29/09/2025
Mi s-a spus de câteva ori în ultimele luni că nu mă mai promovez așa mult online, că postările mele s-au rărit. Și da, e adevărat. După concediul din Grecia 🏖️ am simțit pentru prima dată, după multă vreme, nevoia să trag aer adânc în piept și să mă întreb: „Unde sunt eu în toată alergătura asta? Ce vreau, de fapt, pentru mine, pentru cariera mea, pentru familia mea?”
Adevărul e că ani de zile m-am zbătut neștiind încotro să merg. Am crezut că antreprenoriatul e soluția 🚀, pentru că asta se auzea peste tot: povești romantice despre oameni care au renunțat la corporație ca să-și urmeze pasiunea, să trăiască liber, să facă doar ceea ce le place. În paralel, am auzit de atâtea ori despre cm corporațiile uniformizează, despre cm corporatiștii devin „roboței” 🤖 fără personalitate, care urmează instrucțiuni pas cu pas, fără să gândească, fără să simtă. Și, recunosc, am simțit de multe ori judecata celor din jur atunci când spuneam că lucrez în corporație. Așa că, într-un fel, am ajuns să cred că și eu „trebuie” să fac pasul și să plec.
Am încercat. Mi-am investit timpul, energia și banii în propriul business sustenabil 💼. Mi-am spus că, dacă voi reuși să câștig cel puțin la fel ca în corporație, atunci asta va fi dovada clară că locul meu nu mai e acolo. Am învățat enorm, m-am zbătut, am încercat, am construit. Dar la un moment dat am înțeles adevărul meu: soloprenoriatul nu este pentru mine. Antreprenoriatul nu este pentru mine.
Am nevoie de siguranța zilei de mâine. Am nevoie de stabilitate 🛡️. Am nevoie să fac parte dintr-o echipă care să-mi fie alături atunci când am nevoie. Nu știu și nu vreau să mă promovez agresiv, nu știu și nu vreau să-i conving pe alții să cumpere. Nu pot și nu vreau să fiu altceva decât ceea ce sunt. Ori, paradoxal, tocmai corporația — despre care se spune că te limitează — mi-a dat atâtea oportunități de creștere și dezvoltare încât acum mă bucur să pot pune în practică în ea tot ce am învățat din mindsetul antreprenorial.
Toate cursurile făcute, toate experiențele trăite, toată lupta aceea cu mine însămi în zona de business independent nu au fost în zadar. Din contră: acum știu să mă uit altfel la proiectele mele din corporație. Știu să gândesc cu un ochi pe sustenabilitate, pe strategie, pe valoarea pe care o creez. Și toate acestea le aplic cu succes în proiectele mele — fie că e vorba de proiectele tehnice 🌌 🤖, de AI sau de ghidurile pe care le-am scris și le-am împărtășit comunității globale de Requirements Management.
Recent, o manageră importantă din corporație a anunțat că renunță la rolul actual, pentru a accepta unul mai jos, pentru că se potrivește mai bine cu noul ei ritm de viață, în care familia primează. „Family should always come first” 💕, ne-a spus. Și mi-am dat seama cât adevăr se ascunde în spatele acestei simplități.
Pentru mine, asta se traduce foarte concret. Eric are un program plin — baschet 🏀, înot 🏊, școală, teme — și are nevoie de mine prezentă, conectată. În paralel, am dus aproape la final o carte de proză scurtă 📖, un vis personal pe care l-am crescut între deadline-uri și ședințe, printre serile de citit povești cu Eric și diminețile începute cu cafeaua băută în grabă.
Dacă înainte bifam toate evenimentele culturale, literare și profesionale posibile, acum am învățat să spun „nu”. Nu pentru că nu mai contează. Ci pentru că nu mai am energia să fiu peste tot. Pentru că, alegând să fiu la fiecare eveniment, simțeam că pierd momentele simple cu Eric sau chiar cu mine însămi. Și, pentru prima dată, am ales să nu mă mai simt vinovată pentru asta.
Și poate cel mai greu de acceptat a fost că această schimbare de priorități înseamnă și că o parte dintre proiectele mele se încheie. Nu le pun pe pauză, nu le las să aștepte într-un sertar pentru „cândva”. Pur și simplu a venit momentul să le pun punct 🔚, să închid uși cu convingerea că nu toate drumurile trebuie duse până la capăt.
Oficial, rămân cu prima mea iubire, prima mea mare pasiune: scrisul ✍️. Scrisul tehnic, pe care îl fac zi de zi la lucru — requirements engineering, ghiduri, documentații nu îmi e suficient. Da, scrisul nu e mereu cel mai împlinitor, dar e o parte din mine, o parte care mă ține ancorată și mă provoacă. Și, dincolo de asta, mă hrănește sufletește, care îmi dă libertatea să mă joc cu cuvintele și să-mi spun poveștile.
Și mai e și mica noastră pasiune de familie, pe care o cresc împreună cu Eric: cărțile Usborne 📚. Afacerea lui, cm îi place lui să spună Pentru el e joacă și descoperire, pentru mine e bucuria de a construi alături de el ceva care are sens și pe termen lung.
Și da, la final de zi, uneori cuvintele nu se mai leagă 😴. Alteori aleg să le păstrez doar pentru mine. Și asta e bine. După 8 ore de vorbit în continuu în ședințe nu mai pot efectiv să vorbesc.
Perioada asta e despre recalibrare. Despre a-mi recunoaște limitele și a-mi rearanja prioritățile. Despre a lăsa vinovăția deoparte și a învăța că e ok să spui „nu” unor lucruri, pentru a putea spune „da” celor care chiar contează.
Și acum, când trag linie peste toate aceste frământări, am înțeles ceva ce mi-a luat ani să accept: faptul că îmi este bine acolo unde sunt, cu resursele pe care le am acum. Faptul că am renunțat la ceea ce acum un an sau doi părea visul meu, nu este un eșec. Faptul că am ales să rămân corporatistă 🏢, nu este un eșec. Faptul că am închis ușa unor drumuri pentru a păstra deschis ceea ce am acum, nu este un eșec.
E, de fapt, cea mai mare victorie a mea 🏆: am învățat să-mi ascult viața și să fiu bine în prezent, nu într-un scenariu idealizat. Am învățat că „redefinirea succesului” nu e un pas înapoi, ci un pas spre mine.
