Povești de prin parcări

25/08/2025

Ce-i frumos, se termină repede. Gata concediul, înapoi pe plantație.

23/08/2025

Cu ceva ani în urmă am avut cel mai ciudat control de până atunci, de la poliția stradală, municipală, garda de finanțe, vamă, parcarea aia părea o shaorma cu de toate
Mă întorceam spre casă dintr-o cursă la Roma. Era soare, frumos, autostrada liberă. Ajung la Treviso Sud, ies de la casa de plată și, în sensul giratoriu, văd un putregai de la Polizia Municipale. Mă înghesui repede între două camioane și-mi zic: 'Ori îl ia pe ăsta din fața mea, ori îl sacrific pe ăsta din urmă'.
Intrăm în sensul giratoriu, trece camionul din față și mă trezesc cu șeful de trib în față. Era genul ca în filmele western; îl priveam în ochi să văd ce schițează. Când îl văd că ridică paleta și mă oprește pe prima bandă, în sensul giratoriu... Deja eram mâncat de lup, dar măcar am zis să înfrunt situația ca un bărbat. Te-n gură, Francesco, numa' vina ta.
Deschid geamul și-mi zice să fac prima ieșire și să mă duc în parcarea de pe dreapta. Acolo cică mă așteaptă colegul. Mda, bine. Intru în parcare și rămân blocat. Numai colegul lui nu era acolo. Cred că erau vreo două secții de poliție și tot neamul lor, de la maimuță la cyborg. Ca în poveștile cu Mihai Viteazul, erau câtă frunză, câtă iarbă.

Unul dintre ei îmi indică locul unde să mă așez. Parchez frumos camionul, dar nici nu apuc să opresc motorul că încep să sară în cabină. Mai știți gândacii ăia care te invadează prin parcări? Așa și ăștia: unul în stânga, unul în dreapta, unul pe parbriz. În gândul meu, îmi zic: 'Cumetre, dacă îmi murdărești preșul, mă doare-n pulă. Te duci acasă și aduci Biocarpet, Vanish, ce vrei tu, și speli'.
Îmi scoate cardul și fuge cu el în dubă, iar ăla din dreapta, cu cablul după el, ziceai că este instalator de antene. Își bagă cablaraia în tahograf, împrăștie mățăraia aia de cabluri prin toată parcarea și fuge și el în dubă. Vine a treia, că era o cucoană, și mă ia la purificat. Toate documentele, camion, remorcă... și fuge și aia în dubă.
Zic: 'Pauză de-o țigară'. De unde? Vin alții cu laboratorul după ei. Unul mic, cu basca în cap și-o eprubetă, ziceai că e Laboratorul lui Dexter. Mă întreabă sfrijitul de unde bag motorina. Îi zic: 'De la pompă'. El continuă cu un 'Dar care pompă? De unde?'. Stau și mă uit la el; nu înțelegeam ce vrea. Mă gândeam că scoate fum camionul, că am vreun 1.9 ALH sub cabină și nu știam. Îi zic: 'De la firmă, de unde să bag?'. Își bagă ustensilele în rezervor, ia o mostră și fuge și ăsta în dubă.
'Băi, da' ce p**a mea-i în duba aia de fug toți? Vreun gang bang, ceva?'
În fine, în timp ce așteptam, mă bag în vorbă cu un napoletan ce era oprit înaintea mea. Îl prinsese cu maimuța la butoane. Ce să-i faci, n-ai ce să-i faci. Înjura el de mama focului că-i e sechestrată 'pobeda'. În gândul meu, îmi zic: 'Poți să-i și futi pe ăștia, tot cu trenul pleci acasă'. Îi dăduse și un premiu: 3500 €, premiu de consolare.
Eram încă în așteptare; deja fumasem vreo patru țigări de emoții. Cum se auzea ușa la dubă, cm îmi veneau palpitațiile. La mine nu mai era nevoie de aparat cu electroșocuri în caz de infarct, că deschideai ușa și inima o lua la fugă. După vreo 15 minute, mă cheamă la ei. Mă simțeam ca la MasterChef, eu cu mâinile la spate, ei, trei, la biroul din dubă. A urmat o clipă de liniște, de la atâta suspans mai că mă stricam la burtă. Deja mă așteptam să arunce cu cardul pe jos și să-mi țipe Scărlătescu la mine:
* 'E o porcărie!'
Dar n-a fost așa. Îmi dă documentele, totul OK. Deja aveam un 'Da!'. Celălalt îmi dă cardul și îmi zice că e curat! Am doi de 'Da!!'. Merg mai departe! În sfârșit, și cel ce a analizat motorina îmi zice că este OK. M-au felicitat. Trei de 'DA!'. Dă-te-n pana mea că-s bun, merg în etapa următoare.
Îmi arunc repede hârtiile în pat și plec. Încă eram în sevrajul de la control și-mi arunc ochii în bord. Îmi apare 'T'. Te-n gură, Cosmine,, ai uitat să bagi cardul. Trag repede pe dreapta, bag cardul și-mi continui drumul către casă.
Ăsta cred că a fost cel mai mare control la care am fost oprit.

