Oglinda unui ORB (2025)

04/08/2025

Când îți va fi dor de mine,
nu mă căuta în lucrurile trecătoare,
nici în cuvintele care au tăcut, nici în pașii care s-au oprit.
Privește în sus, în noaptea adâncă —
acolo unde stelele încă mai trimit lumină,
deși poate, demult, s-au stins.
Așa rămân și eu: o lumină care te atinge
chiar dacă trupul meu s-a retras în alte ceruri.

Veșnicia mea nu a murit,
ea palpită în licăriri pe care ochiul nu le poate cuprinde,
iar sufletul abia le recunoaște.
Pentru că noi, oamenii, trăim prea puțin
ca să știm ce s-a dus cu adevărat
și ce încă ne mai învăluie în tăcere.

Fiecare stea e o poveste —
poate uitată, poate niciodată spusă,
dar încă scrisă pe boltă,
ca o amintire luminoasă
care străpunge timpul și uitarea.

Eu nu sunt departe…
Sunt acolo, între razele care au pornit spre tine
cu mii de ani înainte să mă cunoști.
Sunt în clipele în care îți amintești fără să vrei,
în visele care nu te lasă,
în fiorul acela straniu când îți amintești ceva ce n-ai trăit încă.

Când vei simți că ți-e frig de dor,
îmbracă-te în lumină.
Chiar dacă nu știi dacă steaua mai e acolo,
lumina ei încă te atinge.
Așa și eu: chiar dacă nu mai sunt,
încă îți strălucesc din întuneric.

— Oana Roxana Buliche

29/06/2025

“Captivă în lumea lui “—Capitolul 2
Autor : O.R.B.

Căderea în mrejele încrederii pierdute

Înainte să fii captivă, ai fost liberă , măcar în suflet. Ai avut vise, ai avut speranțe, ai avut încredere — in oameni, în iubire, în tine însăți.
Și totuși, acolo, în mijlocul lumii lui, ceva s-a frânt. Ceva invizibil, dar palpabil, ca o rană deschisă care nu se vede, dar doare cu fiecare bătaie a inimii.

⸻

Încrederea — acea floare fragilă

Încrederea nu este un dar simplu , este o floare care crește încet, hrănită cu grijă, iubire și timp , dar care poate fi zdrobită într-o clipă.

Să ai încredere în cineva care îți spune că ești specială, dar care îți arată cu gesturi și tăceri că nu e așa, este ca și cm ai planta flori în pământ sărat.

⸻

Momentul când încrederea începe să se clatine— nu există o gaură în cer, nu există un cutremur care să anunțe prăbușirea , este un proces lent, subtil, un mic fir care se rupe în interior. Îți dai seama când îl simți, dar e prea târziu să mai întorci timpul. Cuvintele frumoase devin rare. Privirile sincere se transformă în evitări. Promisiunile încep să se topească în fum. Și tu, care până ieri erai lumina propriului tău drum, începi să-ți pui la îndoială toate adevărurile.

⸻

Apoi apare ea , frica de a pierde ceea ce credeai că ai.
Ce e mai dureros decât să simți că încrederea ta se destramă?
Să trăiești cu frica constantă de a pierde ceva ce ai iubit — chiar dacă acel ceva nu te iubește cu adevărat.

Frica devine o închisoare în sine. Îți ține gura închisă. Îți taie aripile. Te face să crezi că fără acea lume nu mai poți exista.

Dar ce dacă realitatea e alta?Ce dacă adevărata libertate vine din îndrăzneala de a te pierde pe tine însăți pentru a te regăsi?

⸻

Reflecții pentru sufletul tău :

• Când a început să tremure încrederea ta?

• Ce simți că ai pierdut cu adevărat în această cădere?

• Cum ai putea să începi să reconstruiești încrederea — în tine, în lume, în iubire?

• Poate fi curajul să spui „Nu mai pot” începutul celei mai frumoase renașteri?

⸻

Durerea ca ghid

Durerea aceasta nu este doar o rană. Este un semnal luminos care îți spune că ceva trebuie să se schimbe. Că vei ieși din această furtună mai puternică, mai înțeleaptă, mai liberă.
În fiecare clipă când alegi să-ți privești adevărul în față,te apropii cu un pas de tine însăți.

