Patricia Lidia

06/09/2026

Da, da, și de asta 😉

Pe lângă cursurile clasice de numerologie, la Oxford Numerology Academy ne preocupă și dezvoltarea competențelor care îi ajută pe viitorii și actualii numerologi să își exercite profesia mai clar, mai coerent și mai profesionist.

Pentru că nu este suficient să știi să interpretezi. Este important să știi și cm te prezinți, cm explici ceea ce faci, cm comunici cu publicul, cm îți construiești imaginea profesională și cm folosești responsabil instrumentele digitale.

Din această direcție face parte și cursul SOCIAL MEDIA PENTRU NUMEROLOGI, susținut de Patricia Lidia, care începe în mai puțin de două săptămâni. În cadrul lui, cursanții vor învăța pas cu pas cm să folosească eficient rețelele sociale pentru activitatea profesională: de la identitate și poziționare până la profiluri, strategie, conținut, alegerea platformelor, înțelegerea publicului, analiză și optimizare.

Astăzi am început deja pregătirea. 🙂 Am lucrat la una dintre cele mai simple întrebări, care devine surprinzător de dificilă atunci când trebuie formulată clar: „𝑻𝙪 𝙘𝒖𝙢 𝙩𝒆 𝒑𝙧𝒆𝙯𝒊𝙣𝒕̦𝙞 𝙘𝒂 𝒏𝙪𝒎𝙚𝒓𝙤𝒍𝙤𝒈?”

Am folosit metoda Pixar Pitch, o structură narativă în șase pași care ne ajută să transformăm o prezentare rigidă într-o poveste ușor de urmărit și de reținut.

Și au apărut deja variante foarte diferite.

Anka Iordan a pornit de la comunitatea de numerologi și cercetători care stăpânește deja noțiunile clasice, dar care, în lucrul cu situații complexe, caută o înțelegere mai profundă a mecanicii din spatele interpretării. De aici și-a construit prezentarea cursului de Matematică ontologică:

𝑨 𝒇𝒐𝒔𝒕 𝒐𝒅𝒂𝒕ă 𝒐 𝒄𝒐𝒎𝒖𝒏𝒊𝒕𝒂𝒕𝒆 𝒅𝒆 𝒏𝒖𝒎𝒆𝒓𝒐𝒍𝒐𝒈𝒊 – 𝑶𝒙𝒇𝒐𝒓𝒅 𝑵𝒖𝒎𝒆𝒓𝒐𝒍𝒐𝒈𝒚 𝑺𝒐𝒄𝒊𝒆𝒕𝒚 – ș𝒊 𝒄𝒆𝒓𝒄𝒆𝒕ă𝒕𝒐𝒓𝒊 𝒄𝒂𝒓𝒆 𝒔𝒕ă𝒑â𝒏𝒆𝒂𝒖 𝒅𝒆𝒋𝒂 𝒏𝒐ț𝒊𝒖𝒏𝒊𝒍𝒆 𝒄𝒍𝒂𝒔𝒊𝒄𝒆: 𝒄𝒊𝒇𝒓𝒆 𝒅𝒆 𝒅𝒆𝒔𝒕𝒊𝒏, 𝒗𝒊𝒃𝒓𝒂ț𝒊𝒊 𝒅𝒆 𝒏𝒂ș𝒕𝒆𝒓𝒆, 𝒔𝒆𝒎𝒏𝒊𝒇𝒊𝒄𝒂ț𝒊𝒊 𝒂𝒓𝒉𝒆𝒕𝒊𝒑𝒂𝒍𝒆 𝒅𝒆 𝒃𝒂𝒛ă.

Î𝒏 𝒇𝒊𝒆𝒄𝒂𝒓𝒆 𝒛𝒊, 𝒆𝒊 𝒍𝒖𝒄𝒓𝒂𝒖 𝒄𝒖 𝒂𝒄𝒆𝒔𝒕𝒆 𝒊𝒏𝒔𝒕𝒓𝒖𝒎𝒆𝒏𝒕𝒆, 𝒅𝒂𝒓 î𝒏 𝒄𝒂𝒛𝒖𝒓𝒊𝒍𝒆 𝒄𝒐𝒎𝒑𝒍𝒆𝒙𝒆 𝒔𝒆 𝒍𝒐𝒗𝒆𝒂𝒖 𝒅𝒆 𝒍𝒊𝒎𝒊𝒕𝒆𝒍𝒆 𝒊𝒏𝒕𝒆𝒓𝒑𝒓𝒆𝒕ă𝒓𝒊𝒍𝒐𝒓 𝒅𝒆𝒔𝒄𝒓𝒊𝒑𝒕𝒊𝒗𝒆, 𝒔𝒊𝒎ț𝒊𝒏𝒅 𝒄ă 𝒅𝒊𝒏𝒄𝒐𝒍𝒐 𝒅𝒆 „𝒄𝒆 î𝒏𝒔𝒆𝒂𝒎𝒏ă 𝒄𝒊𝒇𝒓𝒂 𝑿” 𝒆𝒙𝒊𝒔𝒕ă 𝒐 𝒎𝒆𝒄𝒂𝒏𝒊𝒄ă 𝒎𝒂𝒊 𝒑𝒓𝒐𝒇𝒖𝒏𝒅ă, 𝒑𝒆 𝒄𝒂𝒓𝒆 𝒕𝒂𝒃𝒆𝒍𝒆𝒍𝒆 𝒔𝒕𝒂𝒏𝒅𝒂𝒓𝒅 𝒏𝒖 𝒐 𝒑𝒐𝒕 𝒆𝒙𝒑𝒍𝒊𝒄𝒂.

𝑷â𝒏ă î𝒏𝒕𝒓-𝒐 𝒛𝒊 𝒄â𝒏𝒅 𝒂 𝒅𝒆𝒗𝒆𝒏𝒊𝒕 𝒍𝒊𝒎𝒑𝒆𝒅𝒆 𝒄ă 𝒆𝒔𝒕𝒆 𝒏𝒆𝒗𝒐𝒊𝒆 𝒅𝒆 𝒐 𝒑𝒖𝒏𝒕𝒆 î𝒏𝒕𝒓𝒆 𝒎𝒆𝒕𝒂𝒇𝒊𝒛𝒊𝒄ă ș𝒊 𝒄𝒂𝒍𝒄𝒖𝒍𝒖𝒍 𝒆𝒙𝒂𝒄𝒕, 𝒅𝒆 𝒐 𝒂𝒃𝒐𝒓𝒅𝒂𝒓𝒆 î𝒏 𝒄𝒂𝒓𝒆 𝒐𝒑𝒆𝒓𝒂ț𝒊𝒊𝒍𝒆 𝒎𝒂𝒕𝒆𝒎𝒂𝒕𝒊𝒄𝒆 𝒔ă 𝒇𝒊𝒆 𝒑𝒓𝒊𝒗𝒊𝒕𝒆 𝒏𝒖 𝒅𝒐𝒂𝒓 𝒄𝒂 𝒔𝒊𝒎𝒑𝒍𝒆 𝒄𝒂𝒍𝒄𝒖𝒍𝒆, 𝒄𝒊 𝒄𝒂 𝒊𝒏𝒔𝒕𝒓𝒖𝒎𝒆𝒏𝒕𝒆 𝒅𝒆 î𝒏ț𝒆𝒍𝒆𝒈𝒆𝒓𝒆 𝒂 𝒑𝒓𝒐𝒄𝒆𝒔𝒆𝒍𝒐𝒓 ș𝒊 𝒕𝒓𝒂𝒏𝒔𝒇𝒐𝒓𝒎ă𝒓𝒊𝒍𝒐𝒓.

