Cosmin-Constantin Cîmpanu

Cosmin-Constantin Cîmpanu cosmincimpanu.ro

14/08/2026

Creierul nu produce conștiință

Creierul este el însuși conștiință; nu produce conștiință. Diferența dintre cele două formulări e diferența dintre două lumi. Spun asta din experiență: după trăirea în urma căreia am concluzionat că „eu" drept ego am murit, mi-a devenit clar, dincolo de cuvinte, că ceea ce numim conștiință este tot ceea ce există: tabloul, scaunul, gândurile, trupul, capacitatea de a fi conștient. Un singur câmp, infinit și nedivizat, sinonim cu Dumnezeu manifestat drept viață. Ani de zile crezusem și eu că e „un câmp din spatele gândurilor și materiei". Nu e în spate. E totul.

De ce se înșală știința când afirmă că creierul produce conștiință? În primul rând pentru că pleacă de la o definiție greșită: nu definește conștiința drept infinitul existenței, așa că o caută cu o busolă falsă. Din premisele ei, întrebarea „cum produce materia conștiință?" pare legitimă. Dinspre trăire, lucrurile stau invers: materia este o cristalizare a conștiinței, nu conștiința un produs al materiei. Ce diferă între un tablou și un om nu e substanța, ci gradul de conștiență: conștiința este conștientă de propria existență doar acolo unde stratificarea e suficient de complexă. Tabloul e conștiință care nu știe că există; tu ești conștiință care știe.

Argumentele, dincolo de definiție.

1. Reîncarnarea. Îmi amintesc alte întrupări; am vorbit despre asta și cu alte ocazii, iar fenomenul e documentat pe toate dimensiunile pentru cine e dispus să cerceteze. Dacă creierul ar produce conștiința, moartea creierului ar stinge orice capacitate de a fi conștient. Ce se întâmplă în schimb: la moartea fizicalității, o stratificare mai subtilă a aceleiași conștiințe păstrează o formă de identificare, iar apoi intervine reasocierea cu un alt trup.

2. Starea intermediară, ceea ce budiștii numesc bardo. Textele sacre descriu detaliat experiența dintre întrupări: emoții, intenții, acces la amintirile vieții precedente, toate în absența oricărui creier. Conștiență fără creier, descrisă de tradiții întregi.

De ce contează pentru tine? Pentru că din „creierul produce conștiința" decurge o viață trăită ca un accident biologic terminat la moarte, cu toată frica aferentă. Iar din „creierul este conștiință" decurge o raportare complet diferită la moarte, la frică și la cine ești de fapt. Iar schimbarea acestei raportări nu e un detaliu filosofic: chiar asta este progresul spiritual. Uneori faci pași doar acceptând un adevăr. Materialul de azi e o astfel de invitație.

13/08/2026

Emoțiile nu sunt stocate în corp

Emoțiile se simt în corp: unele în piept, altele în stomac, altele în gât. Emoțiile produc modificări biochimice în corp. Iar când le procesezi, chiar te ajută să-ți muți atenția pe zona din corp unde se simt. Toate acestea sunt adevărate. Și totuși emoțiile nu sunt în corp și nu sunt stocate acolo, oricât de convingător ar părea. Totul este stocat în conștiință.

De ce ar conta distincția? Uite o alegorie. Ca să conduci o mașină din punctul A în punctul B, nu te încurcă cu nimic dacă tu crezi că motorul e în portbagaj. Abilitatea de a conduce nu depinde de asta. Dar în ziua în care apare o problemă și cineva zice „deschide capota să mă uit la motor", devine util să știi că motorul e în față. La fel aici: pentru practică nu ai neapărat nevoie de amplasarea corectă a emoției, dar pentru înțelegere, da.