⸻

Concluzie a acestui pas:

Încrederea pierdută nu înseamnă sfârșitul poveștii tale. Este doar o invitație să-ți înveți sufletul să iubească din nou,
mai profund și mai autentic — în primul rând pe tine , incepe cu tine , cu blândețe , cu răbdare.
Pentru că ești demnă de iubirea care nu te rănește, de încrederea care nu se rupe și de libertatea care îți așteaptă brațele deschise.

⸻

Reflecție finală:

Astăzi, privește-ți inima cu blândețe.

Ce îți spune despre încrederea ta?

Cum ai putea să o hrănești din nou?

Lasă aceste întrebări să-ți fie lumina în noaptea cea mai întunecată.

10/06/2025

Fragment din: “Captivă în lumea lui “
Autor:O.R.B.

Capitolul 1: Începutul captivității

L-am întâlnit într-o zi obișnuită, când sufletul meu era obosit, dar încă plin de speranță.
Nu era nimic special în aer , doar o vibrație pe care o recunoști fără logică: „El va conta.”

Și a contat. Nu așa cm mi-aș fi dorit.

A fost genul de bărbat care pășește în viața ta ca o mângâiere pe care o crezi salvare. Avea acel amestec periculos de vulnerabilitate și forță. Te privea ca și cm doar tu exiști. Și, într-un fel, te făcea să vrei să exiști doar pentru el.

La început, m-am simțit aleasă , dorită , in sfârșit, văzută.

Și n-am realizat că ceea ce mi se părea iubire era, de fapt, o foame a mea veche, nemărturisită: nevoia de a fi importantă pentru cineva, cu orice preț … si prețul s-a cerut….incet și nevăzut.

Colivia n-a avut zăbrele!

Nu m-a controlat. Nu m-a interzis. Nu a ridicat vocea.Colivia nu s-a închis dintr-o dată. A fost mai subtilă.
O privire când râdeam prea tare…
O liniște când vorbeam prea mult…
Un oftat când îmi exprimam durerea…
O ironie când îmi afirmam nevoile…

Și eu?

Am început să mă îndoiesc , poate chiar sunt prea intensă , poate chiar vorbesc prea mult , poate chiar cer prea mult.

Așa începe captivitatea: nu cu lanțuri, ci cu auto-îndoială.

Mi-am cioplit bucăți din mine ca să mă potrivesc în lumea lui. Am îmblânzit focul din mine, ca să nu-l ard. Am redus volumul vocii mele, ca să nu-l obosesc. Am încetat să spun ce simt, ca să nu-l pierd.

Și, într-o zi, m-am trezit absentă în propria mea viață.

Confuzia cea mai mare? Iubirea…

Pentru că, paradoxal, îl iubeam , sau așa credeam.

Confuzia se naște când iubirea pare familiară durerii din copilărie. Când recunoști în celălalt nu siguranța, ci tiparul. Și tot ce ți-ai dorit e să îl schimbi. Sau să-l iubești suficient cât să se schimbe.

Am rămas, ani, în acea lume.
Pentru că uneori, captivitățile nu sunt impuse, ci sunt acceptate, de teamă că dincolo de ele nu există nimic.

Dar sufletul nu tace la infinit.

Și într-o zi, a început să-mi vorbească din nou , incet , cu blândețe , ca o mamă uitată.

„—Nu mai ești întreagă”, mi-a spus.

Și atunci am știut: ceva trebuie să se schimbe, chiar dacă doare , chiar dacă îl pierd , chiar dacă mă pierd pe drum , dar mă regăsesc.

Primii pași în lanțuri nevăzute

Să fii captivă nu înseamnă neapărat să fii închisă între ziduri de fier.
Uneori, cele mai grele lanțuri sunt invizibile , se țes încet, fără să-ți dai seama, din promisiuni nerostite, din tăceri prelungi, din așteptări care apasă ca o ploaie rece pe suflet.
Captivă în lumea lui — în lumea care nu e a ta, dar în care te pierzi încet, ca o umbră care uită să mai fie lumină.

⸻

Când s-a întâmplat?

Nu știu exact când au început lanțurile să se formeze,dar știu cm am simțit cm sufletul mi se strânge încet, încet.Un pic în fiecare zi.
Ca o apă care scurge dintr-o mică fisură și ajunge să inunde totul.

Era acel moment când încercam să-mi găsesc cuvintele, dar ele se opreau la jumătate.
Când ochii căutau întrebări în privirea lui, dar găseau doar tăcere.
Când inima știa că nu mai poate, dar mintea se încăpățâna să creadă că poate să răzbată.

