21/12/2025
📐 Dacă ai fi fost un copil din Turnu-Severin, rămas devreme fără tată, cu o bursă ca singură plasă de siguranță, ai fi avut două opțiuni: să te adaptezi sau să dispari din statistică. Gheorghe Țițeica nu s-a mulțumit cu adaptarea.
Există destine care contrazic statisticile și sfidează contextul. Gheorghe Țițeica a fost unul dintre ele. Primul matematician român care a publicat un număr mare de lucrări științifice de anvergură internațională, el a reușit ceea ce puțini au făcut înaintea lui: să construiască o carieră științifică de nivel mondial fără să părăsească definitiv România.
Valoarea muncii sale, recunoscută în marile centre academice ale lumii, a devenit o formă de prestigiu care s-a răsfrânt asupra unei țări aflate încă la periferia științei europene.
Dar drumul până acolo a fost abrupt.
🌊 Din Turnu-Severin, spre marile universități ale lumii
Gheorghe Țițeica s-a născut la 4 octombrie 1873, la Turnu-Severin. Tatăl său a fost fochist pe vapoarele dunărene — o meserie grea, prost plătită — și a murit de timpuriu. Copilăria lui Țițeica a fost marcată de lipsuri, dar și de o ambiție ieșită din comun. Încă din primii ani de școală, dorința de a studia a fost atât de evidentă încât a reușit să obțină o bursă.
A urmat liceul la Craiova, unde s-a remarcat la toate obiectele. Nu a fost doar un elev strălucit, ci un catalizator cultural. S-a implicat în toate activitățile intelectuale ale școlii și i-a convins pe colegi să colaboreze la „Revista Școalei”. Acolo, adolescentul Țițeica a redactat rubrica de matematică: a publicat 20 de probleme și tot el a redactat soluțiile primite. Din punct de vedere istoric, revista a devenit a doua publicație românească dedicată matematicii, după „Recreații Științifice” din Iași (1883–1889).
În paralel, a publicat studii literare și filosofice. Aceste preocupări nu au fost un episod trecător: Țițeica a rămas toată viața un om al culturii largi, pasionat inclusiv de muzică.
🎓 Bucureștiul și pragul Occidentului
După absolvirea liceului, a venit la București. A obținut prin concurs o bursă și a urmat studiile universitare în matematică. I-a avut profesori pe Spiru Haret, David Emanuel și Constantin Gogu — nume care au pus bazele matematicii moderne în România.
În anul 1895 și-a luat licența și a fost numit profesor la seminarul Nifon. Foarte repede, însă, a fost chemat în învățământul superior. Pregătirea sa temeinică și puterea de muncă îl recomandau fără echivoc. Totuși, la acea vreme, accesul deplin în universități presupunea o calificare obținută într-un mare centru universitar occidental.
Țițeica a plecat la Paris din economiile strânse cu greu din salariul său.
🇫🇷 Parisul: proba supremă
După un concurs extrem de dificil — la care străinii erau admiși cu mare greutate — a fost acceptat la cea mai vestită universitate a vremii. Și-a refăcut licența, fiind clasificat primul. Profesorul N. Mihăileanu nota, într-un articol publicat în Gazeta Matematică în anul 1955, că în anii petrecuți la Paris, Țițeica studia neîncetat, împărțindu-și timpul aproape exclusiv între cursuri și biblioteci.
Pentru el, Parisul nu a fost o destinație finală, ci o obligație temporară. A considerat o datorie morală să se întoarcă în țară cât mai repede. A făcut-o în anul 1899, imediat după susținerea tezei de doctorat. A devenit astfel al cincilea român doctor în matematici al Universității din Paris, după Spiru Haret, David Emanuel, Constantin Gogu și Nicolae Coculescu.
🌍 O ruptură de tradiție care a schimbat totul
Înaintea lui, și alți români publicaseră lucrări valoroase în reviste occidentale. Întorși în țară, însă, majoritatea abandonaseră cercetarea, invocând lipsa condițiilor. Doctoratul devenise, de fapt, capătul drumului științific — un titlu necesar pentru funcții superioare, nu un început.