Imaginea didactică, în trei straturi: la suprafață stratul fizic, cu trupuri și obiecte; mai în profunzime stratul mental, cu gândurile; și mai adânc, ceea ce numim conștiință. (Cu precizarea, la care am ajuns după ani în care desenam schema asta: toate trei sunt de fapt conștiință, prezentată în cristalizări diferite, de la grosier la subtil. Sinele.) Unde e emoția în schema asta? În stratul mental. Emoția este acumulare de gânduri, nu obiect fizic.

Argumentul care limpezește cel mai bine: dacă emoția ar fi stocată în corp, moartea ar rezolva tot bagajul emoțional. Scapi de corp, scapi de emoții. Numai că textele sacre și experiența subiectivă arată altceva: unele emoții sunt încapsulate informațional și purtate de-a lungul mai multor întrupări, inclusiv prin spațiul dintre ele. Acumulezi un bagaj într-o întrupare, procesezi cât procesezi, iar restul călătorește mai departe. Ce e stocat în conștiință nu se pierde odată cu vehiculul.

Atunci de ce se simt emoțiile în corp? Pentru că energia mentală acumulată interacționează cu trupul și îi imprimă un comportament biochimic și neurologic: o emoție schimbă ceva în stomac, alta în piept. De aceea le putem localiza, și de aceea, dusă mai departe, încărcătura emoțională somatizează: așa apar multe dintre disfuncțiile trupului.

Concluzia are două paliere.

Teoretic: emoția e energie mentală, stocată în conștiință, resimțită în corp prin interacțiune. E util să știi unde e motorul.

Practic: contează cel mai mult să știi să conduci, adică să-ți procesezi conștient emoționalul, cu atenția chiar pe zona din corp unde pare că stă emoția. Teoria bună nu înlocuiește practica; doar îți spune, când se strică ceva, unde să deschizi capota.

12/08/2026

Să observi și să cedezi opunerea de rezistență. Aceasta este calea.

Calea spre ce? Spre progres spiritual, dar și spre orice altceva. Prin cedarea luptei și curgere, progresul intervine. Din luptă și frustrare, intervine suferința.

Recomandarea nobilă a cedării opunerii de rezistență este și cea mai des distorsionată de către minte. Mintea poate spune: „Curg cu viața. Nu mă lupt. Cineva îmi propune să dăm o spargere împreună la un magazin. Eu nu mă opun vieții. Așa că mă duc să dau spargerea”. O astfel de logică este adevăr pervertit. Cheia este să nu mai opunem rezistență în timp ce suntem aliniați adevărului și integrității.

A nu te mai lupta, înseamnă să fii în pace cu experiența pe care o trăiești chiar acum, oricare ar fi ea. Nu să cauți plăceri ale ego-ului în timp ce le justifici cu faptul că tu accepți și nu te lupți.

Lămurită fiind posibila capcană, să ne întoarcem la capacitatea ta de a nu mai opune rezistență. Poți alege în orice moment al vieții tale să nu mai duci o luptă interioară cu experiența. Când nu te mai lupți, și accepți, miraculosul se relevă. Când te lupți, Dumnezeu stă chiar în fața ta, așa cm se întâmplă în fiecare secundă, dar îl ratezi fiindcă mintea cu ale sale filtre distorsionează și te păcălește. Poți să nu te mai lași păcălit cu cât mai mult găsești disponibilitatea să nu mai opui rezistență ca postură interioară.

11/08/2026

Frica de moarte: să mori cât încă trăiești

Frica de moarte e temelia celorlalte frici. Chiar și frica de a nu-ți putea plăti facturile, explorată suficient, are trasabilitate până la ea. Iar la rădăcina fricii de moarte stau două lucruri: atașamentul și obiceiul de a te baza pe exercițiile de imaginație ale minții, care nu au legătură cu realitatea. Adevărul aduce mereu pace; falsitatea imaginată aduce mereu suferință.