Și nu e vorba despre o singură clipă dramatică.
E vorba despre toate momentele mici, în care m-am închis în mine.
În care am început să mă consider o parte din lumea lui și nu o lume întreagă.

⸻

Conștientizarea că ești prinsă

Cel mai greu e să realizezi că ești captivă,
pentru că lanțurile nevăzute sunt croite după măsura iubirii pe care o credeai reală.

Este o capcană subtilă ; crezi că te sacrifici, crezi că faci un bine, crezi că așa trebuie, crezi că este iubire.

Dar iubirea nu doare.
Iubirea nu te strivește.
Iubirea nu te face să uiți cine ești.

Primul pas spre eliberare e conștientizarea:
„Eu nu sunt liberă.”
Și acest adevăr, oricât ar durea, e eliberator.

Este momentul în care te poți privi în ochi fără teamă.
Este momentul în care începi să-ți simți din nou inima bătând.

⸻

Oglinda ta spartă

Când ești captivă în lumea lui, începi să te vezi doar prin oglinda lui. Oglinda aceea care reflectă imaginea pe care vrea să o vadă el,
nu cea care te face să strălucești cu adevărat.

Înveți să taci, să te ascunzi, să te lași micșorată. Îți pierzi culorile.Îți pierzi vocea.Îți pierzi dreptul să fii tu.

Dar oglinda este fracturată.
Și fiecare reflectare este doar o fărâmă din cine ești tu cu adevărat.

Acolo, în cioburile acelea, începe chemarea către adevăr.
Un apel fragil, dar puternic, care spune: „Ești mai mult decât această imagine spartă.”

⸻

Durerea care deschide uși

Durerea de a fi captivă poate fi cea mai dureroasă, dar și cea mai curajoasă poartă către libertate.

Pentru că durerea te trezește , te smulge din amorțeală , te provoacă să te întrebi:
„Ce vreau eu cu adevărat?
Cum pot să fiu eu din nou?”

Fiecare lacrimă e un pas ; fiecare durere e o lecție.

Și în acele momente de ceață, când nu vezi nimic clar, începi să auzi vocea ta interioară , acea voce care a fost acolo tot timpul , așteptând să o asculți.

⸻

🔮Reflectări :

• Ce înseamnă pentru tine să fii liberă?
Liberă nu doar fizic, ci cu adevărat liberă în gând, în emoții, în alegeri.

• Ce lanțuri nevăzute porți?
Care e primul pas pe care îl poți face pentru a-ți aduce libertatea mai aproape?

• Cum ar arăta viața ta dacă ai putea să-ți exprimi sufletul fără teamă?
Fără frica de a fi judecată, de a fi abandonată sau de a nu fi suficientă.

• Ce ai renunța să mai crezi pentru a te elibera?
Poate credințe limitative, povești despre cine „trebuie” să fii sau cm „trebuie” să iubești.

• Care sunt lanțurile nevăzute pe care le porți acum?
Și care este primul pas pe care îl poți face pentru a le slăbi, a le rupe?

• Cum ai putea să-ți oferi blândețea de care ai nevoie în această călătorie?
Pentru că adevărata eliberare începe cu compasiunea față de propria durere.

• Te-ai micșorat vreodată ca să încapi în lumea altcuiva?

• Ce parte din tine ai sacrificat pentru a fi acceptată, iubită, aleasă?

Scrie-i o scrisoare acelei părți pierdute. Spune-i că o vezi , că nu a murit și că o chemi înapoi acasă.

⸻

Astăzi, privește-te cu ochii inimii.
Lasă aceste întrebări să te însoțească în liniștea ta.
Ele sunt începutul eliberării.

⸻

Concluzie a începutului :

Acesta nu este un capitol despre o poveste care s-a terminat , ci începutul unei CĂLĂTORII ! Este o invitație să te privești cu blândețe, să accepți durerea ca pe o parte din drumul tău și să înveți că nu ești niciodată singură.

Poți să te eliberezi.
Și acest drum începe acum, cu un singur pas:
să-ți spui ție însăți adevărul.

03/06/2025

Fragment din :”Captivă în lumea lui”
Autor: O.R.B.

Capitolul 7: Mă pierdusem în el.

