28/11/2025
„Fragilitatea Eternului. De la Pompeii la Grand Tour până astăzi” este noua expoziție-eveniment care s-a deschis azi la Muzeul Național de Artă Timișoara ❤️
Și ce expoziție! 😍
Da, am fost acolo chiar din prima zi, aproape imediat după ce ușile s-au deschis. Încă se simțea în aer emoția aceea proaspătă, de început, când lumea intră într-o poveste pe care o va purta cu ea mult timp 🌫️, fără a ști la ce să se aștepte, căci încă nu e plin social media de poze și live-uri direct din expoziție.
Muzeul, cu sprijinul Consiliului Județean Timiș, găzduiește o expoziție cm nu s-a mai văzut în România 🇷🇴, dedicată unuia dintre cele mai tulburătoare subiecte ale istoriei antice: Pompeii, orașul înghițit de cenușa Vezuviului 🌋.
Erupția Vezuviului din anul 79 d.Hr. a fost un sfârșit atât de brutal, încât și astăzi pare că timpul își ține respirația când ne întoarcem la el. Totul a început în miezul zilei, când orașul era viu și zgomotos, iar oamenii își vedeau de treburile lor obișnuite. Apoi cerul s-a rupt. Lumina s-a stins ca și cm cineva ar fi tras cortina peste soare, iar ziua s-a transformat brusc într-o noapte ireală, grea, sufocantă 🌑. Cenușa a căzut peste Pompei ca un întuneric lichid, oprind vieți, dar surprinzându-le, paradoxal, pentru totdeauna. În ultimele lor gesturi — un braț ridicat, o încercare de fugă, un copil strâns la piept — timpul s-a oprit. Pompeiul nu a dispărut doar; a rămas suspendat, ca o rană deschisă în istoria lumii, un loc în care clipa finală s-a conservat intactă 🕰️, amintindu-ne cât de fragili suntem și cât de straniu supraviețuiește memoria acolo unde viața s-a frânt.
Pompeiul e mai mult decât un sit arheologic. E o prezență. O dovadă că stilul poate supraviețui acolo unde zidurile au pierit. Un simbol al Modernității, care a modelat gustul Europei prin tradiția Grand Tour-ului — acele călătorii în care tinerii aristocrați veneau să descopere frumusețea și ruina, splendoarea și fragilitatea 🌍.
Și, într-un fel neașteptat, povestea aceasta ajunge și la noi, în Timișoara, prin Zsigmond Ormós — marele mecena al orașului și fondatorul muzeelor timișorene. El a vizitat Pompeiul în 1865 și din nou în 1872, iar impresiile lui au stat la baza studiului „Ruinele din Pompei” (publicat în 1879). Cu această ocazie a format o colecție proprie cu artefacte din Pompei și a demonstrat că Timișoara era deja, în secolul XIX, un loc viu de receptare și interpretare culturală — un „Grand Tour dinspre Răsărit”. ✨
Ormós este cel care a adus, într-un fel, Pompeiul în cultura timișoreană, cu ochi de cărturar și sensibilitate de colecționar. Și liantul celor două culturi, care leagă Pompei de Timișoara și face această expoziție ancorată în realitatea noastră 🤝.
În Palatul Baroc din Piața Unirii sunt expuse peste 100 de piese de patrimoniu — fresce, picturi, sculpturi, grafică, fotografii, artefacte rare — venite din marile muzee ale Italiei:
• Museo Archeologico Nazionale di Napoli
• Certosa e Museo di San Martino – Napoli
• Museo della Ceramica Duca di Martina – Napoli
• Galleria Nazionale d’Arte Moderna e Contemporanea – Roma
• Museo e Real Bosco di Capodimonte – Napoli
• Galleria Lia Rumma Milano – Napoli
• Museo Nazionale di Castel Sant’Angelo – Roma
Fragmente de lume romană, întregite de privirea noastră 👀.
Expoziția are și o componentă imersivă, narativă, ghidată de o voce. Și nu e o invenție arbitrară — ci pornită de la o descoperire reală: o inscripție arheologică de pe un altar funerar găsit la Adamclisi. Pe el apare numele unui soldat roman, Lucius Valerius Sacer, alături de mențiunea unui prefect al orașului Pompei, din păcate neidentificat.
Din această mică fărâmă de istorie s-a construit un narator postmodern: Sacer, supraviețuitor al Pompeiului, soldat roman ale cărui drumuri au unit epicentrul cultural al orașului cu frontiera Daciei ⚔️.
Prin ochii lui trecem prin momentele unei lumi fragile: ordinea iluzorie a unei civilizații opulente, apoi haosul indiferent al erupției.
Pompeiul a fost redescoperit în 1748, sub Dinastia de Bourbon din Regatul Neapolelui. Primele excavații, făcute mai mult pentru comori și prestigiu politic, au transformat Napoli într-un epicentru cultural, iar descoperirile au devenit scânteia care a aprins imaginația Europei și a alimentat Marele Tur (Grand Tour) ✈️.
În 1863, arheologul Giuseppe Fiorelli schimbă totul: împarte orașul în regiones și insulae, pune ordine în dezordine, iar prin tehnica mulajelor dezvăluie formele tragice ale victimelor — acele „anti-sculpturi” ale morții care încă ne taie respirația 🗿.
Pe măsură ce înaintezi în expoziție, vulcanul își schimbă chipul: fertilitate, distrugere, renaștere culturală, prosperitate, ruină romantică, amenințare latentă, laborator pentru arheologie, memorie, reflecție 🌋. Cataclismul natural intră în dialog cu cel uman.
Arta devine oglinda prin care ne vedem vulnerabilitatea. Lucrările lui Gian Maria Tosatti și Anselm Kiefer devin o cheie esențială pentru a înțelege cm reverberează catastrofa în sensibilitatea artistică a prezentului 🎨.
Tosatti, prin lucrări create din materiale vii, perisabile, destramă iluzia „perfecțiunii eterne” a Antichității și propune o perspectivă critică asupra istoriei ca proces instabil, aflat într-o continuă transformare. În felul acesta, el devine o punte conceptuală între fragilitatea lumii antice și fragilitatea lumii de azi.
Kiefer, care încheie expoziția cu un peisaj monumental plasat lângă un mulaj pompeian, readuce tema ruinelor în miezul secolului XX: războaie, traume, prăbușiri ideologice. Opera lui afirmă că marile catastrofe nu aparțin trecutului — ele continuă să modeleze umanitatea și felul în care ne raportăm la istorie 🕊️.
Iar la final, călătoria lui Sacer se încheie în Dacia. Vocea lui, aceea care ne-a purtat din Pompei până aici, se stinge pe pământul unde probabil i s-a încheiat și viața.
Expoziția devine un memorial simbolic — o punte între tragedia universală a Vezuviului și pământul României 🇷🇴, o meditație asupra felului în care cultura ne ajută să privim în față propria noastră impermanență.
Și recunosc: am ieșit din expoziție cu o liniște grea în mine, dar și cu o claritate nouă — că unele povești nu se termină, doar schimbă vocea care le spune 🌙.