Îți spun întâi ce știu din experiență directă, nu din cărți. Acum câțiva ani am fost cuprins de o frică imensă, pe care am recunoscut-o drept frica de posibilitatea, imaginată de minte, de a nu mai exista. Lăsându-mă în ea și cedându-mă total lui Dumnezeu, am descoperit experiențial că nonexistența nu există. Existența există, fără început și fără sfârșit. De atunci pot să spun că există o cale de a fi complet dincolo de frica de moarte: să mori cât încă trăiești. E ceea ce literatura spirituală numește moartea egoului: nu trupul moare, ci falsa identificare cu ceva limitat. Când ea e văzută drept falsă, frica de moarte rămâne fără proprietar.

Până acolo însă, drumul se face etapizat, atașament cu atașament.

1. Controlul. Moartea e lucrul prin excelență necontrolabil, nici când vine, nici ce urmează. Cu cât dorința ta de control e mai mare, cu atât frica de moarte e mai puternică; cedează controlul și frica scade proporțional.

2. Atașamentul de trupul fizic. Trupul e o binecuvântare, cadrul în care progresul e posibil, dar una e să-l prețuiești și alta să te crezi el.

3. Atașamentul de ceilalți văzuți drept trupurile lor, și de interacțiunea dintre corpuri, despre care mintea îți amintește imaginativ că se va încheia. Toate acestea se observă și se cedează. Cum se cedează un atașament? Urmărind emoția: orice atașament observat are asociat un disconfort emoțional. Intri în disconfortul acela ca în gura leului, îl îmbrățișezi total, te predai fără să fugi, și odată procesat, atașamentul a slăbit. Capacitatea de a ceda atașamente e practic sinonimă cu capacitatea de a procesa emoții.

Iar pe lângă practică, iată câteva adevăruri care sapă în iluzie chiar și repetate doar teoretic.

Ești dintotdeauna în siguranță: Dumnezeu te învăluie chiar acum.

Ești nenăscut: existența există dintotdeauna, tu ești existența, iar ce nu s-a născut nu are cm să moară; moartea e un exercițiu de imaginație.

Și ultimul, poate cel mai eliberator pentru mulți: Dumnezeu nu pedepsește. Niciodată. Multă frică de moarte e de fapt frică de pedeapsa de după. Există karmă, dar karma înțeleasă corect nu e pedeapsă, ci ajutor de îndreptare spre lumină. Dumnezeu este iubire, tu ești existență fără sfârșit, iar între aceste două adevăruri, frica de moarte nu mai are unde să locuiască.

10/08/2026

O fi bine, o fi rău, cine știe?

Suferința pleacă din identificare. Fără identificare poate fi experimentată durere fizică. Nu și suferință. Și Ramana Maharshi când experimenta dureri asociate bolii spunea: „durerea este". Suferința apare pe calea: identificare → opunere de rezistență → suferință.

Pentru a găsi disponibilitatea să nu te mai lupți, îți las mai jos o poveste taoistă:

Un bătrân trăia lângă granița de nord, acolo unde pământul se termină și începe stepa. Într-o zi, calul lui a trecut hotarul și s-a pierdut printre nomazi. Vecinii au venit să-l compătimească.

— O fi bine, o fi rău, cine știe? a zis bătrânul.

După câteva luni, calul s-a întors singur — și a adus cu el un armăsar sălbatic, dintre cei pe care nomazii îi prețuiesc peste orice. Vecinii au venit să-l felicite.

— O fi bine, o fi rău, cine știe?

Acum aveau doi cai buni în bătătură. Fiul, care era tânăr și îi plăcea călăria, a încălecat armăsarul sălbatic, a fost aruncat și și-a rupt șoldul. A rămas șchiop pe viață. Vecinii au venit din nou să-i plângă de milă.

— O fi bine, o fi rău, cine știe?

Peste un an, nomazii au trecut hotarul în forță. Toți bărbații tineri și zdraveni au fost luați la oaste. Nouă din zece au murit. Fiul, fiind olog, a rămas acasă. Și așa tatăl și fiul și-au păstrat viața unul lângă altul.

În original povestea se închide și cu o morală: „norocul devine nenoroc, nenorocul devine noroc; prefacerile n-au capăt, iar adâncul lor nu poate fi măsurat."

