului răsună peste Carpați! 🇷🇴

Identitatea noastră nu este doar un simbol, ci o promisiune de neclintit pentru viitorul acestei țări.

Pe un steag alb ce flutură cu mândrie și pe un scut medieval care ne amintește de rădăcinile și demnitatea strămoșilor noștri, sigla Partidului Glasul Neamului reprezintă unitatea, tradiția și curajul de a ne face auziți.

Suntem datoria trecutului și speranța viitorului. Uniți sub aceleași valori, apărăm tot ce avem mai de preț: credința, neamul și țara!

Apasă ♥️ dacă crezi în viitorul României și distribuie mesajul nostru mai departe!

07/06/2026

NICU', PREZIDENTU' 🤣🤣🤣🤣

06/06/2026

„Suntem încântați să vă anunțăm că pagina noastră, ‘Glasul Moldovei’, își va schimba în curând numele în ‘Glasul Neamului PGN’.”

04/06/2026

Cum spuneam și în alte postări, în România guvernată de USR ne mănâncă urșii, câinii, ciorile, șacalii, cormoranii...

Viața, siguranța și bunăstarea oamenilor mai interesează pe cineva în țara asta?

04/06/2026

4 iunie 1920: Semnarea Tratatului de la Trianon care consfințea recunoașterea internațională a granițelor României

La 4 iunie 1920 s-a semnat Tratatul de la Trianon între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial și Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins în Primul Război Mondial. Tratatul a fost semnat pentru a stabili frontierele noului stat Ungaria cu vecinii săi: Austria, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (stat devenit ulterior Iugoslavia), România și Cehoslovacia.

“Budapesta nu mai fusese capitala unui stat adevarat, suveran, inca din 1527, d**a dezastrul de la Mohaci. Abia d**a 400 de ani, la Trianon, a aparut din nou un stat ungar.”, scria profesorul Ion Coja

Cu alte cuvinte, prin semnarea Tratatului de la Trianon pe 4 iunie 1920 s-a decis crearea statului Ungaria! Altfel Ungaria ar fi rămas în Europa a cincea roată la căruță, un land auxiliar imperiului austriac.

“Tratatul de Pace de la Trianon este un moment istoric, conform căruia, la încheierea Primului Război Mondial, Imperiul Austro-Ungar s-a prăbușit. Austria s-a desprins de Ungaria, iar de Ungaria s-au desprins popoarele – altele decât cel maghiar – care până atunci au fost subjugate de Imperiul Austro-Ungar. În realitate, popoarele respective erau majoritare.

Departe de a fi oferit vreun cadou României, departe de a favorizat Statul român, Tratatul de la Trianon se limita numai a pune pecetea dreptului public internațional pe o incontestabilă realitate istorică: apartenența Transilvaniei cu populație majoritar românească la România, stat național unitar.

Adevărul este că pentru drepturile românilor din Transilvania au murit 40.000 de români numai în Revoluția din 1848-1849, iar în primul Război Mondial s-au jertfit sute de mii de soldați pentru Unirea Transilvaniei cu România Mamă.”