Fără să știu când, cm sau de ce exact, zidurile care îmi protejau inima se sfărâmaseră ca un pahar vechi de cristal scăpat pe o podea rece. Fiecare cuvânt al lui, fiecare tăcere, fiecare tresărire mă trăgea tot mai adânc în povestea lui. Nu era doar o iubire, nu era doar fascinație — era un fel de vrăjire lentă, hipnotică. Ca și cm ochii lui îmi rescriau realitatea, iar vocea lui devenise naratorul poveștii în care eu, fără să vreau, jucam doar rolul secundar.

Nu trăiam alături de el. Trăiam în el.

Într-un colț al minții mele, încă mai încercam să înțeleg cm ajunsesem acolo. Cum fusesem sedusă nu de un bărbat, ci de o lume întreagă care îi aparținea — și în care, dintr-o dată, tot ceea ce eram înainte nu mai avea sens.

O cameră fără uși

Lumea lui nu era neapărat un loc rău. Era chiar fascinantă, intensă, plină de idei, teorii, emoții înăbușite, dorințe nerostite și o sensibilitate rară. Mă atrăgea ca un labirint de oglinzi: fiecare unghi reflecta o altă fațetă a lui, alta decât cea de dinainte. Îmi promitea revelații, profunzimi, înțelegeri mistice. Dar, cu fiecare pas pe care îl făceam, înțelegeam și că nu era locul meu. Doar că nu mai știam cm să ies. Dacă voiam să fiu aproape de el, trebuia să-mi suspend propria lume. Și am făcut-o.

La început a fost subtil. Am renunțat la mici ritualuri: cafeaua băută în liniște, jurnalul meu de dimineață, meditațiile de seară. El era totul. Timpul meu devenise timpul lui. Emoțiile mele erau calibrate pe ale lui. Când era liniștit, respiram. Când era în furtună, mă țineam de pereți. Nu pentru că îmi cerea — niciodată nu a rostit un „renunță la tine pentru mine” — dar îl iubeam atât de mult încât o făceam instinctiv.

Mă dezbrăcam de mine puțin câte puțin, ca o piele care devenise inutilă.

Magia și otrava

Pentru cineva din afară, el părea perfect. Misterios. Inteligent. Un visător cu rădăcini adânci. Dar doar eu îi vedeam neliniștea. Vidul din ochii lui în serile în care părea absent. Gheața din voce când se retrăgea în tăcerile lui inexplicabile. Contradicțiile. Cuvintele care spuneau „te iubesc” și gesturile care păreau că spun „nu te vreau”.

Lumea lui era magnetică. Dar avea reguli pe care doar el le știa.

Și eu le încălcam, fără să știu, în fiecare zi.

Când puneam întrebări, eram „prea intensă”. Când nu întrebam nimic, eram „rece”. Când vorbeam despre mine, era „ego”. Când tăceam, era „absență”. Iar eu, în loc să plec, încercam să mă repar. Să fiu mai bună. Mai blândă. Mai tăcută. Mai puțin eu. Tot mai puțin eu.

Liniștea care doare

Nimic nu e mai dureros decât să iubești pe cineva în a cărui lume nu poți exista complet. Iar el… nu putea iubi pe altcineva mai mult decât își iubea propriile umbre. Poate că nici nu voia cu adevărat pe cineva. Poate doar pe cineva care să stea acolo, ca o oglindă vie, care să-i spună cât de adânc este, cât de rar, cât de altfel.

Eu nu eram decât reflexia. O proiecție. Un avatar pe care-l modela după cm avea nevoie. Când eram eu însămi — curajoasă, fragilă, uneori vulnerabilă, alteori puternică — deveneam incomodă.

Și totuși rămâneam.

Pentru că inima mea nu cunoștea ieșiri de urgență.

Ce rămâne din tine după ce pleci

Ziua în care am plecat nu a fost marcată de o ceartă. Nu a fost o explozie. A fost o liniște apăsătoare. M-am trezit într-o dimineață și am știut. Nu că el se schimbase. Nu că ceva devenise insuportabil. Ci pentru că în oglindă nu mai era nimeni.

Nu mai aveam chip. Nu mai aveam voce. Nu mai aveam poveste.

Mă anulasem pentru o iubire care nici măcar nu ceruse asta cu voce tare.

Am luat doar ce aveam pe mine și am plecat. N-am mai căutat explicații. N-am mai scris mesaje. N-am mai verificat dacă îi este dor.

Pentru că știam că lui nu-i era dor de mine, ci de lumea lui cu mine în ea.