𝑫𝒊𝒏 𝒂𝒄𝒆𝒂𝒔𝒕ă 𝒄𝒂𝒖𝒛ă, 𝒂𝒎 î𝒏𝒄𝒆𝒑𝒖𝒕 𝒔ă 𝒆𝒍𝒂𝒃𝒐𝒓𝒆𝒛 𝒄𝒖𝒓𝒔𝒖𝒍 𝒅𝒆 𝑴𝒂𝒕𝒆𝒎𝒂𝒕𝒊𝒄ă 𝒐𝒏𝒕𝒐𝒍𝒐𝒈𝒊𝒄ă 𝒑𝒆𝒏𝒕𝒓𝒖 𝒏𝒖𝒎𝒆𝒓𝒐𝒍𝒐𝒈𝒊 𝒂𝒗𝒂𝒏𝒔𝒂ț𝒊, 𝒄𝒐𝒏𝒔𝒕𝒓𝒖𝒊𝒏𝒅 𝒖𝒏 𝒄𝒖𝒓𝒓𝒊𝒄𝒖𝒍𝒖𝒎 î𝒏 𝒄𝒂𝒓𝒆 𝒐𝒑𝒆𝒓𝒂ț𝒊𝒊𝒍𝒆 𝒎𝒂𝒕𝒆𝒎𝒂𝒕𝒊𝒄𝒆 𝒔𝒖𝒏𝒕 𝒊𝒏𝒕𝒆𝒈𝒓𝒂𝒕𝒆 î𝒏𝒕𝒓-𝒖𝒏 𝒄𝒂𝒅𝒓𝒖 𝒎𝒂𝒊 𝒂𝒎𝒑𝒍𝒖 𝒅𝒆 𝒊𝒏𝒕𝒆𝒓𝒑𝒓𝒆𝒕𝒂𝒓𝒆.

𝑫𝒊𝒏 𝒂𝒄𝒆𝒂𝒔𝒕ă 𝒄𝒂𝒖𝒛ă, 𝒅𝒆𝒛𝒗𝒐𝒍𝒕 𝒎𝒆𝒕𝒐𝒅𝒐𝒍𝒐𝒈𝒊𝒊, 𝒂𝒍𝒈𝒐𝒓𝒊𝒕𝒎𝒊 𝒅𝒆 𝒄𝒂𝒍𝒄𝒖𝒍 ș𝒊 𝒎𝒂𝒕𝒓𝒊𝒄𝒆 𝒓𝒆𝒍𝒂ț𝒊𝒐𝒏𝒂𝒍𝒆 𝒑𝒓𝒊𝒏 𝒄𝒂𝒓𝒆 𝒄𝒖𝒓𝒔𝒂𝒏ț𝒊𝒊 𝒑𝒐𝒕 𝒂𝒏𝒂𝒍𝒊𝒛𝒂 𝒗𝒆𝒄𝒕𝒐𝒓𝒊 𝒅𝒆 𝒕𝒓𝒂𝒏𝒔𝒇𝒐𝒓𝒎𝒂𝒓𝒆, 𝒕𝒆𝒏𝒔𝒊𝒖𝒏𝒊 𝒔𝒕𝒓𝒖𝒄𝒕𝒖𝒓𝒂𝒍𝒆 ș𝒊 𝒓𝒊𝒕𝒎𝒖𝒓𝒊 𝒅𝒆 𝒎𝒂𝒏𝒊𝒇𝒆𝒔𝒕𝒂𝒓𝒆.

𝑷â𝒏ă 𝒄â𝒏𝒅, î𝒏 𝒔𝒇â𝒓ș𝒊𝒕, 𝒏𝒖𝒎𝒆𝒓𝒐𝒍𝒐𝒈𝒖𝒍 𝒏𝒖 𝒎𝒂𝒊 𝒓ă𝒎â𝒏𝒆 𝒅𝒐𝒂𝒓 𝒍𝒂 𝒏𝒊𝒗𝒆𝒍𝒖𝒍 𝒊𝒏𝒕𝒆𝒓𝒑𝒓𝒆𝒕ă𝒓𝒊𝒊 𝒔𝒊𝒎𝒃𝒐𝒍𝒊𝒄𝒆, 𝒄𝒊 𝒄𝒂𝒑ă𝒕ă 𝒊𝒏𝒔𝒕𝒓𝒖𝒎𝒆𝒏𝒕𝒆 𝒔𝒖𝒑𝒍𝒊𝒎𝒆𝒏𝒕𝒂𝒓𝒆 𝒑𝒆𝒏𝒕𝒓𝒖 𝒂 î𝒏ț𝒆𝒍𝒆𝒈𝒆 𝒎𝒂𝒊 𝒑𝒓𝒐𝒇𝒖𝒏𝒅 𝒂𝒓𝒉𝒊𝒕𝒆𝒄𝒕𝒖𝒓𝒂 𝒏𝒖𝒎𝒆𝒓𝒐𝒍𝒐𝒈𝒊𝒄ă 𝒂 𝒐𝒎𝒖𝒍𝒖𝒊.

Și acesta este doar începutul. Pentru că un numerolog profesionist nu are nevoie doar de cunoaștere numerologică. Are nevoie și de competențe de comunicare, prezentare, relaționare, poziționare, etică profesională și utilizare conștientă a mediului digital.

La Oxford Numerology Academy, ne dorim ca toate acestea să nu fie tratate ca bucăți separate, ci ca parte din aceeași formare profesională.

Pentru că, dincolo de ceea ce știe, un profesionist trebuie să știe și cm explică, cm comunică și cm se prezintă în fața lumii.

06/09/2026

Uneori mă uit la pozele mele și îmi dau seama că, fără să vreau, aleg mereu locuri care seamănă puțin cu mine: clădiri vechi, ziduri care au trecut prin multe, coridoare lungi, uși despre care nu știi din prima unde duc și câte un arc care îți amintește că, până la urmă, orice drum poate continua dincolo de ceea ce vezi acum.

Nu cred că am fost vreodată omul drumurilor perfect drepte. Am avut multe schimbări de direcție, cu începuturi pe care nu le-am planificat, cu lucruri pe care le-am construit de la zero și cu altele pe care a trebuit să învăț să le las în urmă. Sunt inginer într-o parte a vieții mele și scriitor în cealaltă. Lucrez cu cerințe, procese, sisteme și inteligență artificială, dar în același timp mă fascinează poveștile, oamenii, simbolurile și toate acele lucruri care nu pot fi puse întotdeauna într-un tabel Excel. Și, surprinzător, nu mai simt de mult nevoia să aleg între ele.

Poate că asta am învățat cel mai mult în ultimii ani: nu trebuie să încap într-o singură definiție ca să am coerență. Pot să iubesc structura și să trăiesc din imaginație. Pot să fiu extrem de pragmatică într-o ședință și, câteva ore mai târziu, să scriu o poveste. Pot să mă entuziasmez în aceeași zi de un proiect de AI și de un manuscris, de o metodologie complicată și de o fotografie făcută într-un coridor vechi de cărămidă.

Și poate că maturizarea nu înseamnă să devii o versiune mai simplă a ta, ci exact invers: să încetezi să mai ascunzi toate lucrurile aparent contradictorii care te alcătuiesc.

Așa că, dacă ar trebui să spun ceva despre femeia din fotografia aceasta, probabil aș spune doar atât: încă este curioasă. Încă deschide uși. Încă începe proiecte despre care ceilalți ar putea spune că n-are când să le facă. Încă se îndrăgostește de idei. Încă își complică singură viața cu lucruri care o fac să simtă că trăiește.

Și, privind în urmă, mă gândesc că exact asta îmi place cel mai mult la ea. Nu știe întotdeauna ce se află după următorul arc. Dar, aproape invariabil, merge să vadă.

Foto: Ramona Mafteian ❤️

02/09/2026

𝐓𝐨𝐭𝐮𝐥 𝐞 𝐫𝐞𝐥𝐚𝐭𝐢𝐯. Inclusiv înălțimea copilului meu de nici 12 ani. 😂

Lângă mine: „Mamăăă, ce înalt e pentru vârsta lui!”
Lângă Cătălin Baciu, pivotul echipei SCM Politehnica Timișoara - Baschet: „Awww, ce drăguț… abia aștept puseul de creștere.” 🤏🏀

Concluzia: nu copilul își schimbă înălțimea, ci persoana de referință îți distruge complet perspectiva.

𝐓𝐞𝐨𝐫𝐢𝐚 relativității, 𝐯𝐚𝐫𝐢𝐚𝐧𝐭𝐚 𝐝𝐞 𝐛𝐚𝐬𝐜𝐡𝐞𝐭: înălțimea depinde de lângă cine te nimerești în poză. 😄 𝐄𝐢𝐧𝐬𝐭𝐞𝐢𝐧 ar fi fost mândru. Sau foarte confuz că am ajuns să-i folosim munca pentru poze de la sala de sport.

