25/02/2026
Sunt de acord cu impozitarea persoanelor cu dizabilități.
Până acum dacă aveai o mașină cu motor puternic, dar nu voiai să plătești impozit, o treceai pe ruda aia sau acea cunoștință cu certificat de handicap.
Chiar dacă nu are permis de conducere, acea persoană cu dizabilități este (sau era) scutită de la plata impozitului pe autoturism.
Din ceva care era menit să compenseze dezavantaje și să conducă persoanele cu dizabilități la o viață independentă, legea a devenit un truc fiscal care aduce pierderi la buget.
Reintroducerea impozitării doar alimentează ideea falsă că aceste facilități sunt, în fapt, pomeni sociale.
Soluția ar trebui să fie un control strict asupra acestor facilități și direcționarea lor către beneficiari reali prin cirterii clare și verificabile.
Cel care suferă cel mai tare în urma acestor măsuri nu este șmecherul cu bolid de lux, greu de întreținut chiar și pentru el, ci persoana cu dizabilități care dorește să-și depășească condiția într-o țară care nu îi oferă nici măcar premisa unei vieți normale.
Sunt de acord cu impozitarea persoanelor cu dizabilități dacă am trăi într-o țară în care ele ar avea acces facil la educație, la un loc de muncă și la o viață banală, ca oricine altcineva.
În România trăiesc peste 950.000 de persoane cu dizabilități (conform ANPD, date din T3 2025).
Dintre acestea, doar o parte pot lucra, iar și mai puțini reușesc să își găsească un loc de muncă stabil.
Pe lângă dificultățile de angajare, majoritatea se confruntă cu lipsa infrastructurii accesibile, educație limitată și oportunități sociale reduse.
Facilitățile fiscale existente nu compensează aceste lipsuri, iar drepturile existente rămân, în mare parte, doar pe hârtie.
În timp ce în alte țări persoanele cu dizabilități pot duce o viață normală, în România posibilitățile practice sunt reduse.
Până când accesul la educație, muncă și autonomie nu va fi garantat, orice taxă suplimentară devine un obstacol în plus pentru cei care și așa trebuie să lupte pentru drepturile lor.