Regăsirea

A durat luni să mă reconstruiesc. Nu vorbesc despre agonie dramatică, ci despre vid. Golul acela care rămâne când ai investit totul într-o lume care nu era a ta. Mă întrebam adesea: Cine sunt fără el? Dar adevărata întrebare era: Cine eram înainte să devin captivă în lumea lui?

Am reluat obiceiuri uitate. Mi-am scris din nou visurile în jurnal. Am început să meditez iar. Am ascultat muzica mea, nu a lui. Am purtat haine care mă bucurau pe mine, nu pe el. Și într-o seară, când ploua, m-am așezat în pat cu o cană de ceai și am simțit ceva rar: prezență. Eram acolo. Complet. Fără a datora nimănui nimic. Fără a mă modela după conturul nimănui. Fără a fi captivă.

Liberă.

Învățarea

Am înțeles, târziu, că nu el m-a închis în lumea lui. Eu am intrat. Eu am renunțat la mine din frică, din iubire, din dorința de a aparține. Pentru că fusesem învățată că a iubi înseamnă a te dărui complet. Dar nu așa. Nu până la uitare de sine.

Învățătura nu a fost despre el. Ci despre mine. Despre granițele mele. Despre prețul tăcerii. Despre cât valorează propria poveste. Despre cum, uneori, fuga dintr-o lume străină este prima treaptă spre lumea ta interioară.

Nu l-am urât niciodată. Nu l-am disprețuit. Poate că încă îl iubesc, într-un colț de suflet. Dar nu mai sunt captivă. Nu mai sunt parte din narațiunea lui. Nu mai sunt femeia care se pliază după umbrele altora.

Sunt eu , intreagă , cu o lume a mea … și în lumea mea, nu mai sunt închisă.

31/05/2025

🗯️ după cine plângi, de fapt?

Din jurnalul unui suflet care s-a trezit…

Sunt nopți în care lacrimile cad fără ca tu să știi exact de ce. Ai spune că e din cauza unei iubiri pierdute, a unui dor nestins, a unei amintiri care încă îți răscolește pieptul. Dar dacă te-ai opri puțin… ai simți că e mai adânc de-atât. Mai vechi. Mai aproape de esența ta decât ți-ai putea imagina.

Tu după cine plângi, de fapt?

Poate plângi după copilul din tine, cel care a fost silit să devină adult prea devreme. Cel care a învățat că pentru a fi iubit, trebuie să fie cuminte, perfect, sau invizibil. Cel care s-a ascuns în colțul inimii tale și așteaptă să-l iei de mână și să-l duci acasă.

Poate plângi după femeia care ai fi putut deveni, dacă nu te-ai fi adaptat atât de bine așteptărilor lumii. Dacă n-ai fi învățat să spui „da” când voiai să țipi „nu”. Dacă ți-ai fi dat voie să fii sălbatică, vulnerabilă, mistică, vie.

Poate plângi după iubirile karmice care nu s-au terminat, ci s-au transformat în oglinzi. Iubiri în care ți-ai pierdut conturul, sperând că dacă devii tot ce vor ei, o să fii, în sfârșit, aleasă. Și n-ai fost. Pentru că nu tu ai lipsit – ci iubirea de sine.

Poate plângi după o viață trecută. După o promisiune nerostită. După o casă pe care o cauți mereu în ochii celorlalți și încă n-ai găsit-o. Sau poate plângi după un vis pe care nu l-ai avut încă curajul să-l trăiești.

Adevărul? E că lacrimile tale nu sunt slăbiciune. Sunt limbajul sufletului care vrea să-ți vorbească. Care strigă:
„Vezi-mă. Ascultă-mă. Recunoaște-mă. Întoarce-te la tine.”

Când ai plâns ultima oară pentru tine?

Pentru cm ai fost acolo pentru toți, mai puțin pentru tine.
Pentru toate datile în care ai zâmbit cu gust de sare.
Pentru fiecare vis în care ai renunțat la tine ca să fii „pe plac”.

Poate că astăzi nu trebuie să faci nimic altceva decât să te ții în brațe. Să nu mai cauți răspunsuri afară. Să nu mai crezi că vindecarea vine din „a înțelege”. Uneori, vindecarea vine dintr-un suspin care eliberează zece ani de tăcere.

Tu după cine plângi, de fapt?

Poate plângi după tine. Cea care ai fost. Cea care ai fi putut fi. Cea care începi să devii.

Și poate, doar poate, lacrima asta care-ți alunecă acum pe obraz e primul pas înapoi spre casă.
Spre tine.

Autor: O.R.B.