01/09/2026

Am stat o săptămână la 𝐎𝐱𝐟𝐨𝐫𝐝 𝐍𝐮𝐦𝐞𝐫𝐨𝐥𝐨𝐠𝐲 𝐒𝐮𝐦𝐦𝐞𝐫 𝐒𝐜𝐡𝐨𝐨𝐥®, organizată de 𝐎𝐱𝐟𝐨𝐫𝐝 𝐍𝐮𝐦𝐞𝐫𝐨𝐥𝐨𝐠𝐲 𝐀𝐜𝐚𝐝𝐞𝐦𝐲®, în campusul 𝐒𝐭. 𝐄𝐝𝐰𝐚𝐫𝐝’𝐬 𝐂𝐨𝐥𝐥𝐞𝐠𝐞 din Oxford și, probabil inevitabil, nu am putut să nu fac comparația cu viața universitară pe care o cunosc din Timișoara.

Nu mă refer aici la comparații simpliste de tipul „la ei e mai bine, la noi e mai rău”. Mă refer la lucrurile mici, concrete, care spun foarte multe despre felul în care este gândit un campus și despre locul pe care îl ocupă studentul în tot acest ecosistem.

Pentru că una dintre diferențele care m-au făcut să mă opresc și să mă uit mai atent la 𝐒𝐭. 𝐄𝐝𝐰𝐚𝐫𝐝’𝐬 𝐂𝐨𝐥𝐥𝐞𝐠𝐞 nu ține neapărat de tehnologie, de clădiri spectaculoase sau de faptul că suntem la Oxford. Ține de felul în care pare gândit întregul spațiu de studiu, pornind de la o întrebare foarte simplă: de ce are nevoie un student ca să poată învăța cu adevărat?

Și răspunsul nu este doar: o sală de curs.

În zilele petrecute aici m-am tot uitat în jur cu genul acela de curiozitate pe care nu prea mai știu să o opresc. 😂 Și am fotografiat inclusiv lucruri care, probabil, pentru cei care studiază aici sunt complet obișnuite.

Săli mari și luminoase. Mese de lucru generoase. Spații în care poți lucra împreună cu alții și spații în care te poți retrage să lucrezi individual. Rafturi cu cărți. Reviste și publicații din domenii foarte diferite: The Economist, TIME, New Scientist, National Geographic, istorie, psihologie, știință, actualitate, afaceri internaționale. Ai loc să citești, să cauți, să lucrezi, să discuți, să îți întinzi materialele și, foarte important, să rămâi în spațiul de studiu și după ce s-a terminat cursul.

Și apoi am dat peste un detaliu aparent banal, care mie mi-a spus foarte multe. Pe ușa unui profesor sunt trecute clar orele în care poate fi găsit: Tuesday & Thursday, 4–6 PM. Nu „poate îl prind pe hol”. Nu „îl întreb repede după curs”. Nu „poate are timp”. Există un interval clar în care studentul știe că poate veni să discute cu profesorul.

Lângă ușă, încă un mesaj: lucrările care trebuie revizuite pot fi lăsate într-o tavă aflată pe raft. Și acolo chiar sunt lucrări, unele cu notițe și observații. Mi s-a părut foarte interesant tocmai pentru că, în acest context, probabil nu este nimic spectaculos. Este pur și simplu 𝐬𝐢𝐬𝐭𝐞𝐦.

Studentului i se transmite, prin lucruri foarte concrete: ai unde să lucrezi, ai ce să consulți, ai acces la profesor, ai un mecanism prin care munca ta ajunge la el și ai spațiu să continui să studiezi și dincolo de ora propriu-zisă de curs.
Și aici cred că apare diferența care mi-a rămas cel mai puternic în minte când m-am gândit la campusul studențesc din Timișoara.

Nu neapărat clădirile, dotările sau tehnologia, ci felul în care este organizată viața de studiu în jurul studentului.

În România avem universități foarte bine dotate, profesori extraordinari, biblioteci, laboratoare și inițiative care funcționează foarte bine. Tocmai de aceea nu cred că discuția ar trebui redusă la „la ei este bine, la noi este rău”. Ar fi nedrept și superficial.

Dar uneori avem tendința să confundăm modernizarea cu achiziția de echipamente. Punem o tablă inteligentă într-o sală și spunem că am modernizat-o. Instalăm o platformă digitală și bifăm digitalizarea. Punem laptopuri pe mese și avem impresia că am schimbat modul de învățare.

Dar tehnologia, singură, nu schimbă cultura învățării.

La St. Edward’s, ceea ce m-a impresionat nu a fost un obiect anume, ci faptul că toate aceste lucruri par să spună aceeași poveste: instituția de învățământ nu este doar locul în care vii la cursuri, este locul în care înveți. Iar pentru asta ai nevoie uneori de un profesor, alteori de o carte, alteori de internet, alteori de câțiva colegi și o masă mare pe care să vă întindeți toate ideile. Și, uneori, ai nevoie doar de un colț liniștit în care să stai singur, să citești, să scrii sau să gândești.

Poate de aceea mi-au rămas în minte mai mult rafturile, mesele, revistele și bilețelul de pe ușa profesorului decât orice tehnologie sofisticată.
Pentru că toate spun ceva despre autonomia studentului.

Nu pornesc de la ideea că studentul învață doar atunci când profesorul stă în fața lui și predă. Spațiul îi transmite permanent: poți să cauți, poți să citești, poți să lucrezi, poți să întrebi, poți să revii.

Și poate aici este una dintre întrebările pe care merită să ni le punem și în România. Nu doar ce echipamente mai cumpărăm, ce laborator mai renovăm sau ce platformă mai implementăm, ci cm construim, de fapt, ecosisteme de învățare.

Pentru că poți să-i spui unui student de o mie de ori că trebuie să fie autonom, curios, implicat și responsabil pentru propria educație sau poți construi în jurul lui un mediu care îi permite efectiv să fie toate acestea.

Și, după o săptămână petrecută în campusul de la St. Edward’s, mă tot gândesc că poate întrebarea cea mai importantă nu este „Ce echipamente mai cumpărăm?” ci „Cum ar arăta un campus universitar dacă am proiecta fiecare spațiu pornind de la felul în care vrem ca studentul să învețe?” Acolo mi se pare că începe, de fapt, discuția.

31/08/2026

Dacă ați văzut vreodată filmele americane cu viața de campus, case studențești în care toată lumea locuiește împreună, mănâncă împreună, stă la povești până târziu și inevitabil ajunge să știe cine bea cafeaua primul, cine ocupă canapeaua preferată și cine vorbește cel mai mult… ei bine, cam așa este pentru noi 𝐂𝐨𝐨𝐩𝐞𝐫 𝐋𝐨𝐝𝐠𝐞. 😄

Aici ne cazăm 𝐢̂𝐧 𝐟𝐢𝐞𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐚𝐧, pe perioada 𝐎𝐱𝐟𝐨𝐫𝐝 𝐍𝐮𝐦𝐞𝐫𝐨𝐥𝐨𝐠𝐲 𝐒𝐮𝐦𝐦𝐞𝐫 𝐒𝐜𝐡𝐨𝐨𝐥®, și de fiecare dată se întâmplă același lucru: în primele ore este locul unde ne-am lăsat bagajele, iar după câteva zile vorbim despre el ca despre „acasă”.

Pentru că aici nu doar dormim.

Aici sunt canapelele pe care ne strângem seara și unde o conversație de cinci minute se poate transforma foarte liniștit într-una de două ore. Aici sunt mesele în jurul cărora mâncăm și unde, nu știu cm se face, dar orice subiect ajunge inevitabil tot la numerologie, cărți, oameni, proiecte și alte idei pe care cineva le începe cu periculoasa formulare: „Știți ce mi-a venit acum în minte?” 😂

Aici bem cafeaua. Multă cafea.

Aici mai jucăm tenis de masă, ca să demonstrăm că numerologii au și alte preocupări în afară de numere. Uneori. 😄

Și tot aici avem 𝐩𝐢𝐬𝐢𝐜𝐚 𝐜𝐚𝐬𝐞𝐢, care ne-a adoptat rapid și a intrat în programul Școlii de Vară fără înscriere, fără taxă și, din câte am observat, fără niciun respect pentru agenda oficială. 🐈😂

Cred însă că tocmai la Cooper Lodge am înțeles cel mai bine ce înseamnă cu adevărat experiența aceasta de campus.

Nu venim dimineața la curs și seara plecăm fiecare în altă parte. 𝐋𝐨𝐜𝐮𝐢𝐦 𝐢̂𝐦𝐩𝐫𝐞𝐮𝐧𝐚̆.

Ne întâlnim înainte de cafea și după ultima discuție a zilei. Ne vedem obosiți, entuziasmați, somnoroși, inspirați și uneori în pijamale. 😄 Iar undeva între toate lucrurile acestea se formează comunitatea aceea pe care nu ai cm să o construiești doar într-o sală de curs.