Țițeica a refuzat acest compromis.
A continuat să publice din România și a ajuns unul dintre cei mai mari geometri ai lumii. (Geometria este ramura matematicii care studiază formele, spațiile și structurile, iar geometria diferențială — domeniul său de excelență — stă la baza multor teorii moderne din fizică și inginerie.)
La congresele internaționale de matematică de la Toronto (1924), Zurich (1928) și Oslo (1936), a fost ales președinte al secției de geometrie — o recunoaștere rezervată elitei absolute. A fost invitat să țină cursuri la universitățile din Roma, Bruxelles și, în repetate rânduri, la Paris.
Lucrările sale au circulat intens în mediile academice. În tratate de specialitate, precum cele ale lui Finikov, rezultatele lui Țițeica erau incluse explicit. Mai mult, autori de prestigiu considerau o onoare ca anumite capitole să fie redactate integral de el, cm s-a întâmplat în tratatele Fabini–Čech.
🏛️ Profesorul care respecta legea până la capăt
În anul 1900, întors definitiv în țară, a fost numit profesor la Universitatea din București, la catedra de geometrie. A rămas acolo aproape 40 de ani. A trecut prin toate gradele universitare — suplinitor, agregat, definitiv — deși practica vremii permitea numirea directă ca profesor definitiv. Țițeica a ales deliberat să parcurgă fiecare etapă, pentru a arăta că regulile trebuie respectate.
Din anul 1928 a predat și la Politehnica din București, ca profesor de analiză matematică.
A murit la 5 februarie 1939, la 65 de ani, în plină activitate intelectuală.
🧠 Lecții care nu se uitau
Cursurile lui Țițeica erau considerate o formă de artă pedagogică. Fiecare oră începea cu o recapitulare clară a lecției anterioare. Expunerea era completă, logică, precisă, fără notițe. Ideile esențiale erau subliniate prin intonație, iar calculele se sprijineau pe o intuiție geometrică excepțională.
Își adapta mereu nivelul la capacitatea studenților și preda cu o convingere care te obliga să-l urmărești până la final. Plecai de la curs cu lecția învățată — un lucru rar chiar și atunci.
În anul întâi preda geometria analitică, curs pe care îl reînnoia anual, din perspective diferite. În anul al treilea, la geometrie superioară, introducea capitole de geometrie diferențială, făcând accesibile probleme extrem de delicate. Sala „Spiru Haret” era mereu plină, frecventată nu doar de studenți, ci și de absolvenți, profesori de liceu și ingineri.
🏅 Autoritate morală și responsabilitate publică
Din anul 1913, urmându-i lui Spiru Haret, a devenit membru al Academiei Române, iar din 1929 — secretar general. A inițiat o serie de monografii științifice fundamentale.
Extrem de exigent cu sine, nu întârzia niciodată la cursuri sau examene și își respecta cuvântul dat până la ultimul detaliu. Își pregătea lecțiile minuțios, în caiete perfect sistematizate, iar lucrările științifice le analiza sub toate unghiurile înainte de publicare.
Pentru autoritatea sa intelectuală și morală, i-au fost încredințate funcții de mare responsabilitate: decan al Facultății de Științe, președinte al Societății de Științe, vicepreședinte al Societății Politehnice, membru și apoi președinte al Consiliului Permanent — cel mai înalt for al Ministerului Instrucțiunii Publice de atunci.
Judeca aspru superficialitatea și lipsa de rigoare. Încuraja doar efortul autentic. De aceea, rolul său ca educator — atât la catedră, cât și prin Gazeta Matematică — a fost uriaș.
📌 Povestea lui Gheorghe Țițeica ridică o întrebare profundă: câți oameni cu acest potențial s-au pierdut pentru că au ales să se oprească? Și câți mai pot apărea într-o lume în care rigoarea cere, mai mult ca oricând, sacrificiu?
