27/02/2026
# Pământul lui Moș Dumitru
Seara venea greu peste Balș, ca o pătură veche și grea, mirosind a fum de lemn și a pământ umed. Moș Dumitru Preda se așeza pe prispă ca în fiecare seară, cu aceleași oase obosite, cu aceleași gânduri care nu-l lăsau în pace de zeci de ani. Lumina felinarului de pe uliță abia ajungea până la el, și poate că era mai bine așa — nu voia nimeni să-i vadă ochii în serile acelea.
Avea șaptezeci și doi de ani și o singură durere. Nu durerea din șold, care îl trăgea în jos la fiecare pas. Nu durerea de cap care venea cu ploaia. Durerea lui era mai adâncă, mai veche, și nu se vindeca cu nimic din ce știa el.
Fusese în dimineața de 12 martie 1952 când veniseră. Moș Dumitru nu uita niciodată data — o purta în minte ca un os înfipt în carne. Veniseră patru inși cu hârtii, cu ștampile, cu fețele acelea rigide de oameni care fac un lucru urât dar sunt convinși că e drept. Și tatăl lui, Gheorghe Preda, om care nu plânsese niciodată în fața nimănui, stătuse în mijlocul curții și privise cm îi iau boii — pe Negrișor și pe Balțu — cm îi smulg din ogradă ca pe niște lucruri fără suflet.
Dumitru avusese șaisprezece ani atunci. Destul de mare ca să înțeleagă, prea mic ca să facă ceva. Stătuse lângă gardul de nuiele și strânsese scândura atât de tare că i se albiseră degetele. Tatăl lui nu spusese nimic. Niciun cuvânt. Dar seara, când crezuse că băiatul doarme, Gheorghe Preda ieșise în grădină și stătuse acolo singur, în întuneric, ore întregi. Dumitru îl urmărise de la fereastră și înțelesese atunci că există o suferință care nu face niciun zgomot.
Pământurile veniseră după. Opt hectare — opt hectare pe care bunicul și tatăl lui le munciseră o viață, le îngrășaseră cu sudoare și le lăsaseră moștenire cu mâinile tremurânde. Bucată cu bucată, pe parcursul a doi ani, totul trecuse la Cooperativă. La CAP. La "ale tuturor", adică ale nimănui, adică ale lor — ale celor cu hârtii și ștampile.
Acum, în serile de pe prispă, Moș Dumitru își reconstruia pământurile. Era jocul lui secret, singurul lux pe care și-l permitea. Închidea ochii și pornea de la salcâmul cel bătrân de la marginea satului — singurul reper care supraviețuise tuturor schimbărilor — și de acolo număra pașii. Douăzeci și trei de pași spre răsărit, acolo era granița lui cu a lui Iancu Florea. Patruzeci și opt de pași spre miazăzi, acolo era liziera de lângă pârâu. Știa fiecare palmă de pământ ca pe fața unui copil. Știa unde era mai argilos și ieșea grâul mai slab, știa unde era o vale mică unde se strângea apa după ploaie și trebuia să sapi șanțuri, știa că pe bucata dinspre deal nu crește porumbul la fel de bine ca floarea-soarelui.
Își imaginase de sute de ori cm ar arăta dacă i le-ar da înapoi. Nu toată viața visase la asta — mulți ani fusese prea obosit ca să viseze, prea ocupat cu supraviețuitul, cu muncitul pe pământul care era "al lui" dar pe care trebuia să dea jumătate din roadă. Dar după ce murise soția lui, Floarea, acum cinci ani, gândurile astea îi reveniseră cu o forță nouă. Poate că Floarea îl ținuse cu picioarele pe pământ. Fără ea, Dumitru plutea uneori prin trecut ca prin apă.
Se gândea la hârtii. Trebuiau să existe hârtii undeva — acte de proprietate, cadastru, ceva. Tatăl lui îngropase ceva în grădină înainte să moară, îi șoptise asta pe patul de moarte cu o voce de om care și-a păstrat un secret douăzeci de ani. Dumitru săpase, dar nu găsise nimic. Poate îl minase boala. Poate uitase locul exact. Poate nu existase nimic de îngropat și fusese doar dorința unui om bătrân de a lăsa ceva în urmă.
Se gândea la legea aia pe care o auzise la radio — ceva despre retrocedare, despre Legea 18, despre că li se vor da pământurile înapoi. Venise cineva din comună și îi spusese că trebuie să depună cerere, că trebuie dovezi, că trebuie martori care să ateste că pământul fusese al familiei. Dumitru depusese cererea cu mâna tremurândă, scrisese numele bunicului, al tatălui, al lui, adresele parcelelor din memorie pentru că nu mai avea alte documente. Și așteptase.
Așteptase trei ani.
Primăria îi spusese că există complicații. Că unele parcele fuseseră deja atribuite altora. Că trebuie verificări suplimentare. Că să mai aibă răbdare.
Răbdare. Omul acesta avusese o viață întreagă de răbdare și nu primise nimic în schimb.
Dar în serile alea de pe prispă, Moș Dumitru nu era furios. Furia trecuse demult — trecuse undeva pe la cincizeci de ani, când înțelesese că furia îți mănâncă mai mult din viață decât îi mănâncă ea dușmanului. Ce rămăsese era altceva. O tristețe lucidă, senină aproape, ca apa unui izvor care curge de atât de mult timp că a șlefuit toate pietrele și acum merge lin, fără zgomot.
Își privea mâinile în lumina slabă. Mâini de țăran — noduroase, crăpate, cu piele ca scoarța de copac. Mâini care știau să țină o sapă, o coasă, un plug. Mâini care nu mai aveau pământul lor de muncit. Mâini bătrâne.
Undeva în sat, un câine lătră scurt și se opri. Un greier cânta în iarba de la marginea uliței. Cerul era plin de stele, același cer pe care îl văzuse tatăl lui, bunicul lui, toți Predații din Balș de când lumea.
Pământul era tot acolo. Sub același cer. Moș Dumitru știa asta și poate că în seara aceea îi era de ajuns. Nu pentru că renunțase. Ci pentru că înțelesese că pământul nu pleacă nicăieri — oamenii pleacă, regimurile pleacă, hârtiile se pierd, dar pământul rămâne.
Și pământul lui Dumitru Preda îl aștepta. Răbdător, tăcut, ca un fiu care știe că tatăl se va întoarce.
Moș Dumitru se ridică de pe prispă cu greu, își sprijini mâinile în genunchi și intră în casă. Mâine va merge din nou la primărie.
Mâine, ca în fiecare săptămână din ultimii trei ani.
---
Povestea este fictivă, dar reflectă experiența reală a milioane de familii românești cărora regimul comunist le-a confiscat pământurile prin colectivizarea forțată (1949-1962). Legea 18/1991 a încercat să repare o parte din nedreptățile istorice, dar procesul de retrocedare a fost lent, birocratic, incomplet si adesea viciat de corupție.