Pentru câteva zile, în fiecare vară, 𝐂𝐨𝐨𝐩𝐞𝐫 𝐋𝐨𝐝𝐠𝐞 devine mica noastră „frăție” numerologică de la Oxford.

Doar că, în loc de ritualuri secrete, avem cafea, povești, ping-pong și probabil cel puțin o discuție despre numere înainte de micul dejun. 😂🔢

Și cred că tocmai de aceea, când plecăm, nu simțim doar că s-a terminat cazarea.

Simțim puțin că plecăm de acasă.

30/08/2026

📍 CODRU — 𝗭𝗶𝘂𝗮 𝟯.

Se pare că ieri m-am lăudat prematur că 𝗮𝗺 𝗶𝗻𝘁𝗿𝗮𝘁 î𝗻 𝗿𝗼𝗹.

Astăzi am primit balon. 🎈 L-am prins în păr, ca să mă vadă Eric de la distanță. Mi s-a părut o soluție practică. Lui i s-a părut că 𝗹-𝗮𝗺 𝗳ă𝗰𝘂𝘁 𝗱𝗲 𝗿𝘂ș𝗶𝗻𝗲. Practic, sunt un fel de 𝗔𝗶𝗿𝗧𝗮𝗴 𝗽𝗮𝗿𝗲𝗻𝘁𝗮𝗹, doar că mai mare, mai vocal și cu balon roșu. 🎈😎

Pe drum îl mai făcusem de rușine de două ori. Prima dată, pentru că am vrut să-i atrag atenția unui puști că îi pică pantalonii și arată de parcă 𝗮𝗿𝗲 𝗽𝗹𝗼𝘀𝗰𝗮. A doua oară, pentru că cică m-am uitat urât la un copchil care vorbea exclusiv cu „𝗽” și „𝗰”, probabil singurele două cuvinte rămase disponibile în limba română la ora respectivă. Eu susțin în continuare că 𝗻𝘂 𝗺-𝗮𝗺 𝘂𝗶𝘁𝗮𝘁 𝘂𝗿â𝘁. Am doar o față foarte expresivă atunci când asist la prăbușirea civilizației.

𝗦𝗰𝗼𝗿𝘂𝗹 𝘇𝗶𝗹𝗲𝗶:
Eric — 3 momente de rușine.
Mama — un balon și zero regrete. 🎈

𝗣𝗮𝗿𝗲𝗻𝘁𝗶𝗻𝗴 𝗹𝗲𝘃𝗲𝗹: 𝗮𝗱𝗼𝗹𝗲𝘀𝗰𝗲𝗻𝘁. Mă tem că nu voi primi certificarea. 😂

30/08/2026

🪷 𝗖𝗼𝗿𝗶𝗻𝗮 𝗗𝗮𝗻𝗶𝗲𝗹𝗮 𝗧𝗼𝗺𝗮 𝗻𝗲-𝗮 𝗿𝗲𝗰𝗼𝗺𝗮𝗻𝗱𝗮𝘁 𝘂𝗻 𝗳𝗶𝗹𝗺. 𝗡𝘂 𝘂𝗻𝘂𝗹 𝘂ș𝗼𝗿 ș𝗶 𝗰𝘂 𝘀𝗶𝗴𝘂𝗿𝗮𝗻ță 𝗻𝘂 𝘂𝗻𝘂𝗹 𝗽𝗲 𝗰𝗮𝗿𝗲 𝘀ă-𝗹 𝘃𝗲𝘇𝗶 î𝗻 𝘁𝗶𝗺𝗽 𝗰𝗲 𝗺𝗮𝗶 𝗿ă𝘀𝗽𝘂𝗻𝘇𝗶 𝗹𝗮 𝗺𝗲𝘀𝗮𝗷𝗲.

Corina Daniela Toma

Este vorba despre 𝗠𝘂𝗻𝘁𝗲𝗹𝗲 𝗦𝗮𝗰𝗿𝘂 (The Holy Mountain, 1973), scris și regizat de 𝗔𝗹𝗲𝗷𝗮𝗻𝗱𝗿𝗼 𝗝𝗼𝗱𝗼𝗿𝗼𝘄𝘀𝗸𝘆. L-am văzut la recomandarea Corinei și este un film despre care nu prea poți spune, simplu, „l-am văzut”, mai degrabă intri în el, te lupți puțin cu el, te întrebi de câteva ori ce anume tocmai ai urmărit și, dacă accepți jocul lui, începi să îl descifrezi.

Corina ne-a avertizat că este un film dificil și bine a făcut. Muntele Sacru conține nuditate, imagini grotești, violență simbolică și reinterpretări provocatoare ale unor simboluri religioase. Jodorowsky nu e deloc interesat de confortul spectatorului și nici nu încearcă să ofere o poveste liniștitoare, în care sensurile să fie explicate frumos și răspunsurile să fie puse în ordine la final. Din contră, ai senzația că încearcă permanent să te scoată din zona în care crezi că știi deja ce înseamnă lucrurile și să te oblige să te uiți încă o dată la propria ta lume.

Dar tocmai aici începe partea care face recomandarea Corinei atât de interesantă. Pentru că una dintre marile chei simbolice ale filmului este 𝗧𝗮𝗿𝗼𝘁𝘂𝗹. Nu Tarotul redus la întrebarea „Ce mi se va întâmpla?”, ci Tarotul privit ca 𝗹𝗶𝗺𝗯𝗮𝗷 𝗮𝗹 𝘁𝗿𝗮𝗻𝘀𝗳𝗼𝗿𝗺ă𝗿𝗶𝗶, 𝗮𝗹 𝗰𝗼𝗻ș𝘁𝗶𝗶𝗻ț𝗲𝗶 ș𝗶 𝗮𝗹 î𝗻𝘁â𝗹𝗻𝗶𝗿𝗶𝗶 𝗰𝘂 𝗽𝗿𝗼𝗽𝗿𝗶𝗶𝗹𝗲 𝘀𝘁𝗿𝘂𝗰𝘁𝘂𝗿𝗶 𝗶𝗻𝘁𝗲𝗿𝗶𝗼𝗮𝗿𝗲.

Alejandro Jodorowsky a studiat Tarotul timp de zeci de ani, în special 𝗧𝗮𝗿𝗼𝘁𝘂𝗹 𝗱𝗲 𝗠𝗮𝗿𝘀𝗶𝗹𝗶𝗮, iar relația lui cu acesta nu a fost nicidecum una marginală în opera sa. El însuși spunea, după aproximativ cincizeci de ani de studiu, că Tarotul nu este pentru el o magie prin care poate vedea viitorul, ci 𝙖 𝙡𝙖𝙣𝙜𝙪𝙖𝙜𝙚 𝙩𝙤 𝙤𝙥𝙚𝙣 𝙩𝙝𝙚 𝙪𝙣𝙘𝙤𝙣𝙨𝙘𝙞𝙤𝙪𝙨 – „𝘂𝗻 𝗹𝗶𝗺𝗯𝗮𝗷 𝗽𝗲𝗻𝘁𝗿𝘂 𝗱𝗲𝘀𝗰𝗵𝗶𝗱𝗲𝗿𝗲𝗮 𝗶𝗻𝗰𝗼𝗻ș𝘁𝗶𝗲𝗻𝘁𝘂𝗹𝘂𝗶”. În alte interviuri revine la aceeași idee: Tarotul nu este despre prezicerea viitorului, ci despre limbaj simbolic, prezență, observație și acces la ceea ce se află deja în noi.

Și atunci perspectiva se schimbă radical.

🪷 𝗧𝗮𝗿𝗼𝘁𝘂𝗹 𝘁𝗲 𝘃𝗮 î𝗻𝘃ăț𝗮 𝗰𝘂𝗺 𝘀ă 𝗰𝗿𝗲𝗲𝘇𝗶 𝘂𝗻 𝘀𝘂𝗳𝗹𝗲𝘁.

Este una dintre afirmațiile lui Jodorowsky care mi-au rămas cel mai mult în minte după film. Nu o citesc literal și nici nu cred că trebuie transformată într-o afirmație teologică despre existența sau formarea sufletului. Mai degrabă o văd ca pe o metaforă a unui 𝗽𝗿𝗼𝗰𝗲𝘀 𝗱𝗲 𝗰𝗼𝗻𝘀𝘁𝗿𝘂𝗰ț𝗶𝗲 𝗮 𝗰𝗼𝗻ș𝘁𝗶𝗶𝗻ț𝗲𝗶.