23/05/2025

📖 Capitolul: Durerea care naște lumină

Există dureri care nu se pot rosti.
Ele nu locuiesc în trup, ci în spațiul acela tăcut dintre gând și inimă, unde sufletul tău suspină fără cuvinte.

Poate ai încercat să le închizi în cutii , poate le-ai acoperit cu zâmbete, cu muncă, cu oameni , dar ele știu…Ele știu să aștepte.
Pentru că durerea adevărată nu vine să fie ignorată, ci vine să te cheme înapoi la tine.

Durerea nu e o greșeală , nu e o pedeapsă , este un portal sacru către o versiune mai vie, mai reală, mai întreagă a ta.

Ea nu vine să te rupă , ci vine să te dezbrace de ceea ce nu mai ești.

⸻

Când ți se rupe inima, nu înseamnă că ai fost distrusă , ci inseamnă că a început o inițiere.

Viața, în infinita ei înțelepciune, știe exact
unde ai zidit pereți în loc de punți, unde ai spus „da” când sufletul tău urla „nu”, unde te-ai trădat ca să fii iubită și unde ai uitat CINE EȘTI!

Și atunci, îți trimite o rană.
Nu ca să te rănească, ci ca să te trezească.

⸻

Durerea care te îngenunchează azi
poate fi aceeași durere care, mâine, te va înălța într-o rugăciune.

Poate că nu vei înțelege totul acum și poate că nici nu trebuie.

Dar dacă îți îngădui să stai cu ea, să o lași să ardă până în oase, vei auzi, la un moment dat,
glasul sufletului tău șoptindu-ți:

„Nu tot ce se frânge e sfârșit.
Uneori, e doar începutul unei vieți adevărate.”

⸻

Și așa cm luna răsare în tăcere și tu vei renaște.
Poate mai lent decât ai vrea și poate chiar mai frumos decât îți poți imagina.

Dar vei renaște , nu în ciuda durerii , ci datorită ei.

⸻

📜 Aceasta nu este o lecție despre cm să scapi de durere.

Este o invitație să o lași să te transforme.

Să o lași să devină templul tău.

Să o lași să fie locul în care te reîntâlnești cu Dumnezeu, în adâncurile sufletului tău, în tine.

Autor: O.R.B.

06/04/2025

Sunt un suflet bătrân.

Îmi place bunătatea autentică.

Iubesc compasiunea.

Iubesc poezia.

Iubesc conexiunea sufletească.

Îmi plac cărțile vechi.

Îmi plac conversațiile profunde.

Iubesc profunzimea. Iubesc autenticitatea.

Există ceva atemporal în lucrurile care îmi hrănesc cu adevărat sufletul. Sunt atrasă de bunătatea care nu cere nimic în schimb, de compasiunea care vindecă fără așteptări.

Găsesc frumusețe în poezia care vorbește celor nerostiți, în cărțile vechi care poartă greutatea nenumăratelor mâini obosite și a poveștilor nespuse.

Tânjesc după conexiuni sufletești – acele momente rare, nepăzite, când inimile se recunosc una pe cealaltă dincolo de cuvinte.

Schimburile la nivel de suprafață nu mă mulțumesc !

Tânjesc după conversații profunde, după gânduri care se întind dincolo de obișnuit, după emoții care sunt brute și reale.

Într-o lume care prioritizează adesea trecătorul, caut ceea ce dăinuie.

Sunt un suflet bătrân și îmi găsesc casa în originalitate , în profunzime, în autenticitate care nu cere altceva decât adevăr.

05/01/2025

Se spune că iubirea îmbracă diferite forme și cu cât iubim mai mult și mai diversificat , cu atât suntem mai aproape de sinele nostru și de iubirea fata de noi , însă pentru a cunoaște adevarata iubire a lui Dumnezeu trebuie să învățam să iubim necondiționat și pe acela care nu ne place sau nu ne este de folos .

Iubirea sub toate formele ei este de fapt factorul declanșator lecțiilor noastre de viața ; căci doar iubirea ne poate șlefui sufletele și ne poate învața cele mai profunde dureri și fericiri.

Nu uitați să multumiți lui Dumnezeu pentru toate Învățăturile Lui , chiar și atunci când lecția a fost grea și ți-a adus multă suferință , a fost de fapt o resetare a conștiinței tale de muritor !

Amintește-ți in cea mai grea zi a vieții tale că începutul și sfârșitul sunt spontane și vin indiferent de voința noastră , nu noi am ales să ne naștem și nici nu vom putea alege când să murim !

