15/07/2025
Sunt doar un om. Însă, unul solidar.
Mă numesc A.C. și, la 41 de ani, port în spate o viață întreagă trăită în spitale. Sunt asistentă medicală de două decenii. Lucrez în ture, nopți, sărbători, zile în care ceilalți sunt acasă, cu ai lor. Dar asta nu e tot. De aproape 10 ani sunt și lider de sindicat. Sunt implicată într-o luptă diferită de cea purtată în sala de tratamente. Se dă în umbră.
Nu m-am visat niciodată sindicalistă. La început, mergeam timidă la întâlniri. Apoi am început să înțeleg. Cât de mare este presiunea și cât de fragile sunt drepturile noastre. Cât de puțin le prețuiesc angajații, chiar și atunci când riscăm să le pierdem.
În ochii colegelor par o asistentă care mai „lipsește” din când în când. Se șoptește că sunt „la cursuri sindicale”, ca și cm ar fi o vacanță. Dar acele cursuri și întruniri… nu sunt deloc „privilegii”. Sunt zile întregi de muncă grea, pregătiri, teste. Ca un al doilea loc de muncă.
Nimeni nu vede ce e în spatele activității mele. Nopțile nedormite în care răspund la mesaje disperate, telefoanele care nu se opresc nici măcar de Crăciun. Zilele de weekend în care aleg să fiu acolo pentru cineva care e nedreptățit, în loc să fiu mamă, soție, fiică.
Munca sindicală nu-mi este plătită. Nimeni nu îți numără orele petrecute citind legi, interpretând sau realizând contracte colective, învățând noi norme, ajutând pe cineva să nu fie dat afară. Dar știu că fără asta, mulți dintre noi am fi rămas singuri. Lipsiți de apărare. Invizibili.
Am fost în stradă ori de câte ori a fost nevoie. În 2023, cu talpa pantofului lipită de asfaltul încins. Am fost și în 2024, în frigul care îți crăpa pielea, când fiecare minut părea un refuz. Am strigat. Am sperat. Am reușit parțial. Am îndurat nemulțumirile colegelor. Și am mers mai departe.
Dar ce doare cel mai tare nu sunt drumurile, nici oboseala, nici respingerile. Nu este greutatea protestelor, răspunderea negocierilor, străduința și stăruința de a reprezenta în mod egal interesele colegelor. Mă dor vorbele nedrepte. Cuvintele celor pentru care lupți, dar care nu reușesc să vadă ce facem pentru ei. Ale celor spun că „nu faci nimic”. Care cred că sindicatul e ceva corupt, fără să știe că, dacă azi au o zi liberă în plus sau dacă au fost apărați de un abuz, e pentru că cineva, undeva, a luptat pentru ei.
Durerea adevărată e când vezi cm lipsa de solidaritate devine o armă. Când ne anulăm unii pe alții. Când în loc să fim o forță, suntem o mulțime risipită. Pentru că nu înțelegem. Pentru că ne este frică. Pentru că am uitat să ne pese.
Sunt obosită. Uneori sunt pe punctul de a renunța. Pentru că simt că nu mai pot îndura efortul lipsit de recunoaștere. Din când în când mă echilibrează un „Mulțumesc, m-ai salvat”. Plâng. Mă bucur. O iau de la capăt, pentru că atunci îmi amintesc de ce sunt aici.
Mi-e dor de viața mea. Mi-e dor să nu trăiesc mereu pe fugă, cu sufletul încordat. Dar și mai dor îmi e de sentimentul că nu sunt singură în luptă. Că nu suntem dor noi, cele câteva persoane cu vocea răgușită în fața unei mulțimi tăcute.
Sunt doar un om. Un om care nu a închis ochii în fața nedreptății. Un om care și-ar dori ca într-o zi, toți cei pentru care luptă să înțeleagă că sindicatul este o formă de a fi împreună, de a acționa eficient pentru a ne fi mai bine.
Solidaritatea nu e un cuvânt. E ceea ce ne poate salva.
(Imagine realizată cu IA pentru a proteja imaginea autoarei.)