Nu suntem versiuni finite ale noastre înșine. Nu venim pe lume cu toate răspunsurile așezate și nici nu rămânem identici cu ceea ce eram la început. Ne construim pe parcursul vieții prin experiențe, relații, pierderi, alegeri, greșeli, întâlniri, renunțări, întrebări și prin felul în care reușim să integrăm toate aceste lucruri într-o poveste despre cine suntem. Unele părți din noi sunt foarte ușor de văzut. Altele rămân ascunse chiar de noi. Și aici 𝘀𝗶𝗺𝗯𝗼𝗹𝘂𝗹 poate deveni extraordinar de puternic.

Nu pentru că o carte de Tarot ar avea în ea însăși puterea de a decide ce se întâmplă cu noi, ci pentru că imaginea poate provoca o reacție, o asociere, o amintire, o întrebare, uneori chiar o neliniște pe care nu o putem explica imediat. Jodorowsky vorbește exact despre acest lucru când spune că Tarotul îi permite omului să își dezvolte 𝗽𝗿𝗶𝘃𝗶𝗿𝗲𝗮 ș𝗶 𝗶𝗻𝘁𝘂𝗶ț𝗶𝗮. El povestea că, în propriile sale citiri, răspundea numai problemelor prezente și refuza să pretindă că vede viitorul.

🪷 𝗧𝗮𝗿𝗼𝘁𝘂𝗹 𝗲𝘀𝘁𝗲 𝗢𝗴𝗹𝗶𝗻𝗱ă, 𝗻𝘂 𝗢𝗿𝗮𝗰𝗼𝗹.

Pentru mine, asta este poate cea mai puternică propoziție, pentru că schimbă complet locul din care ne apropiem de cărți. Dacă privesc Tarotul exclusiv ca oracol, întrebările mele merg aproape mereu spre ceva din afara mea:
- 𝗖𝗲 𝗺𝗶 𝘀𝗲 𝘃𝗮 î𝗻𝘁â𝗺𝗽𝗹𝗮?
- 𝗖𝗲 𝘃𝗮 𝗳𝗮𝗰𝗲 𝗰𝗲𝗹ă𝗹𝗮𝗹𝘁?
- 𝗦𝗲 𝘃𝗮 î𝗻𝘁â𝗺𝗽𝗹𝗮 𝗹𝘂𝗰𝗿𝘂𝗹 𝗽𝗲 𝗰𝗮𝗿𝗲 î𝗹 𝗱𝗼𝗿𝗲𝘀𝗰?
- 𝗖𝘂𝗺 𝘃𝗮 𝗮𝗿ă𝘁𝗮 𝘃𝗶𝗶𝘁𝗼𝗿𝘂𝗹 𝗺𝗲𝘂?

Dar dacă îl privesc ca oglindă, întrebările se schimbă și devin mai incomode, dar poate și mult mai utile:
- 𝗖𝗲 𝘃ă𝗱 î𝗻 𝗮𝗰𝗲𝗮𝘀𝘁ă 𝗶𝗺𝗮𝗴𝗶𝗻𝗲?
- 𝗗𝗲 𝗰𝗲 𝘁𝗼𝗰𝗺𝗮𝗶 𝗮𝘀𝘁𝗮 î𝗺𝗶 𝗮𝘁𝗿𝗮𝗴𝗲 𝗮𝘁𝗲𝗻ț𝗶𝗮?
- 𝗖𝗲 𝗺ă 𝗱𝗲𝗿𝗮𝗻𝗷𝗲𝗮𝘇ă?
- 𝗖𝗲 𝗺ă 𝘀𝗽𝗲𝗿𝗶𝗲?
- 𝗖𝗲 î𝗺𝗶 𝗮𝗺𝗶𝗻𝘁𝗲ș𝘁𝗲?
- 𝗖𝗲 𝗿𝗲𝗰𝘂𝗻𝗼𝘀𝗰 î𝗻 𝗲𝗮 𝗱𝗶𝗻𝘁𝗿-𝗼 𝗿𝗲𝗹𝗮ț𝗶𝗲, 𝗱𝗶𝗻𝘁𝗿-𝗼 𝗲𝘅𝗽𝗲𝗿𝗶𝗲𝗻ță 𝘀𝗮𝘂 𝗱𝗶𝗻 𝗽𝗿𝗼𝗽𝗿𝗶𝘂𝗹 𝗺𝗲𝘂 𝗰𝗼𝗺𝗽𝗼𝗿𝘁𝗮𝗺𝗲𝗻𝘁?
- 𝗖𝗲 𝗿𝗲𝗽𝗲𝘁 𝗳ă𝗿ă 𝘀ă î𝗺𝗶 𝗱𝗮𝘂 𝘀𝗲𝗮𝗺𝗮?
- 𝗖𝗲 𝗻𝘂 𝘃𝗿𝗲𝗮𝘂 î𝗻𝗰ă 𝘀ă 𝘃ă𝗱?
- Ș𝗶, 𝗽𝗼𝗮𝘁𝗲 𝗰𝗲𝗹 𝗺𝗮𝗶 𝗶𝗺𝗽𝗼𝗿𝘁𝗮𝗻𝘁, 𝗰𝗲 𝗮𝗹𝗲𝗴 𝘀ă 𝗳𝗮𝗰 𝗱𝘂𝗽ă 𝗰𝗲 𝗮𝗺 𝘃ă𝘇𝘂𝘁?

În perspectiva asta, Tarotul încetează să mai fie un instrument prin care încercăm să controlăm necunoscutul și devine 𝘂𝗻 𝗹𝗶𝗺𝗯𝗮𝗷 𝗽𝗿𝗶𝗻 𝗰𝗮𝗿𝗲 𝗽𝘂𝘁𝗲𝗺 𝗲𝘅𝗽𝗹𝗼𝗿𝗮 𝗰𝗲𝗲𝗮 𝗰𝗲 𝗲𝘅𝗶𝘀𝘁ă 𝗱𝗲𝗷𝗮 î𝗻 𝗻𝗼𝗶. Jodorowsky spune limpede că îl folosește pentru prezent, nu pentru viitor, și îl compară cu un limbaj vizual pe care trebuie să înveți să îl citești.

🪷 𝗜𝗮𝗿 𝗠𝘂𝗻𝘁𝗲𝗹𝗲 𝗦𝗮𝗰𝗿𝘂 𝗽𝗼𝗮𝘁𝗲 𝗳𝗶 𝗽𝗿𝗶𝘃𝗶𝘁 𝗲𝘅𝗮𝗰𝘁 𝗽𝗿𝗶𝗻 𝗮𝗰𝗲𝗮𝘀𝘁ă 𝗹𝗲𝗻𝘁𝗶𝗹ă.

Povestea începe cu un Hoț, o figură deliberat apropiată vizual de iconografia lui Hristos, care traversează o lume absurdă și grotescă. La un moment dat îl întâlnește pe 𝗔𝗹𝗰𝗵𝗶𝗺𝗶𝘀𝘁, interpretat chiar de Jodorowsky, și de aici începe transformarea. Alchimistul îi prezintă apoi un grup de personaje bogate și puternice, fiecare asociat unei planete. Împreună pornesc într-o călătorie către Muntele Sacru, unde ar trebui să îi găsească pe maeștrii care cunosc secretul nemuririi.

Chiar Festivalul de Film de la Cannes rezumă filmul prin această structură: un hoț asemănător lui Hristos întâlnește un maestru spiritual, apoi șapte personaje puternice reprezentând planetele, iar grupul pornește în pelerinaj spre Muntele Sacru pentru a-i înlocui pe zeii care trăiesc acolo și a deveni nemuritor.

Numai că Jodorowsky nu ne oferă confortul unei povești inițiatice simple. Nu avem doar 𝗰ă𝘂𝘁𝗮𝗿𝗲 → 𝗶𝗻𝗶ț𝗶𝗲𝗿𝗲 → 𝗮𝗱𝗲𝘃ă𝗿 → 𝗶𝗹𝘂𝗺𝗶𝗻𝗮𝗿𝗲. În schimb, filmul începe să pună sub semnul întrebării chiar și nevoia noastră de a găsi un adevăr final.

Pentru că putem transforma și spiritualitatea într-o formă de atașament. Putem colecționa maeștri. Putem colecționa sisteme. Putem colecționa simboluri, explicații, inițieri și certitudini. Și putem deveni atât de preocupați să găsim sensul vieții, încât să uităm să o trăim.