Cu alte cuvinte, dansul iluzoriu al samsarei continuă. Poți trece dincolo de acest dans dacă nu mai etichetezi și judeci ceea ce este. Povestea nu are drept morală faptul că până la urmă o să iasă bine. Aceasta ar fi o altă judecată. Morala poveștii este invitația de a nu mai eticheta prin judecată experiența.

Iar când nu o mai etichetezi, te poți deschide înspre a o accepta. Când o accepți poți să nu te mai lupți cu ea. Iar când nu te mai lupți cu ea, descoperi fericirea care este dintotdeauna în tine fără motiv.

09/08/2026

Când nu mai lupți cu viața

Cum ar arăta viața ta dacă nu ți-ai dori absolut nimic altceva decât ceea ce Dumnezeu își dorește pentru tine? Dacă, în fiecare situație, la serviciu, în relații, în timpul liber, ai alege sincer „facă-se voia Ta, Doamne", și singura ta dorință ar rămâne aceea de a trăi ce consideră El potrivit pentru tine acum? Stai o clipă cu întrebarea înainte să citești mai departe. Dacă ești sincer, sunt șanse mari să simți că ar fi multă liniște acolo. Asta dacă nu sare mintea să declare scenariul imposibil, rupt de lume, science-fiction.

Numai că nu e teorie. Pe lângă experiența mea, în care m-am deschis treptat spre postura asta tocmai ca să verific, sunt ținut la curent cu experiențele altor oameni care au urmat aceeași cale. Și știi ce au descoperit toți? Că merg la exact același job la care mergeau și înainte. Doar că aceleași activități, care înainte îi stresau, îi consumau și veneau la pachet cu nervi, acum se desfășoară fără tensiune. Relațiile lor arată la fel sau s-au schimbat, oamenii sunt aceiași sau alții, dar ei sunt în pace și foarte aproape de ceea ce numim fericire autentică. Deci nu, postura „facă-se voia Ta" nu duce la nefăcut nimic și la dezastru. Viața continuă. Doar lupta se oprește. Și menționez, pe jumătate în glumă: nu sunt doar eu „fericitul fără motiv" care ar putea fi suspectat de vreo problemă; sunt destui, perfect funcționali, care aplică același proces.

Ce se întâmplă de fapt? Beatitudinea este postura ta naturală. În clipa asta e acoperită de un strat gros de impulsuri și dorințe care, traduse, sună toate la fel: „vreau ca lucrurile să stea altfel decât stau; vreau să stea cm vreau eu". Fiecare astfel de impuls e luptă cu ceea ce este, și fiecare luptă mai pune un strat peste pacea care ești. Iar fericirea pe care o cauți cu adevărat nu e cea care vine cu un „pentru că": „sunt fericit pentru că s-a întâmplat cm am vrut". Aceea e bucurie de moment, efemeră, condiționată. Fericirea reală nu are „pentru că". Ea doar este, pentru că e natura ta rămasă la vedere după ce impulsurile au fost cedate. Și pe aceea o putem numi liniștit cu celălalt nume al ei: iubire.

Materialul acesta a fost partea relaxantă. De aici începe munca: introspecția prin care îți prinzi, una câte una, dorințele care trag în alte direcții, și le cedezi. Iar la final te las cu același gând de la început: cm ar arăta viața ta dacă nu ți-ai dori nimic altceva decât ce își dorește Dumnezeu pentru tine? Și dacă simți că ar arăta mai bine, atunci de ce să n-o alegi?

