28/07/2025
Azi, la 52 de ani, am renunțat să mă mai ascund după „trebuie”.
N-am bifat toate visurile, dar am îmbrățișat realitatea cu toată inima.
Nu e o zi despre planuri mărețe.
E o zi despre mici victorii tăcute.
Ultimii ani nu au fost despre ce mi-am propus, ci despre ce am reușit să țin în picioare.
Despre a lua viața de la capăt în haine simple, fără a mai alerga după tot.
Și despre a învăța că și din cele mai banale zile se construiește, încet, o viață trăită.
Viața n-a fost deloc liniară.
Acum nu mai măsor anii în succese, ci în clipe în care n-am renunțat.
Clipe în care am respirat adânc și am mers mai departe, chiar și când nu știam încotro.
Mi-am dat voie să fiu: fiică, soție, mamă, prietenă imperfectă.
Dar mai ales — om între oameni.
Am învățat că demnitatea nu stă în titulaturi, ci în felul în care porți ceea ce trăiești.
Azi nu mă celebrez pentru ce am realizat, ci pentru acele momente în care n-am renunțat și am continuat.
Când am căutat o cale să o iau de la început.
Când am acceptat că viața e un amestec de iubire și efort, de zâmbete și dureri, de doruri, dezamăgiri și mici bucurii neașteptate.
Iar cadoul primit de la cei dragi, o brățară cu o inimă și un infinit, este simbolul pentru:
Iubirea care ne unește și ne ține aproape chiar și în momentele mai grele.
Mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce m-a ținut în picioare.
Și pentru oamenii, familia și prietenii, care mi-au fost aproape în momente diferite ale vieții –
uneori cu un cuvânt de sprijin, alteori printr-o simplă prezență.
La mulți ani mie.
Pentru că am învățat să fiu, chiar și când nu mai aveam nimic de demonstrat. 💙