🪷 𝗣𝗲𝗻𝘁𝗿𝘂 𝗝𝗼𝗱𝗼𝗿𝗼𝘄𝘀𝗸𝘆, 𝗶𝗹𝘂𝗺𝗶𝗻𝗮𝗿𝗲𝗮 î𝗻𝘀𝗲𝗮𝗺𝗻ă î𝗻𝗮𝗶𝗻𝘁𝗲 𝗱𝗲 𝘁𝗼𝗮𝘁𝗲 𝘁𝗿𝗲𝘇𝗶𝗿𝗲𝗮 𝗱𝗶𝗻 𝗶𝗹𝘂𝘇𝗶𝗲.

Iar aici finalul filmului devine esențial. Nu vreau să îl povestesc în întregime celor care vor accepta și ei recomandarea Corinei, dar un lucru merită spus: după ce spectatorul este purtat printr-o călătorie aproape ritualică spre Muntele Sacru, Jodorowsky face ceva radical: 𝗱𝗶𝘀𝘁𝗿𝘂𝗴𝗲 𝗶𝗹𝘂𝘇𝗶𝗮 𝗽𝗿𝗼𝗽𝗿𝗶𝘂𝗹𝘂𝗶 𝗳𝗶𝗹𝗺.

Camera se retrage, vedem decorul, vedem echipa, vedem că lumea în care am fost absorbiți timp de aproape două ore este o construcție. Filmul ne scoate din film și ne obligă să vedem că ceea ce părea real era, până la urmă, o imagine, o poveste, o convenție.

Iar ideea devine aproape brutal de simplă: 𝗶̂𝗻𝘁𝗼𝗮𝗿𝗰𝗲-𝘁𝗲 𝗹𝗮 𝗿𝗲𝗮𝗹𝗶𝘁𝗮𝘁𝗲.

Adevăratul Munte Sacru nu este neapărat undeva departe, într-un teritoriu rezervat inițiaților. Poate fi chiar 𝘃𝗶𝗮ț𝗮. Viața concretă, cu alegerile ei, cu relațiile ei, cu pierderile, cu bucuriile, cu fricile, cu lucrurile pe care le amânăm, cu oamenii față de care avem ceva de spus, cu limitele pe care trebuie să le punem și cu deciziile pe care nici Tarotul, nici maestrul, nici astrologia, nici numerologia și nici orice alt sistem simbolic nu le poate lua în locul nostru.

Aici, pentru mine, mesajul filmului devine și mai puternic: 𝘀𝗶𝗺𝗯𝗼𝗹𝘂𝗹 𝗻𝘂 𝘁𝗿𝗲𝗯𝘂𝗶𝗲 𝘀ă 𝗻𝗲 𝘀𝗰𝗼𝗮𝘁ă 𝗱𝗶𝗻 𝘃𝗶𝗮ță. 𝗔𝗿 𝘁𝗿𝗲𝗯𝘂𝗶 𝘀ă 𝗻𝗲 𝗮𝗷𝘂𝘁𝗲 𝘀ă 𝗻𝗲 î𝗻𝘁𝗼𝗮𝗿𝗰𝗲𝗺 î𝗻 𝗲𝗮 𝗺𝗮𝗶 𝗰𝗼𝗻ș𝘁𝗶𝗲𝗻ț𝗶.

Putem studia simboluri, putem citi cărți, putem căuta sensuri, corespondențe, maeștri, sisteme și explicații și putem înțelege enorm despre noi, dar la un moment dat trebuie să închidem cartea, să coborâm de pe munte și să ne întoarcem acasă, la relația aceea dificilă, la conversația pe care o amânăm, la frica pe care o ascundem sub explicații foarte sofisticate, la lucrul pe care îl știm deja despre noi, dar încă nu suntem pregătiți să îl acceptăm, la decizia pe care niciun simbol nu o poate lua în locul nostru.

Poate tocmai aceasta este diferența dintre 𝗮 𝗰𝗼𝗻𝘀𝘂𝗹𝘁𝗮 𝘂𝗻 𝘀𝗶𝗺𝗯𝗼𝗹 și 𝗮-𝗶 𝗽𝗿𝗲𝗱𝗮 𝘀𝗶𝗺𝗯𝗼𝗹𝘂𝗹𝘂𝗶 𝗽𝗿𝗼𝗽𝗿𝗶𝗮 𝗽𝘂𝘁𝗲𝗿𝗲 𝗱𝗲 𝗱𝗲𝗰𝗶𝘇𝗶𝗲.

🪷 𝗦̦𝗶 𝗽𝗼𝘃𝗲𝘀𝘁𝗲𝗮 𝗿𝗲𝗮𝗹𝗶𝘇ă𝗿𝗶𝗶 𝗳𝗶𝗹𝗺𝘂𝗹𝘂𝗶 𝗲𝘀𝘁𝗲 𝗮𝗽𝗿𝗼𝗮𝗽𝗲 𝗹𝗮 𝗳𝗲𝗹 𝗱𝗲 𝗻𝗲𝗼𝗯𝗶ș𝗻𝘂𝗶𝘁ă 𝗽𝗿𝗲𝗰𝘂𝗺 𝗳𝗶𝗹𝗺𝘂𝗹 î𝗻𝘀𝘂ș𝗶.

Înainte de filmări, pregătirea distribuției pentru Muntele Sacru a fost aproape la fel de neobișnuită ca filmul însuși. Membrii principali ai echipei au trecut printr-un proces spiritual intensiv asociat 𝗔𝗿𝗶𝗰𝗮 𝗜𝗻𝘀𝘁𝗶𝘁𝘂𝘁𝗲, sistemul dezvoltat de 𝗢𝘀𝗰𝗮𝗿 𝗜𝗰𝗵𝗮𝘇𝗼, care combina elemente de Zen, sufism, yoga, Cabala, I Ching și ideile lui George Gurdjieff. Pregătirea a durat luni de zile și a fost urmată de o perioadă în care actorii au locuit împreună în casa lui Jodorowsky. Regizorul povestea mai târziu că dormeau doar aproximativ patru ore pe noapte și că intenția lui era să îi treacă printr-un proces pe care îl vedea ca apropiat de o experiență de iluminare.

Jodorowsky nici măcar nu a căutat doar actori în sensul clasic al cuvântului. În multe cazuri a ales oameni care aveau, în viața reală, o legătură directă cu personajele pe care urmau să le joace. El însuși spunea că a selectat, printre alții, un om venit din lumea Wall Streetului și un personaj de extremă dreaptă pentru rolul fascist, tocmai pentru că voia ca interpretarea să pornească dintr-o realitate deja existentă. Unele povești care au circulat ulterior despre fiecare membru al distribuției sunt mai greu de verificat în detaliu, dar intenția generală a regizorului este bine documentată: voia ca granița dintre personaj și omul din spatele lui să fie cât mai subțire.

Iar uneori această căutare a autenticității a mers mult prea departe. Există povestea unei scene în care grupul trebuia să sară în ocean pentru a intra simbolic în 𝙖𝙥𝙚𝙡𝙚 𝙞𝙣𝙛𝙞𝙣𝙞𝙩𝙚. Actorii au sărit, situația a devenit periculoasă, iar echipa de filmare a fost nevoită să intervină pentru a-i salva. Scena nu a mai ajuns în film.

Privită astăzi, povestea aceasta nu are nimic de romantizat. Dimpotrivă, arată foarte clar cât de ușor poate trece experimentul artistic dincolo de o limită sănătoasă și cât de repede fascinația pentru o experiență „autentică” poate ajunge să pună oamenii în pericol. Iar poate că tocmai aici Muntele Sacru lasă, fără să-și fi propus neapărat, o lecție suplimentară: 𝗳𝗮𝘀𝗰𝗶𝗻𝗮ț𝗶𝗮 𝗻𝘂 𝘁𝗿𝗲𝗯𝘂𝗶𝗲 𝘀ă 𝗮𝗻𝘂𝗹𝗲𝘇𝗲 𝗱𝗶𝘀𝗰𝗲𝗿𝗻ă𝗺â𝗻𝘁𝘂𝗹. Putem fi impresionați de un artist fără să transformăm tot ceea ce a făcut într-un act de înțelepciune și putem studia simbolurile fără să renunțăm la spiritul critic. Poate chiar aceasta este una dintre formele cele mai mature de apropiere de orice sistem simbolic.