08/08/2026

Rugăciunea de predare totală a lui Hawkins

„Atotputernicule și dintotdeauna existent Dumnezeu, îți cerem să fim ai Tăi slujitori, o, Doamne, și să fim un vehicul al iubirii divine, un canal al Voii Tale. Cerem îndrumare și asistență divină și ne cedăm toată voința personală prin devotament Adevărului Tău. Ne dedicăm viața slujirii Tale. Ajută-ne să alegem iubirea și pacea mai presus de orice altă opțiune și să ne predăm toate ale noastre judecăți Ție, ca să putem avea iubire necondiționată și compasiune pentru întreaga viață, în toate expresiile ei, și să ne predăm însăși viața noastră Ție, în orice clipă și în orice loc. Gloria in excelsis Deo. Acum și pentru totdeauna. Amin." (David R. Hawkins)

Poți lua și integra în viața ta de zi cu zi această rugăciune. Rugăciunea e rugăciune, nu se cere disecată mental; de aceea am și început direct cu ea. Dar câteva direcții sănătoase de drum reies din ea de la sine, și pe acelea le punctez.

1. Rugăciunea care ajută cu adevărat nu e lista de cumpărături pentru Dumnezeu. E cea în care te cedezi: „facă-se voia Ta, pentru că eu, cu mintea și voința mea limitate, nu pot ști ce este cel mai potrivit și în numele binelui celui mai înalt".

2. Fă ce faci pentru Dumnezeu. Cumpărături, gătit, munca, chiar și cititul acestui text. Nu înseamnă că foloasele personale nu vor mai apărea; înseamnă doar că intenția s-a mutat, iar intenția e cea care contează. Prin practica asta descoperi mult mai ușor ce ești de fapt și te simți tot mai mult un vehicul prin care curge iubirea care dintotdeauna ești.

3. Devino conștienti zilnic de momentele în care vrei ca lucrurile să fie ca tine. Fiecare dorință personală prinsă asupra faptului și cedată e o problemă care se dizolvă înainte să apuce să se formeze.

4. „să ne predăm însăși viața noastră Ție". Există un punct ultim pe drumul oricărui om care merge sincer pe o cale spirituală, momentul care precedă reamintirea adevăratei identități. În punctul acela ți se cere un singur lucru: disponibilitatea de a-ți ceda viața, la modul cel mai total și deplin posibil, lui Dumnezeu. Aceea este alegerea corectă când vei ajunge acolo. Iar rugăciunea aceasta, spusă cu sinceritate zi de zi, este exact antrenamentul pentru clipa aceea.

07/08/2026

Nu există lumesc și spiritual

Un lucru care le scapă multor oameni interesați de spiritualitate: ceea ce numim „lumesc" și ceea ce numim „spiritual" sunt unul și același lucru. Totul, absolut totul, este Dumnezeu manifestat: materie, gând, conștiință, emoție. Nu poți arăta spre ceva care există fără să arăți, de fapt, spre Dumnezeu. Împărțirea în lumesc și spiritual e o eroare, iar eroarea se vede cel mai bine când viața te lovește cu subiecte „murdare".

Să luăm unul concret: ești interesat de acceptare și iertare, dar trăiești în România și urmărești probleme din politică sau justiție care apar la televizor. Parcă vin din lumi diferite, nu? Una e „lumească" până în măduvă, celelalte plutesc undeva ideal. Și totuși: dacă Dumnezeu e omniprezent, omniscient și omnipotent, nu poate fi exclus din nicio situație pe care ne imaginăm noi că o decupăm cu dezgust din Infinitul Sinelui. E și în cea mai coruptă sală de judecată, și în oamenii de acolo, cu experiența lor de viață. Mintea urlă împotriva acestei idei, și e firesc să urle. Dar exact opunerea aceea de rezistență e materialul tău de lucru: unde apare emoție, există un atașament; îl găsești, îl cedezi, și situația care te scotea din minți devine oportunitatea ta de creștere.

Atenție însă la eroarea clasică: a lega acceptarea de acțiune. Există patru variante, nu două: poți accepta situația și să ieși în stradă să protestezi; poți accepta și să nu ieși; poți să nu accepți și să ieși; poți să nu accepți și să nu ieși. Acceptarea e postura interioară, iar acțiunile vin după, oricum ar arăta ele. Diferența e că acțiunile plecate din acceptare sunt limpezi și armonioase, pe când cele plecate din clocot adaugă tensiune peste tensiune.