Ești doar un OM , nu uita !

Autor: ORB

30/12/2024

Mă întreba cineva , de ce mereu pomenesc de El in conversațiile mele , ca și cm toată viața mea ar depinde de un salvator.

De ce-mi încredințez cu atâta ușurintă toate planurile și realizările , in puterea Lui , ca un orb fără lumina ochilor săi .

Însă lucrurile nu stau in tocmai așa fel precum sunt văzute de la distanță.

Dumnezeu nu vrea să-L chemăm doar atunci când avem nevoie , sau atunci când nu mai este altă cale.

El își dorește să trăiască prin noi zilnic , să facă parte din planurile noastre de mâine .

Dumnezeu nu și dorește să mergi la spovedanie și la împărtășanie , doar atunci când vin sărbătorile și nici nu-și dorește să te audă rostindu-I numele doar in biserica .

El cauta să ne fie sprijin mereu , chiar și atunci când lucrurile merg bine sau atunci când tu consideri că nu ai nevoie de El .

Dumnezeu ar trebui să fie mereu singura prezență vie , singurul sfătuitor din viața fiecărui credincios .

29/10/2024

Am ales pentru articolul de astăzi să vă prezint un subiect care face referire la cele șapte păcate capitale stabilite de Biserica creștină și anume INVIDIA . Aceasta , alături de celelalte șase păcate capitale: mândria , desfrânarea, lăcomia, iubirea de arginți, mânia și lenea sunt boli ale sufletului uman și sunt aspru pedepsite în cartea sfântă, adica în Biblie. ( alungarea lui Lucifer din Rai )

Invidia (gelozia sau pizma, cm mai apare în textul biblic) este una dintre emoţiile cele mai distrugătoare. Ea este cea mai veche formă a păcatului (Is. 14,14) şi poate afecta nu numai relaţiile dintre oameni (2 Cor. 12,20), ci şi sănătatea personală (Prov. 14,30).

Invidia este un sentiment de părere de rău, de necaz, de ciudă, provocat de succesele, calitățile sau situația bună a altei persoane.

—Dar din ce motiv ajunge o persoană la acest sentiment și care sunt consecințele acestui păcat , v-ați intrebat vreodată?

Unul dintre motive ar fi neîncrederea în sinele propriu, acestuia fiindu-i activată teama de nereușită sau teama de a nu fi văzut la fel de bine precum cel pe care îl invidiază.

Al doilea motiv ar fi iritarea propriului EGO , persoana in cauză având o părere supraestimată/supraevaluată despre sine și despre capacitățile sale, neputând admite astfel faptul că cineva ar putea/ ar îndrăzni să facă sau să fie mai bun .

Un alt aspect ar putea fi faptul că persoana respectivă nu poate vedea realitatea lucrurilor, crezând cu tărie că el/ea merită mai mult decât oricine , fără a face nimic . Acestă tipologie de oameni nu poate stabili un raport real între ceea ce au și ceea ce merită , blamând mereu pe toți ceilalți care au mai mult .

Cel mai bun sfat ar putea fi acela de a ne măsura mereu intensitatea simțirilor noastre și de a analiza cu atenție nevoile noastre , astfel încât să putem depista la timp toate aspectele negative care ne pot afecta cu ușurință sănătatea mentală și emoțională.

21/10/2024

Astăzi vreau să aduc în discuție un subiect esențial , subiect care a fost și este întâlnit tot mai frecvent în viața noastră a tuturor și anume CRITICA.

Sigur vi s-a întâmplat și vouă să fiți criticate/criticați sau să criticați cu voie sau fără , însă indiferent de situație critica provoacă suferință. În spiritualitate critica are foarte multe conotații , iar astăzi va voi expune câteva aspecte, tocmai pentru a înțelege ce stă la baza acestui aspect.

Când aducem sau primim critica fără alte aspecte negative, critica devine constructivă și modelatoare, ne oferă șansa de a evolua și a îmbunătăți calitatea vieții noastre sau ne ajută la dezvoltarea noastră personală, la progres sau chiar la auto analiză.

Atunci când critica se aliază cu alte trăiri putem observa cm situația se îndreaptă către un alt nivel :

-critica +negativism =invidie
-critica +invidie=admiratie
-critica +incapacitate =frustrare
-critica +viclenie=manipulare

Spiritualitatea ne permite să înțelegem mai bine acest aspect . Există explicat în Școala Misterelor , o școală străveche înființată acum mai bine de 2000 de ani , în teoria Oglinzilor Eseniene , faptul că nimic din ceea ce întâlnim în viața noastră nu este întâmplător.