🪷 𝗜𝗮𝗿 𝗧𝗮𝗿𝗼𝘁𝘂𝗹 𝗻𝘂 𝗶-𝗮 𝗳𝗮𝘀𝗰𝗶𝗻𝗮𝘁 𝗱𝗼𝗮𝗿 𝗽𝗲 𝗼𝗰𝘂𝗹𝘁𝗶ș𝘁𝗶.

Au existat, de-a lungul timpului, numeroși intelectuali și artiști care s-au apropiat de Tarot, dar relația fiecăruia cu el a fost foarte diferită și tocmai aici lucrurile devin interesante. 𝗪.𝗕. 𝗬𝗲𝗮𝘁𝘀, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, a fost membru al Hermetic Order of the Golden Dawn, iar interesul său pentru Tarot și pentru simbolismul ezoteric a fost suficient de consistent încât să devină, la rândul lui, subiect de studiu. 𝗧.𝗦. 𝗘𝗹𝗶𝗼𝘁 introduce Tarotul chiar în The Waste Land, prin celebra scenă cu Madame Sosostris și pachetul ei de cărți, iar felul în care folosește acest imaginar simbolic a fost analizat ulterior în numeroase lucrări. În cazul lui 𝗖.𝗚. 𝗝𝘂𝗻𝗴, legătura este mai nuanțată: Tarotul a fost interpretat ulterior prin conceptele sale despre arhetip, inconștient și individuație, motiv pentru care multe dintre abordările contemporane ale Tarotului psihologic se revendică dintr-o perspectivă jungiană. Tocmai de aceea ar fi prea simplu să spunem că Jung a fost „cercetător al Tarotului” în același sens în care a fost Jodorowsky.

Și poate că tocmai această diversitate explică de ce Tarotul continuă să fascineze. Poate fi privit ca obiect istoric, ca sistem iconografic, ca limbaj ezoteric, ca structură narativă, ca material artistic, ca instrument asociativ sau ca oglindă psihologică. Nu trebuie să îl înțelegem toți în același fel și nici să îi atribuim aceeași funcție. Este suficient să observăm cât de persistent a rămas acest sistem de imagini în cultura europeană și cât de diferite pot fi ușile prin care oamenii ajung la el.

🪷 𝗦̦𝗶 𝗽𝗼𝗮𝘁𝗲 𝘁𝗼𝗰𝗺𝗮𝗶 𝗱𝗲 𝗮𝗰𝗲𝗲𝗮 𝗖𝗼𝗿𝗶𝗻𝗮 𝗗𝗮𝗻𝗶𝗲𝗹𝗮 𝗧𝗼𝗺𝗮 𝗮 𝗿𝗲𝗰𝗼𝗺𝗮𝗻𝗱𝗮𝘁 𝗠𝘂𝗻𝘁𝗲𝗹𝗲 𝗦𝗮𝗰𝗿𝘂.

Nu pentru că filmul ne-ar oferi răspunsul definitiv despre Tarot – ceea ce ar fi chiar împotriva spiritului lui, ci pentru că ne obligă să privim simbolurile altfel. Să nu le consumăm rapid. Să nu cerem imediat verdictul. Să învățăm să stăm puțin în fața unei imagini și să întrebăm:
- 𝗖𝗲 𝘃ă𝗱?
- 𝗖𝗲 î𝗺𝗶 𝘀𝗽𝘂𝗻𝗲 𝗺𝗶𝗲?
- 𝗖𝗲 𝗻𝘂 𝗼𝗯𝘀𝗲𝗿𝘃𝗮𝘀𝗲𝗺 𝗽â𝗻ă 𝗮𝗰𝘂𝗺?
- Ș𝗶 𝗰𝗲 𝗳𝗮𝗰 𝗰𝘂 𝗰𝗲𝗲𝗮 𝗰𝗲 𝘁𝗼𝗰𝗺𝗮𝗶 𝗮𝗺 î𝗻ț𝗲𝗹𝗲𝘀?

Înainte să învățăm să „citim cărțile”, poate că avem de învățat ceva mult mai subtil: 𝘀ă 𝗰𝗶𝘁𝗶𝗺 𝘀𝗶𝗺𝗯𝗼𝗹𝘂𝗿𝗶𝗹𝗲. Să înțelegem construcția lor, istoria lor, relațiile dintre ele și felul în care mintea noastră creează sens atunci când le întâlnește.

Și, mai ales, să nu uităm că după orice lectură, după orice Arcană, după orice sistem și după orice Munte Sacru, există un moment în care trebuie să închidem cartea și să ne întoarcem în viața noastră.

Pentru că poate aceasta este ideea care mi-a rămas cel mai mult după film: 𝗧𝗮𝗿𝗼𝘁𝘂𝗹 𝗻𝘂 𝘁𝗿𝗲𝗯𝘂𝗶𝗲 𝘀ă 𝗻𝗲 𝘀𝗽𝘂𝗻ă 𝗰𝘂𝗺 𝘀ă 𝗳𝘂𝗴𝗶𝗺 𝗱𝗶𝗻 𝗿𝗲𝗮𝗹𝗶𝘁𝗮𝘁𝗲. 𝗣𝗼𝗮𝘁𝗲 𝘀ă 𝗻𝗲 𝗮𝗷𝘂𝘁𝗲 𝘀ă 𝗼 𝗽𝗿𝗶𝘃𝗶𝗺 𝗺𝗮𝗶 𝗮𝘁𝗲𝗻𝘁.

Iar dacă acceptați și voi recomandarea Corinei, păstrez avertismentul de la început: 𝗠𝘂𝗻𝘁𝗲𝗹𝗲 𝗦𝗮𝗰𝗿𝘂 𝗰𝗵𝗶𝗮𝗿 𝗻𝘂 𝗲𝘀𝘁𝗲 𝗳𝗶𝗹𝗺𝘂𝗹 𝗽𝗲 𝗰𝗮𝗿𝗲 î𝗹 𝗹ă𝘀𝗮ț𝗶 𝘀ă 𝗺𝗲𝗮𝗿𝗴ă î𝗻 𝗳𝘂𝗻𝗱𝗮𝗹 𝗰â𝘁 𝗺𝗮𝗶 𝘃𝗲𝗿𝗶𝗳𝗶𝗰𝗮ț𝗶 𝗪𝗵𝗮𝘁𝘀𝗔𝗽𝗽-𝘂𝗹. 😄 Eu l-am văzut și au fost suficiente momente în care reacția mea a fost foarte puțin academică: „𝗦𝘁𝗮𝗶. 𝗖𝗲 𝗻𝗮𝗶𝗯𝗮 𝘁𝗼𝗰𝗺𝗮𝗶 𝗮𝗺 𝘃ă𝘇𝘂𝘁?”

Numai că exact acolo începe partea interesantă. Când nu mai încerci doar să urmărești povestea și începi să cauți ce este dincolo de ea. Și, cunoscând acum puțin mai bine universul lui Jodorowsky, mă gândesc că probabil exact de acolo începe filmul cu adevărat.

29/08/2026

𝗡𝗲𝘄 𝗹𝗲𝘃𝗲𝗹 𝘂𝗻𝗹𝗼𝗰𝗸𝗲𝗱: 𝗠𝗮𝗺ă 𝗱𝗲 𝗮𝗱𝗼𝗹𝗲𝘀𝗰𝗲𝗻𝘁 𝗹𝗮 𝗳𝗲𝘀𝘁𝗶𝘃𝗮𝗹. 🔓🌲

Am primit 𝗿𝗲𝗴𝘂𝗹𝗮𝗺𝗲𝗻𝘁𝘂𝗹 𝗼𝗳𝗶𝗰𝗶𝗮𝗹. Clar, concis și, presupun, cu aplicare imediată:

1. Nu îl strig „Soare”. Nu îl strig „Mami”. 𝗗𝗼𝗮𝗿 𝗘𝗿𝗶𝗰. Suntem în public, pentru Dumnezeu. Ca între doi adulți care întâmplător au venit împreună la festival.
2. 𝗡𝘂 𝗺ă 𝗽𝗿𝗼𝘀𝘁𝗲𝘀𝗰. Reputația copilului atârnă de un fir de păr.
3. 𝗡𝘂 𝗺ă 𝗶𝗮𝘂 𝗱𝗲 𝗼𝗮𝗺𝗲𝗻𝗶 ș𝗶 𝗻𝘂 𝗺ă 𝗰𝗲𝗿𝘁 𝗰𝘂 𝗻𝗶𝗺𝗲𝗻𝗶. Chiar dacă, evident, unii poate merită.
4. 𝗡𝘂 𝗺ă 𝘂𝗶𝘁 𝘂𝗿â𝘁 𝗹𝗮 𝗼𝗮𝗺𝗲𝗻𝗶. Nici măcar 𝘳𝘦𝘴𝘵𝘪𝘯𝘨 𝘣𝘪𝘳𝘤𝘩 𝘧𝘢𝘤𝘦. 🌳🙂

Practic, am venit la CODRU și mi s-a 𝘀𝘂𝘀𝗽𝗲𝗻𝗱𝗮𝘁 𝗽𝗲𝗿𝘀𝗼𝗻𝗮𝗹𝗶𝘁𝗮𝘁𝗲𝗮 pe durata festivalului.

