https://www.facebook.com/251921068004127/

Oglinda unui ORB, Iasi (2025)

31/10/2025

Aș mai scrie din povestea mea, dar s-au terminat foile negre

Autor : Oana Roxana Buliche ( O.R.B.)
1 Iulie 2025

Aș mai scrie din povestea mea,
dar s-au terminat foile negre —
acelea care înghițeau durerea fără să mă judece,
acelea pe care lacrimile mele se transformau în stele.
Acum, tăcerea e singura cerneală care mai curge din mine.

Pe colțul mesei arde o amintire —
nu mai e flacără, ci fum de suflet.
Ți-am lăsat acolo numele,
ca pe o rugăciune neterminată,
ca pe un dor ce nu mai are adresă.

Am învățat că iubirea nu se scrie doar cu lumină,
ci și cu umbre, cu lipsă, cu sfârșituri.
Am învățat că unele pagini nu se citesc,
ci se simt — în piele, în tăcere, în oase.
Și că uneori trebuie să sângerezi
ca să poți înțelege ce înseamnă viață.

Durerea mea nu mai e pedeapsă, ci maestru.
M-a sculptat cu grijă, până am ajuns esență.
M-a învățat că în spatele oricărei iubiri pierdute
există o inițiere — o chemare către adevărul din mine.
Că fiecare despărțire e o poartă către sine,
nu o moarte, ci o trecere.

Aș mai scrie din povestea mea,
dar poate că tocmai s-a încheiat capitolul umbrelor.
Poate că acum trebuie să scriu cu lumină,
pe cer, pe inimă, pe vis.
Să nu mai caut cuvinte în durere,
ci în renaștere.

Am fost femeia care iubea până la cenușă,
și din cenușa aceea, am învățat să creez aur.
Fiecare rană a devenit o constelație,
fiecare lacrimă — o picătură de înțelepciune.
Nimic nu s-a pierdut,
totul s-a transformat în poezie tăcută.

Iar dacă m-ai întreba acum ce aș mai scrie,
ți-aș spune: nimic și totul.
Nimic, pentru că nu mai e nevoie.
Totul, pentru că fiecare respirație e o poveste nouă.

Aș mai scrie din povestea mea,
dar s-au terminat foile negre…
și poate e timpul să încep să scriu
pe cele albe.
Cu iertare.
Cu adevăr.
Cu iubire care nu doare, ci luminează.

17/10/2025

Pași către stele ( 20.02.2020)

Autor : O.R.B.

De fiecare dată când m-ai respins,
Sufletul meu a suspinat ,
dar in același timp,
A înțeles că iubirea nu e lanț,
ci flacără care eliberează.
Că nu pierd ceea ce nu imi aparține,
ci doar mă întorc la mine,
acolo unde totul se reîntregeste —
fără condiții, fără frică, fără dorință.

Când mi-ai închis ușa,
nu m-ai alungat,
ci mi-ai arătat calea înapoi spre inima mea.
Când m-ai făcut să plâng,
ai spălat din mine vechile atașamente.
Când ai tăcut,
ai lăsat Divinul să vorbească în locul tău.

Fiecare respingere a ta ,
a fost o binecuvântare ascunsă,
o chemare subtilă către trezire.

M-ai învățat să caut înăuntru
ce încercam să găsesc în afară.
M-ai învățat că iubirea adevărată
nu cere, nu așteaptă, nu se teme —
doar este.

Tu ai fost oglinda prin care sufletul meu
și-a recunoscut lumina.
Ai fost întunericul care m-a învățat
să văd fără ochi,
să simt fără piele,
să iubesc fără sfârșit.

Acum știu —
că fiecare refuz a fost un pas spre revelație,
fiecare plecare, o inițiere.
Nu m-ai rănit,
m-ai eliberat de iluzie.
Nu m-ai pierdut,
m-ai trimis către adevăr.

Și pentru asta, îți mulțumesc —
pentru toate porțile pe care le-ai închis,
pentru toate umbrele pe care le-ai aprins în mine.
Prin ele, am devenit una cu ceea ce sunt azi :
iubirea însăși,
în forma ei pură,
divină și eternă.

Iar acum, privind înapoi,
nu mai văd despărțire,
ci alchimie.
Nu mai simt durere,
ci destin.
Pentru că tu, iubirea mea neterminată,
ai fost cheia tainică
a porții prin care am intrat
în mine însămi.

14/10/2025

Povestiri din “Jurnalul unui Suflet care s-a Trezit” , autor O.R.B.

Renașterea din durere

Am fost femeia care a iubit prea mult, cea care a crezut că iubirea poate vindeca totul.
Am fost femeia care a tăcut, când ar fi trebuit să spun: „ajunge”.
Am fost femeia care a rămas, deși sufletul îi șoptea că trebuie să plece.

Și într-o zi, am plecat.

Nu pentru că nu mai iubeam, ci pentru că învățasem, în sfârșit, să mă iubesc pe mine.
Plecarea mea nu a fost o fugă — a fost o naștere spirituală.
Dureroasă, tăcută, plină de lacrimi, dar eliberatoare.