Practic a Șaptea Oglindă Eseniană ne vorbește despre ceea ce credem cu adevărat despre noi .

Această oglindă ne pune față în față cu acea parte din noi care ne înalță sau care ne coboară în funcție de ceea ce simțim pentru moment despre noi.

Universul nostru funcționează după principiul Legii Rezonanței , practic ceea ce suntem în sine și în mental , atragem în viața noastră ca un magnet astfel , întâlnim peste tot in jurul nostru, în lumea de lângă noi , frânturi din noi , frânturi ale frustrărilor noastre, frânturi ale bunătății noastre, frânturi care poate ne irită sau pe care nu ni le dorim sau nu ni le acceptăm ca și parte din noi.

Aceste frânturi (oglinzi ) sunt lecții pe care trebuie să ni le asumăm și să le acceptăm ca și parte din întreg , astfel încât , întâlnite iar și iar , nu ne mai pot afecta în nici un fel , învățând astfel că ceea ce nu ne aparține trebuie eliberat pentru a servi ca lecție celorlalți care încă au nevoie de ea.

Dacă simți critica precum un atac direct sau te afectează emoțional, încearcă să te accepți, să te iubești și să te înțelegi mai mult , pentru că nimeni , indiferent de importanța lui in viața ta, nu te poate afecta în niciun fel, decât dacă TU ii dai voie.

Indiferent de situație, înainte de a reacționa, reflectează asupra ta , dacă ești impulsionat să critici , întreabă-te : de ce ?/ care este motivul? Iar dacă ești criticat, întreabă-te: de ce sunt afectat? / de ce mă doare?

Autor:O.R.B.

14/10/2024

Care este cea mai mare putere a unui om ?

În fiecare dintre noi există ascunsă o mega putere interioară , iar pentru mine a fost o mare provocare să-mi pot afla puterea mea.

Ani la rând am încercat să-mi dovedesc mie că sunt puternică și că pot face multe lucruri bune pentru mine , dar și pentru ceilalți ; mi-am dat ultimatumuri și provocări , mi-am dat pedepse chiar, însă indiferent de tot ceea ce s-a intamplat in exteriorul meu , a fost în van , lucruri care nu au dovedit nimic, nu m-au ajutat și nici nu m-au împuternicit.

Am realizat apoi că locul potrivit pentru a-mi căuta puterea este înăuntrul meu , acolo unde nimeni nu poate pătrunde vreodată, nici chiar eu nu pot pătrunde, decât în maximă necesitate.

Mi-am construit ziduri puternice , m-am izolat, am îndepărtat toate obstacolele și distragerile, am închis orice cărare spre lume și zgomot și am învățat să merg cu ochii închiși spre cea mai mare putere a mea , vocea mea interioară, intuiția mea.

Am descoperit o lume ascunsă, o lume în care nimic din ceea ce aș fi putut vedea cu ochii , nu ar fi putut vreodată cuprinde tot ceea ce puteam simți.

Mi-am dat seama atunci că nimeni și nimic nu te poate face mai puternic, mai bun sau mai puțin decât poți fi tu singur în adevarata ta vulnerabilitate, căci omul nu se poate împuternici până nu ajunge să se cunoască atât de bine încât , chiar și întors din interior spre exterior nu poate fi dărâmat vreodată.

Mi-am cunoscut adevarata putere in momentul în care am fost singură , neajutorată și vulnerabilă, abia atunci am realizat cine sunt eu , care este adevarata putere închisă în ființa mea. Am realizat că nimeni nu m-ar fi putut salva de propria persoană, de propriile gânduri sau suferințe , de propriile frustrări sau resentimente, decât înfruntându-le de una singură .

Atunci când nu ai pe cine să te sprijini, înveți să te sprijini de tine, înveți să te scuturi de orice inutil, înveți să trăiești cu nimeni și din nimic, înveți să stai stâncă în fața oricărei furtuni și începi să fii sigur că indiferent de situație tu ești acel copac înfipt adânc ce nu poate fi clătinat de oricine , căci oamenii puternici cu adevărat, nu au nevoie de nimeni, decât de Dumnezeu!

________________💚___________

Autor: O.R.B.

Oglinda unui ORB