𝗡𝗲𝘄 𝗹𝗲𝘃𝗲𝗹 𝘂𝗻𝗹𝗼𝗰𝗸𝗲𝗱. 😂

📍 CODRU — 𝗭𝗶𝘂𝗮 𝟮.

Am intrat în rol. 😇

După cm se poate observa și din fotografie, la ultimul punct 𝗳𝗮𝗰 𝗽𝗿𝗼𝗴𝗿𝗲𝘀𝗲 𝗿𝗲𝗺𝗮𝗿𝗰𝗮𝗯𝗶𝗹𝗲. 🙂🌳

Între timp, Eric și-a găsit un robot gigantic, iar eu mi-am găsit un tricou care să vorbească în locul meu.

𝗣𝗮𝗿𝗲𝗻𝘁𝗶𝗻𝗴 𝗹𝗲𝘃𝗲𝗹: 𝗮𝗱𝗼𝗹𝗲𝘀𝗰𝗲𝗻𝘁.

Regulile sunt respectate. 𝗔𝘁𝗶𝘁𝘂𝗱𝗶𝗻𝗲𝗮 𝗻𝘂 𝗮 𝗳𝗼𝘀𝘁 𝗺𝗲𝗻ț𝗶𝗼𝗻𝗮𝘁ă î𝗻 𝗿𝗲𝗴𝘂𝗹𝗮𝗺𝗲𝗻𝘁. 😌

28/08/2026

𝐌𝐚𝐭𝐞𝐫𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐮𝐧𝐞𝐨𝐫𝐢 𝐮𝐧 𝐚𝐛𝐨𝐧𝐚𝐦𝐞𝐧𝐭 𝐩𝐫𝐞𝐦𝐢𝐮𝐦 𝐥𝐚 𝐚𝐛𝐬𝐮𝐫𝐝

1. 𝗟𝗲𝗴𝗲𝗮 𝗿𝘂𝗳𝗲𝗹𝗼𝗿 𝗰𝘂𝗿𝗮𝘁𝗲: hainele curate rămân împăturite exact până când cineva caută un tricou aflat, evident, la baza teancului.

2. 𝗟𝗲𝗴𝗲𝗮 𝗳𝗮𝗿𝗳𝘂𝗿𝗶𝗲𝗶 𝗮𝗯𝗮𝗻𝗱𝗼𝗻𝗮𝘁𝗲: orice farfurie lăsată în cameră devine invizibilă pentru adolescent, dar 𝗽𝗲𝗿𝗳𝗲𝗰𝘁 𝘃𝗶𝘇𝗶𝗯𝗶𝗹ă 𝗽𝗲𝗻𝘁𝗿𝘂 𝗺𝗮𝗺ă, inclusiv de la două etaje distanță.

3. 𝗟𝗲𝗴𝗲𝗮 î𝗻𝘁𝗿𝗲𝗯ă𝗿𝗶𝗶 𝗻𝗼𝗰𝘁𝘂𝗿𝗻𝗲: toate discuțiile importante despre viață, prieteni și sensul existenței încep după ora 23:30, când tu nu mai ai nici sens, nici existență.

4. 𝗟𝗲𝗴𝗲𝗮 𝗰𝘂𝗺𝗽ă𝗿ă𝘁𝘂𝗿𝗶𝗹𝗼𝗿: cumperi exact ce ți s-a cerut, dar până ajungi acasă gusturile s-au schimbat. 𝘗𝘪𝘢ț𝘢 𝘭𝘪𝘣𝘦𝘳ă 𝘧𝘶𝘯𝘤ț𝘪𝘰𝘯𝘦𝘢𝘻ă 𝘪𝘮𝘱𝘦𝘤𝘢𝘣𝘪𝘭.

5. 𝗟𝗲𝗴𝗲𝗮 𝘁𝗲𝗺𝗽𝗲𝗿𝗮𝘁𝘂𝗿𝗶𝗶 𝗱𝗶𝗻 𝗰𝗮𝘀ă: adolescentului îi este prea cald, soțului prea frig, iar 𝘁𝘂 𝗽𝗹ă𝘁𝗲ș𝘁𝗶 𝗳𝗮𝗰𝘁𝘂𝗿𝗮 𝗽𝗲𝗻𝘁𝗿𝘂 𝗰𝗼𝗻𝗳𝗹𝗶𝗰𝘁.

6. 𝗟𝗲𝗴𝗲𝗮 𝗺𝗲𝘀𝗮𝗷𝘂𝗹𝘂𝗶 𝗶𝗴𝗻𝗼𝗿𝗮𝘁: mesajul tău rămâne pe „seen” trei ore, dar dacă nu răspunzi tu în două minute, „𝗲 𝘂𝗿𝗴𝗲𝗻𝘁”.

7. 𝗟𝗲𝗴𝗲𝗮 𝗯𝗮𝘁𝗲𝗿𝗶𝗲𝗶: telefonul adolescentului are mereu 2%, dar 𝗲𝗻𝗲𝗿𝗴𝗶𝗮 𝗽𝗲𝗻𝘁𝗿𝘂 𝗮 𝗰𝗼𝗻𝘁𝗿𝗮𝘇𝗶𝗰𝗲 𝘂𝗻 𝗮𝗱𝘂𝗹𝘁 𝗲𝘀𝘁𝗲 𝗻𝗲𝗹𝗶𝗺𝗶𝘁𝗮𝘁ă.

8. 𝗟𝗲𝗴𝗲𝗮 𝗽𝗹𝗲𝗰ă𝗿𝗶𝗶 𝗱𝗲 𝗮𝗰𝗮𝘀ă: adolescentul spune că e gata, dar mai are de ales hainele, de încărcat telefonul, de găsit căștile și de trăit o mică dramă personală.

9. 𝗟𝗲𝗴𝗲𝗮 𝗰𝘂𝗿ăț𝗲𝗻𝗶𝗲𝗶 𝗶𝗻𝘂𝘁𝗶𝗹𝗲: faci ordine în casă, iar familia interpretează asta ca pe o invitație de a 𝗿𝗲𝗱𝗶𝘀𝘁𝗿𝗶𝗯𝘂𝗶 𝗼𝗯𝗶𝗲𝗰𝘁𝗲𝗹𝗲 𝗺𝗮𝗶 𝗰𝗿𝗲𝗮𝘁𝗶𝘃.

10. 𝗟𝗲𝗴𝗲𝗮 𝗳𝗿𝗶𝗴𝗶𝗱𝗲𝗿𝘂𝗹𝘂𝗶 𝗱𝗲𝘀𝗰𝗵𝗶𝘀: ușa frigiderului trebuie ținută deschisă cel puțin două minute, pentru ca mâncarea să aibă timp să 𝘀𝗲 𝗺𝗮𝘁𝗲𝗿𝗶𝗮𝗹𝗶𝘇𝗲𝘇𝗲 𝘀𝗶𝗻𝗴𝘂𝗿ă.

11. 𝗟𝗲𝗴𝗲𝗮 𝗿𝗲𝗰𝘂𝗻𝗼ș𝘁𝗶𝗻ț𝗲𝗶 𝗺𝗮𝘁𝗲𝗿𝗻𝗲: nimeni nu observă ce faci zilnic, dar 𝘁𝗼𝗮𝘁ă 𝗹𝘂𝗺𝗲𝗮 𝗼𝗯𝘀𝗲𝗿𝘃ă 𝗶𝗺𝗲𝗱𝗶𝗮𝘁 𝘀𝗶𝗻𝗴𝘂𝗿𝘂𝗹 𝗹𝘂𝗰𝗿𝘂 𝗽𝗲 𝗰𝗮𝗿𝗲 𝗻𝘂 𝗹-𝗮𝗶 𝗳ă𝗰𝘂𝘁. Un sistem de evaluare foarte motivant, proiectat probabil de HR.