Și acum, o mică paranteză:
Rezumatul ar fi: m-a oprit poliția, m-au controlat, totul OK și am plecat. Dar dacă și Creangă scria: "M-am dus la scăldat, a venit mama și mi-a luat hainele și am fugit în p**a goală prin sat", nu mai era nici ăla cunoscut. Pam Pam.
Drumuri bune!

20/08/2025

Noroc de Sandu Ciorbă 😅

19/08/2025

Era mijlocul anilor 2000. Abia ai terminat Liceul Auto și pe lângă diploma de mecanic, te-ai trezit și cu permisul de conducere pentru profesioniști. Te trezești într-o dimineață și primul impuls e să fugi la chioșcul de ziare. Nu după o cafea, ci după speranță: câteva oferte de muncă, tipărite pe hârtie. În portofel, proaspăt primit, zăreai un drept de acces la o lume nouă – permisul de conducere pentru profesioniști. Ani de școală profesională, de așteptare și de muncă se contopeau acum într-un singur vis: să conduci un camion, să porți un destin pe roți, la nivel național sau internațional.
Înainte de a porni motorul, a trebuit să dai startul la telefoane. Anunț după anunț, număr după număr, entuziasmul se eroda cu fiecare refuz. „Lipsa de experiență” era verdictul care încheia convorbirea în mai puțin de 30 de secunde. Aștepți următoarea zi, apoi cealaltă și tot așa, sperând că următoarea pagină din ziar va fi cea norocoasă.
Au trecut două luni până la primul interviu. Cineva era, în sfârșit, dispus să-și „piardă” puțin timp cu tine. Finalul era mereu același: „te sunăm noi”. Și nu te suna nimeni. Apoi, vine momentul în care realitatea te lovește în plin. Aflai că, pentru a prinde o cursă, trebuia fie să-ți girezi apartamentul sau casa, fie să achiți o sumă considerabilă de bani. Sau, și mai crunt, să mergi șase luni în echipaj cu un șofer, neplătit, doar ca să furi meserie.
Încă eram în anii 2000 și, după un efort uriaș, găsești, în sfârșit, pe cineva care să te ia sub aripa lui. Așa a început să se clatine visul romantic despre șoferie. Adevărata meserie însemna discuri de tahograf schimbate la fiecare patru ore, pentru că „trebuie să ajungi la timp la descărcat”, iar la poarta de la depozit mai așteptau alți 20 de șoferi. Cu toate astea, te simțeai norocos. În sfârșit, erai șofer de camion.
În parcări, colegii mai vechi își făceau veacul cu glume pe seama ta. Dar tu încercai să treci peste și, în același timp, să „furi” meseria din fiecare gest al lor. Așa era viața de șofer începător în anii 2000. Poate că era ușor să ajungi aici cu „pile” sau cu bani, dar tu n-ai avut niciunul. Poate că pur și simplu ai avut noroc.
Cel puțin în cazul meu.

19/08/2025

19/08/2025

Nu sunt puțini șoferii care-ți vor spune că nu ești un "șofer adevărat" până nu ai simțit pe pielea ta ce înseamnă viața la drum lung, viața pe comunitate, departe de familie sau să mănânci la butelie, lângă roata camionului. E o viață plină de contraste, cu bune și cu rele, dar una care te definește.

Când te gândești la șoferii de cursă lungă, îți vin imediat în minte camionagii sau șoferiide " TIR". Puțini știu că, în urmă cu doar 35 de ani, pe vremea comunismului, acești oameni erau o adevărată elită. Erau respectați, dar mai mult decât atât, erau invidiați. De ce? Pentru că, alături de marinari și piloți, erau printre singurii români care puteau trece granița și aveau voie să dețină valută. Dar această libertate relativă venea cu un preț uriaș: un regim de viață dur și riscuri la tot pasul.