Cum îl vezi pe Dumnezeu și în ce respinge mintea? Am lângă mine două surse de lumină: una abia pâlpâie, cealaltă luminează puternic, în nuanțe diferite. Ai putea spune „cum să fie amândouă lumină, uite ce diferit arată!". Și totuși amândouă sunt lumină, în intensități și nuanțe diferite. Așa se prezintă lumina infinită în tot spectrul existenței: de la ce numim sfânt până la ce numim corupt. Iar practica de zi cu zi arată așa: observă ce judeci și câtă plăcere extragi din judecată, apoi cedează-o; iartă, pentru că ranchiuna e mereu obstacol, iar iertarea e mereu soluție (Papa Ioan Paul al II-lea l-a iertat pe cel care l-a împușcat); amintește-ți că nu apare în experiență decât cel mai potrivit lucru care putea apărea.

După ce nu mai împarți lucrurile în spirituale și lumești, fiecare experiență, de la știrile zilei până la cele mai personale frământări, devine ce a fost mereu: o oportunitate să mai crești un pic.

06/08/2026

Dacă sunt totul, de ce nu pot totul?

O cititoare mi-a lăsat un șir de întrebări atât de bune încât merită un răspuns pe îndelete. Prima: „cum îl putem înțelege pe Dumnezeu?". Răspunsul scurt: Dumnezeu nu este ceva de înțeles. Este ceva de trăit. Iar calea spre trăirea Lui trece, paradoxal, prin renunțarea la tot ce crezi că știi despre El. Cedezi conceptele, cedezi atașamentele, mintea ajunge în postura ei liniștită, și în liniștea aceea Dumnezeu se revelează singur. Nu urci spre El cu definiții; ajungi mai aproape de El fără ele.

A doua întrebare atinge o idee pe care am regăsit-o în multe cărți și cursuri: „dacă eu cred ceva, acel ceva devine Adevăr și se manifestă în viața mea, deși e fals". Am crezut și eu asta ani de zile, așa că răspund fără nicio superioritate: nu așa funcționează. Dacă tu crezi ceva fals, nu adevărul se schimbă, ci percepția ta. Poți trăi experiența perceptuală a lucrului fals luat drept adevărat, dar lucrurile continuă să stea exact cm stau. Confuzia vine din echivalarea adevărului cu percepția. Adevărul despre care vorbesc maeștrii e cel de dincolo de orice percepție. Recunoașterea acestei erori a venit, în viața mea, cu o schimbare de direcție pentru care sunt infinit recunoscător. Nu tot ce crezi devine lege: dacă eu cred că îmi pot crește aripi ca să evit traficul spre piață, mâine tot cu mașina plec.

Și acum întrebarea cea mare: „sunt creat după chipul și asemănarea Lui; dacă Dumnezeu este totul, sunt și eu totul. Atunci de ce nu pot totul?". Da, ești totul. Iar răspunsul la „de ce nu pot" are trei etaje.

Primul: pentru că te identifici cu ceva limitat. Una e să fii de acord, ca gând, cu ideea că ești totul, și cu totul altceva e identificarea trăită, ca experiență. Cei care o trăiesc manifestă calități pe care tradiția le numește dumnezeiești; până acolo, limitările identificării sunt și limitările puterii.

Al doilea etaj: legile planului în care ne aflăm și limitările karmice; gravitația nu negociază cu convingerile tale.

Și al treilea, cel mai des uitat: multe dintre lucrurile pe care vrem să le putem nici măcar nu există ca potențiale. Dacă nu e în meniu, nu poți comanda, oricât de intens ai crede și ai simți.

Un ultim gând din dialog, pentru echilibru: da, e util și recomandat să tindem spre cuvinte bune, binecuvântări, virtuți; „cuvintele noastre să fie ca niște mere de aur în coșulețe de argint". Dar nu prin suprimarea a ceea ce numim rău, ci prin procesarea conștientă a energiilor „rele”. Ignorat, răul se depozitează; procesat, slăbește identificarea cu egoul și lasă loc identificării cu ceea ce ești dintotdeauna. Nu puterea de a avea orice e ținta drumului. E libertatea de a nu-ți mai lipsi nimic.