Când am rămas singură, lumea s-a prăbușit.
Casa era tăcută, nopțile grele, iar liniștea părea o pedeapsă.
Dar în tăcerea aceea, am început să mă aud.
Am început să respir, să simt, să-mi ascult inima și să-i dau dreptul să existe din nou.

Am învățat că femeia nu devine puternică atunci când nu mai suferă —
ci atunci când învață să transforme suferința în lumină.
Atunci când își șterge lacrimile și se uită în oglindă nu ca o victimă, ci ca o creatoare.
Atunci când își promite că nu va mai trăda niciodată vocea sufletului ei.

Femeile ca mine… femeile ca tine…nu au avut ușorul drum al norocoaselor.
Noi am crescut în durere, am fost sculptate de pierderi, și totuși am ales iubirea — chiar și după ce am fost frânte.
Adevărata forță nu se naște în siguranță.
Se naște în nopțile în care îți tremură inima, dar alegi să mergi mai departe.
Se naște atunci când nu ai pe nimeni, dar alegi să fii acolo pentru tine.

Într-o lume care ne-a învățat că valoarea noastră depinde de cine rămâne lângă noi,
eu am ales să fiu femeia care rămâne cu sine însăși.
Cea care nu mai cere dragoste, ci o emană.
Cea care nu mai așteaptă salvarea, ci o devine.

Astăzi, nu mai caut iubirea în altă parte —
pentru că am găsit-o în mine.
Și de acolo, din inima mea plină, pot iubi din nou, fără teamă, fără condiții, fără dependență.

Femeia care se trezește nu este perfectă.
Dar este adevărată.
Și în adevărul ei, există vindecare pentru mii de alte suflete.

Așa a început drumul meu: cu durere, dar și cu promisiunea unei noi lumi.
O lume în care femeia nu mai este definită de cine o iubește,
ci de cine devine, după ce totul s-a prăbușit.

⸻

💫 Pentru toate femeile care încă plâng noaptea în tăcere:

Tu nu ești sfârșitul unei povești.
Tu ești începutul propriei tale creații.
Și într-o zi, când te vei privi din nou în oglindă, vei înțelege:
Totul s-a prăbușit doar ca tu să-ți amintești cine ești.

Semnat : “O femeie care a învățat să trăiască “

17/08/2025

Stând cu capul în brațele tale,
acolo unde timpul nu mai există,
și fiecare bătaie a inimii tale
se aude ca un ecou vechi de veșnicie,
simt cm mă dezleg
de toate fricile lumii.

Din pieptul tău curge liniștea,
ca un izvor de lumină caldă,
iar în adâncul acestei tăceri
nu mai sunt trup,
nu mai sunt gând,
sunt doar suflet odihnit în suflet.

Pace supremă mă îmbracă,
ca un veșmânt țesut din stele
și din rugăciuni pe care nu le-am rostit niciodată,
dar pe care inima le știa dintotdeauna.

Și atunci înțeleg –
iubirea nu e doar atingere,
ci locul sfânt unde două respirații
devin aceeași rugăciune,
iar două bătăi de inimă
se contopesc în una singură,
rostind în tandem :
Te iubesc! 💟

Autor: O.R.B.

04/08/2025

Când îți va fi dor de mine,
nu mă căuta în lucrurile trecătoare,
nici în cuvintele care au tăcut, nici în pașii care s-au oprit.
Privește în sus, în noaptea adâncă —
acolo unde stelele încă mai trimit lumină,
deși poate, demult, s-au stins.
Așa rămân și eu: o lumină care te atinge
chiar dacă trupul meu s-a retras în alte ceruri.

Veșnicia mea nu a murit,
ea palpită în licăriri pe care ochiul nu le poate cuprinde,
iar sufletul abia le recunoaște.
Pentru că noi, oamenii, trăim prea puțin
ca să știm ce s-a dus cu adevărat
și ce încă ne mai învăluie în tăcere.

Fiecare stea e o poveste —
poate uitată, poate niciodată spusă,
dar încă scrisă pe boltă,
ca o amintire luminoasă
care străpunge timpul și uitarea.

Eu nu sunt departe…
Sunt acolo, între razele care au pornit spre tine
cu mii de ani înainte să mă cunoști.
Sunt în clipele în care îți amintești fără să vrei,
în visele care nu te lasă,
în fiorul acela straniu când îți amintești ceva ce n-ai trăit încă.

Când vei simți că ți-e frig de dor,
îmbracă-te în lumină.
Chiar dacă nu știi dacă steaua mai e acolo,
lumina ei încă te atinge.
Așa și eu: chiar dacă nu mai sunt,
încă îți strălucesc din întuneric.

— Oana Roxana Buliche

Oglinda unui ORB

31/10/2025

17/10/2025

14/10/2025

17/08/2025

04/08/2025

Address

Website

Alerts

Shortcuts

Share

Category