Astăzi, lucrurile nu s-au schimbat fundamental. Chiar dacă granițele sunt deschise și nimeni nu te mai verifică la buzunar, viața de șofer de cursă lungă este la fel de grea. Oricât de mult s-au îmbunătățit condițiile de lucru, provocările au rămas aceleași. Un șofer de camion știe acum când pleacă, dar nu și când se va întoarce acasă.
Casele de expediție sau dispeceratele firmelor de transport îi dirijează non-stop, iar firmele mari au implementat programe de lucru care înseamnă luni întregi petrecute pe șosele, cu pauze scurte de doar una sau două săptămâni acasă. Un șofer a rezumat perfect pe o rețea de socializare ce-ți trebuie ca să supraviețuiești: „Încredere (reală) în forțele proprii, curaj, ambiție și… microbul în sânge. Coloană vertebrală (la propriu), respect de sine și simțul umorului. Cunoștințe de legislație rutieră, mecanică, regulamentul 561, Codul muncii, geografie, simțul orientării, câte puțin din câteva limbi străine, spirit de aventură și rezistență la stres (fizic și psihic). Motivație solidă (alta decât banii) și calm englezesc.“
Aceste calități sunt doar vârful aisbergului. Pe lângă certificările profesionale (CPI și CPC) și examenele medicale și psihologice obligatorii, viața de șofer de cursă lungă cere mult mai mult decât competențe tehnice.

Parafrazând celebrul film „Singurătatea alergătorului de cursă lungă”, putem vorbi despre singurătatea șoferului de cursă lungă, elementul cel mai definitoriu al acestei meserii. Paradoxal, deși șoseaua este plină, iar comunitatea șoferilor este una puternică și solidară, la volan ești doar tu, camionul și drumul. Mircea Eliade spunea că „singurătatea e starea spirituală în care ne naștem”. La volan, însă, devine o realitate sufocantă.

Rămâi singur cu gândurile, cu spaimele și îndoielile tale. Singur în fața dificultăților personale, cu dorul de familie în suflet și grija pentru copii. Nu e de mirare că mulți șoferi se confruntă cu un sentiment de oboseală cronică, pasivitate, irascibilitate sau fumat excesiv. Aceste comportamente, aparent fără motiv, sunt de fapt efectul direct al stresului și singurătății.
Riscuri la tot pasul și responsabilități uriașe
Viața de șofer de camion este o luptă continuă cu riscurile. Ești responsabil pentru marfa transportată, iar furturile de mărfuri sunt în creștere. Te confrunți cu probleme la vamă, staționări prelungite, dormi în cabină și mănânci „de la pachet”. Toți acești factori îți afectează starea psihică, iar o stare psihică precară scade eficiența și, cel mai grav, crește riscul de accidente.
O productivitate scăzută duce la creșterea costurilor de mentenanță, a consumului de carburant și chiar la majorări ale polițelor de asigurare. Nu e de mirare că mulți șoferi migrează de la o firmă la alta, căutând nu doar beneficii materiale, ci și o „înțelegere” din partea șefilor.

Când te gândești la șoferi profesioniști, te gândești la cei de marfă. Dar șoferii de autocar au responsabilități la fel de mari, dacă nu chiar mai mari. Chiar dacă singurătatea nu este o problemă pentru ei, se confruntă cu oboseală și surmenaj psihic, iar un somn scurt în cușeta autocarului nu se compară cu odihna reală.

Regulamentul 561 stabilește orele de condus și de odihnă, dar nu poate cuantifica presiunea de a transporta zeci de vieți. Lucrul cu oamenii este cel mai greu. Un șofer de autocar trebuie să fie nu doar un conducător, ci și un comunicator, un psiholog, care să facă față unor personalități, dorințe și atitudini diferite.

Concluzie: O meserie care te consumă
Indiferent dacă transportă marfă sau oameni, șoferii de cursă lungă sunt o categorie de profesioniști predispuși la oboseală cronică, surmenaj și la o degradare fizică și psihică prematură. De aceea, este vital ca angajatorii să investească în condiții de muncă și de viață optime, dar și ca șoferii înșiși să conștientizeze că e nevoie să apeleze la specialiști atunci când simt că nu mai fac față. Prevenția costă mult mai puțin decât consecințele devastatoare ale neglijării stării de sănătate.

19/08/2025

Avem condiții bune pentru șoferi la garaj.

17/08/2025

Când ajungi la casa părinților și dai de cutia cu toate pozele din copilărie și-ți amintești de vremurile frumoase de pe atunci și de toate prostiile pe care le-ai făcut.

