26/09/2025
E greu să fii mama
Este greu să fii mama atunci când casa miroase mereu a lapte reîncălzit, a pâine aburindă, a haine udă de ploaie, a promisiuni nerostite. E greu să fii mama când fiecare zi pare să ceară mai mult decât poți să dai, iar tu rămâi cu un zbucium mic, precum o undă subțire în adâncuri, care nu se vede, dar te face să tremuri în tăcere.
Te trezești și primul tău gând este despre altele: să te asiguri că micuțul are temperatura perfectă a paturii, să pregătești gustările, să-ți amintești să-i amintești să-și spele dinții, să implementezi rutina fără a cădea în plâns sau criză. Îngrijirea altora devine un limbaj în sine: cm să oferi, cm să asculti, cm să repari o zi cu un zâmbet, cm să aduci alinare în lacrimi. Și în tot acest „cum să” te regăsești pe tine căzând pe locul al zecelea – dacă nu ultimele locuri – într-un meridian personal în care ai vrea poate să intri din când în când, să te întrebi: „Cum mă simt eu?”
Este greu să o luăm mereu de la capăt, zi după zi, fără o pauză vizibilă. E greu atunci când te modelezi în roluri: mama, asistentul, bucătarul, educatorul, psihologul. Te privești în oglindă și vezi altcineva, poate mai rănit, poate mai obosit, poate uitat. Te simți vinovată dacă îți amintești să respiri adânc, dacă îți amintesti să ceri ajutor sau să-ți acorzi o clipă de răgaz. Te pui pe ultimul loc nu pentru că ar trebui, ci pentru că iubirea a mers înaintea ta atât de mult încât ție îți rămâne restul de energie.
În fiecare zi, micile gesturi seamănă cu muniția unui război tăcut: îmbrățișările pe care le oferi în șoaptă, mesele pregătite la timp, teme lungi, nopți nedormite. Simți cum, uneori, propriile planuri dispar între așteptările altora: „Trebuie să fac asta pentru el/ea; trebuie să fim perfecți; trebuie să…” Și atunci conștiința îți șuieră: oare cine se ocupă de mine? Cine îți pune întrebarea: „Cum ești, mamă? Ce te doare azi?” Este greu să-ți treci propriile limite, să recunoști că ai nevoie de spațiu pentru tine, de aer să respiri fără să simți că respiri în gol.
Dar în toată această greutate, există și frumusețe: lumina din ochii copilului când te vede, zâmbetul care te face să crezi că tot e posibil, în ciuda tuturor greșelilor și oboselii. Există momente când te surprinzi gândind: „Nu m-am pierdut în rol, ci am adăugat un capitol nou în mine.” E în fiecare sărut pe frunte, în fiecare noapte în care reușești să le cuprinzi pe amândouă mâinile și să spui: „Somnul va fi al tău mâine.” E în încetul cu încetul, în învățarea de a cere ajutor, în a învăța să-ți tratezi propriile nevoi cu aceeași răbdare cu care îți tratezi copilul.
Adevărul este că nu e nimeni care să poată purta în totalitate povara ta. E normal să simți oboseala, e firesc să tânjești după o respirare pentru tine, e vindicător să îți spui că meriți să fii alimentată cu îngrijire și timp, nu doar cu „mie” din bucătărie. Să fim alături de tine în aceste momente, să-ți reaminim că a te îngriji pe tine nu înseamnă să te părăsești pe tine însăți, ci să te păstrezi întregă pentru cei dragi.
Așa că, mamă, îți spuneți aceste lucruri: nu e rușine să ceri ajutor, nu e slăbiciune să-ți pui uneori propriile nevoi în prim-plan, nu e egoism să te reasumi pe tine în timp ce‑i îmbrățișezi pe cei mici. Fiecare clipă de odihnă, fiecare „nu acum” pe care ți-l permiți, fiecare prețuită respirație devine forța cu care reînnoiești promisiunea ta de a iubi, de a crește, de a dărui.
La final, să-ți amintești că a fi mamă este un drum lung, plin de suișuri și coborâșuri, plin de oameni mici care te învață să fii mai mare. Și, în adâncul inimii, să știi că meritele tale nu se curg prin vene doar prin ceea ce oferi altora, ci și prin ceea ce îți acorzi ție – un spațiu să respiri, un loc să te regăsești, o speranță că zilele pot fi mai ușoare fără a te simți singură în luptă.
