08/02/2026
În ultimii ani, dar mai ales de când m-am mutat în UK, relația mea cu scrisul aici a trecut prin mai multe faze.
Nu pentru că n-aș fi avut ce scrie, ci pentru că totul era în schimbare și lucrurile nu erau clare încă.
Uneori, viața se reașează din mers.
În perioada asta am observat cât de repede încercăm să transformăm disconfortul în explicații.
Să-l înțelegem.
Să-l formulăm mai bine.
Să-l „rezolvăm”.
Ca și cum, atunci când nu avem claritate sau nu știm ce să facem mai departe, ar fi ceva în neregulă cu noi.
Am plecat din corporație acum câțiva ani și am început să lucrez pe cont propriu, crezând că direcția e deja clară.
Apoi a venit mutarea în UK, cu contexte noi care au schimbat multe lucruri.
Din afară, asta poate părea lipsă de direcție.
Dar claritatea despre ce urmează nu e ceva ce se rezolvă imediat.
E doar ceva ce nu se rezolvă pe grabă.
Lipsa clarității a fost — și este — o problemă reală.
Doar că nu tot ce e greu sau neclar cere un răspuns imediat.
Unele situații cer timp.
Altele cer doar să rămâi acolo.
Sunt etape — mai ales legate de parcursul profesional și de felul în care merg lucrurile mai departe — în care reziliența nu arată ca progres sau reinventare.
Arată mai degrabă a stabilitate.
A face ce e necesar și a merge mai departe,
chiar și atunci când lucrurile nu sunt încă clare.
Nu toate etapele cer mișcare.
Unele cer să nu te grăbești, până când următorul pas începe să se contureze.
Și poate că, pentru o vreme, asta e tot ce e nevoie.