05/08/2026

Ce e real și ce e imaginar

E una dintre marile confuzii din mediile spirituale: „totul e iluzie, trăim în Matrix, scaunul nu există, hainele sunt imaginație". Spun de la început ce afirmă experiența mea: scaunul există. Tabloul există. Trupul acesta există. Gândurile există. Emoțiile, inclusiv frica, există. Toate sunt energie, toate fac parte din existență, toate sunt reale. Iar cine trăiește în negarea lor, pentru că așa a interpretat niște cărți, își blochează progresul: negarea e opusul acceptării.

Claritatea pe subiect mi-a venit după o experiență pe care am mai povestit-o. Mă uitam seara, ca de obicei, la o conferință a lui David R. Hawkins, când din senin a apărut în mine o frică de o intensitate colosală: cea mai mare frică trăită vreodată, înmulțită cu douăzeci. Am dibuit-o ca fiind frica de nonexistență, frica de a dispărea cu totul. M-am întins pe podea și, în fața ei, am ales singurul lucru pe care îl învățasem pentru un asemenea punct: „Ție, Doamne, îți cedez viața mea". Frica s-a evaporat pe loc și a fost înlocuită de o pace infinită, apoi de un fel de vid în care știam doar atât: „eu sunt". În vidul acela a apărut o lumină, o poartă, iar lângă ea, arătând spre ea cu bucurie, Hawkins și Ramana Maharshi. Am pășit în lumină și am revenit în cameră, în trupul care câteva minute nu a putut fi mișcat. De atunci mintea e experimentată în postura ei tăcută. Și, paradoxal, tocmai tăcerea minții mi-a arătat că mintea e reală, emoția e reală, materialul e real.

Cum răspund atunci argumentului clasic „gândurile apar și dispar, deci sunt efemere, deci ireale"? Cu un exercițiu de copii. Ia exemplul unui stilor: îl vezi. Acum îl scot din spectrul privirii tale: nu-l mai vezi. Acum îl vezi din nou. A dispărut stiloul din existență cât nu l-ai văzut? Evident că nu; a ieșit doar din cadru. Exact așa stau lucrurile cu gândurile și emoțiile: mintea tăcută nu e dovada că ele nu există, ci doar absența mișcării lor prin cadru. Ce există, există; ce nu există, nu va exista niciodată.

Atunci ce e imaginar? Două lucruri.

Primul: identificarea. Atenție la nuanță, pentru că aici se cade în eroare: fals nu e obiectul identificării, ci modul ei. Nu ești DOAR acest trup, dar trupul există și ești și el. Nu ești DOAR gândurile, dar ele există și ești și ele. Ești infinitul existenței, nu o bucată din ea; „doar"-ul e iluzia, nu lucrurile.

Al doilea: exercițiile de imaginație fără corespondent în existență. Mintea poate vedea pe tabelă un miliard la zero la finalul unui meci de 90 de minute; imaginea există în minte, posibilitatea nu există nicăieri. Și un ultim detaliu care încurcă multă lume: o umbră nu te poate lovi, corect. Dar dacă o iei drept reală și fugi de ea privind peste umăr, dai cu capul de perete, iar peretele e cât se poate de real. Falsul nu cauzează direct nimic; luat însă drept adevăr, produce permutări foarte reale în viața ta.

Nu vreau să te conving de nimic; îmi împărtășesc doar experiența, iar populară sau nu, o idee nu devine adevărată prin numărul celor care o repetă. Verific-o pentru tine. Scaunul te ține și acum. Oare nu este real?

Address

Iasi

Telephone

+40732051425

Website

,

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Cosmin-Constantin Cîmpanu posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Contact The Business

Send a message to Cosmin-Constantin Cîmpanu:

Shortcuts

Share

Category