22/04/2022
„Doar pentru FRONTIERA și apărătorii ţării”
Preot Constantin Necula
Setea de Înviere, Foamea de nemurire
Suntem dinaintea unei lumi răvășite. Parcă niciodată ca acum informațiile nu ne mai ajută. Neputincioși dinaintea acțiunii răului pare că ne retragem în consumul de știri. Ori de filme, în care cel rău pierde, violentul e pedepsit, răuvoitorul e vădit întru totul ca provocator. Avem nevoie fundamentală de dreptate, de libertatea care asigură dreptății roadă. Căutăm însă printre boarfele dezbrăcate de sens ale cuvintelor care acoperă adevărul, îl fură în esența sa dumnezeiască. De aici emoția legată de sărbătorile ce aduc, an de an, Paștile în sufletul nostru. E o speranță, încă o poartă deschisă spre puterea de a merge mai departe, de a călca pe propria noastră moarte.
Ce am descoperit cu fiecare an de trăire în Hristos se poate rezuma în câteva cuvinte. Mai întâi am descoperit ceea ce Părinții Bisericii ne spuneau de la început ca fiind adevăr adevărat: nu, creștinismul nu este simplu exercițiu intelectual. E mult mai mult decât cunoașterea și repetarea Scripturii. Dovada e fiecare clipă în care, gustând din rugăciune, am învățat limbajul dinlăuntru al Întâlnirii cu El.
O minimă rigoare culturală mă îndeamnă să recunoască că nici o lectură de text nu face cât o tăcere cu El, Înviatul aducându-mi aminte de picătura limpede de apă din munte după un povârniș biruit. Cu tendoanele înfierbântate și sarea pe buze, răcoarea aceea schimbă chimia organismului, o reface în stare pentru o nouă bătălie.
Creștinismul ca și binele ce-l facem acum refugiaților nu este simplă probă contra-cronometru ci maraton, alergare de cursă lungă. Nu. Nu e suficient entuziasmul, empatia de moment, ci potul de momente în care empatia pozitivează viața noastră în Hristos.
Prins în chinga Crucii, Domnul Hristos moare moartea noastră, nu lipsit de voință proprie, ci modelând voia Sa după voia Tatălui ceresc. Voia Aceluia se face voia Sa, dovedind că în El, Fiul Tatălui Cel întrupat, este izvorul ascultării noastre.
Pentru omul aflat sub arme, sub ierarhie de arme, înțelegerea ar trebui să vină de la sine. Nici un comandant nu este comandant doar pentru că are comanda, ci pentru că tot ceea ce comandă este ascultat și este ascultat pentru că este înțeles și este înțeles pentru că el însuși înțelege. De aici provocare făcută de Mântuitorul către Apostoli: cel ce va voi să fie slujit, trebuie să slujească asemeni celui mai mic. Este pecetluit de gestul spălării picioarelor de către Domnul Iisus Hristos, la Cina cea de Taină, destăinuită nouă prin Euharistie, dăruirea Trupului și Sângelui Său ca hrană cotidiană veșniciei.
Vremea de acum opune setei de sânge, setea de Înviere. Priviți chipurile hotărâte ale supraviețuitorilor când părăsesc patul de spital ori ies de sub dărâmături după un bombardament absurd și ucigaș. Privirea lor spune că moartea a putut fi învinsă așa cm ei ar fi putut să fie învinși. Dar morții i s-a luat de către Hristos sensul definitiv. Suferă moarte. Adică devine perisabilă. Tocmai datorită nemuririi sufletului său omul, oricât de rănit de păcat ar fi, poate învinge răutatea, ura, moartea. Ele nu sunt veșnice asemenea iubirii, hrana de duh a veșniciei către care suntem chemați.
De aici necazul cu voluntarismul morții. Cine alege să plece mai devreme dă timp ruperii de veșnicie. Lasă buzele crăpate de efort să se rănească și numai mila lui Dumnezeu mai poate adăpa cu sens această murire. Ori taina vieții noastre stă în setea și foamea de Dumnezeu, setea de Înviere și foamea de nemurire în care ne zbatem.
Chiar așezați sub sigiliul de lumină al Botezului și Mirungerii - semne ale integrării noastre în Veșnicia Împărăției lui Dumnezeu - ne rupem scufundându-ne inexplicabil în apele învolburate ale Stynxului ori alergând după roadele serbede ale Câmpiilor Elizee, păgânind așteptările și rostogolind virtuțile în noroiul ideologic al vremurilor. Ținem la păreri mai mult decât la dogme, ne lăudăm noi pe străzile pripasului monden. Și rupem podul tradiției preferând trecerea răului prin vadurile cabotinajului cu iz de publicitate. Năruim ziduri ca să fărâmițăm puterile cetății și în loc, cu cretă roșie, trasăm închipuite proiecte de protecție și siguranță.
Nu din partea aceea ne vine restaurarea vieții. În cumpăna lumii, cumpătul e păstrat de credința în Înviere. Inalienabilă veștilor ce strepezesc dinții copiilor, Învierea este singura revoluție care dă sens restaurării noastre ca persoane, ca oameni care refuză simpla așezare în sistem. Nu suntem alta decât atât cât percepem și trăim din Evanghelie.
Forța gândurilor noastre, creativitatea și intuiția noastră nelămurite de suflarea de Duh Sfânt a Treimii - ruah-ul ce ține vie sfințenia lumii - templu la vremea de lupanar de acum - ne mai deschide sărbători în suflet. Fără această putere suntem simpli executanți de sărbătoriri, salubre puneri în scenă, risipind răbdarea oamenilor în atomi de cumințenie falsificată. De aici nevoia de sinceritate în sărbătoare. De zâmbet larg, cuceritor de zâmbet cuminte. Nu putem trăi sărbătorile Învierii fără Înviat. Nu e simplă alergare întru aprovizionare și veți vedea, trăind fiecare zi a săptămânii Patimilor, că nu, nu e timp de negoț în limitele ei.
Sărbătorile sunt noduri de sens în cunoașterea lui Dumnezeu. Nimic spectacular, veți zice. Poate. Dar spectacular pot fi exact liniile de tensiune ce cresc din sinceritatea întâlnirii cu patima, moartea și Învierea Mântuitorului Hristos. Fără aceste trepte interioare ale vieții, fără aceste registre ale sincerității interioare nu suntem martorii Învierii, ci galeria care strigă prea des „răstignește-L”! De aici nevoia - sete de Înviere. De aici fără sațiul foamei - nemurire. Dacă ne vrem oameni avem a lupta pentru libertatea de a fi oamenii lui Dumnezeu. Merită!