16/08/2025

S-a întâmplat într-un an, parcă prin 2012 sau 2013, pe vremea când eram începător si lucram la un tracționist ce trăgea remorci pentru Codognotto. Pe atunci, dispecer era un băiat pe care-l chema Maurizio. Tipul ăsta, cu un unghi de fugă cam strâmb pentru că avea un picior puțin câș, era renumit pentru limbajul său colorat, fiind probabil cel mai înjurat dispecer din istorie. Poate că unii dintre voi l-ați prins și-i știți "talentul".

Era într-o vineri, aveam o cursă scurtă, pe local, așa că am zis să-i fac pe plac unui puști care mă tot bătea la cap să-l iau în cabină să vadă și el cm e viața pe camion. L-am sunat, l-am luat de acasă și am pornit spre depozitul nou, abia terminat, de lângă San Donà di Piave, cel pe care-l vezi din autostradă. Ajuns la depozit, am căutat vreo cinci minute remorca, iar puștiul era entuziasmat la maximum, numai că nu știa ce-l așteaptă.

Am dat cu spatele, am conectat cablurile, furtunurile de aer, am luat actele și am pornit. În remorcă aveam aproape 29 de tone de marmură, o marfă serioasă, cu "burtică" pe măsură. Dar nu era un drum lung, doar vreo 30 de kilometri.
I-am explicat prietenului pe unde mergem și ce-i de făcut, am băgat în viteză și am plecat. Dar cm ieși din parcare, trebuie s-o iei la dreapta. Am virat, capul tractor a făcut la fel, dar remorca a ales să meargă... înainte.

O zdruncinătură puternică, asta-i tot ce am simțit. Nu înțelegeam ce s-a întâmplat, până m-am uitat în oglinzi. Remorca se sprijinea de șasiu ca un bețiv care se pregătea să vomite. Puștiul, la rândul lui, era speriat în cabină. Eu mă uitam la picioarele rupte ale remorcii, abandonate în urmă. Atunci a venit un gardian la mine și-mi zice să-mi pun vesta. Zău? De vestă îmi ardea mie?

Ca să repunem remorca pe capul tractor, a fost nevoie de un motostivuitor imens, de-ăla pe care-l foloseau de obicei pentru containere și, ocazional, pentru proști ca mine care-și pierd remorca.
Bineînțeles că la final a trebuit să scot asigurarea. Nu de alta, dar "decopertasem" o jumătate de metru de asfalt proaspăt turnat, ca să nu mai zic de remorcă...
Iar despre puști, ce să mai zic? A fost prima și ultima oară când s-a urcat într-un camion. Așa cm zicea Burcea, "Bine ai venit, rău ai nimerit."

16/08/2025

😳😳😳😳

14/08/2025

Am văzut adesea în comentarii întrebări de genul: „Când ai timp să scrii sau să desenezi? Ești sigur că ești șofer?” sau „Nu înțeleg cm mai ai timp și chef să scrii după o zi de muncă”.

Ei bine, când faci ceva ce-ți place și nu ești obligat, nu mai simți cm trece timpul. Pentru mine, condusul este o pasiune; aș putea sta ore întregi la volan fără să mă plictisesc.

La fel stau lucrurile și cu pagina. Îmi place enorm să scriu sau să-i dau viață lui Gicu prin desene. Pentru mine, asta este modul de a mă relaxa după o zi de muncă. Îmi place să povestesc despre problemele pe care le-am avut la o încărcare sau descărcare, despre persoanele pe care le-am întâlnit și, desigur, despre greșelile pe care le fac uneori, pentru că, așa cm am mai spus, nu sunt perfect.

Scriu în pauzele de 45 de minute, în timp ce aștept să descarc sau mănânc. De multe ori scriu doar pentru mine, fără să postez, așa am adunat peste 3.000 de texte în telefon.

Atât scrisul, cât și Gicu, sunt modalitățile mele de a mă detașa de orice problemă de la muncă sau din trafic, de așteptările din depozite și de altele. Pur și simplu închid ochii și intru în lumea mea, fără să-mi pese de nimic, ca să fiu eu însumi, Cosmin cel amuzant.

Și știi ce mă motivează cel mai mult să scriu? Faptul că, pentru câteva secunde, am reușit să te fac și pe tine să zâmbești. Asta e adevărata mea răsplată, nu like-urile sau alte nimicuri. Zâmbetul vostru e neprețuit.

Dacă faci ceva, fă-o din plăcere și nu vei simți cm trece timpul.

14/08/2025

Un weekend de neuitat...