06/11/2025
𝐂â𝐧𝐝 𝐜𝐮𝐥𝐭𝐮𝐫𝐚 𝐝𝐞𝐯𝐢𝐧𝐞 𝐚𝐫𝐦ă: 𝐝𝐞 𝐜𝐞 î𝐧𝐜𝐡𝐢𝐝𝐞𝐫𝐞𝐚 𝐂𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐑𝐮𝐬 𝐚 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐝𝐞𝐜𝐢𝐳𝐢𝐚 𝐜𝐨𝐫𝐞𝐜𝐭ă
de Ana Pisarenco
Când Guvernul Republicii Moldova a decis să denunțe acordul din 1998 cu Federația Rusă privind înființarea centrelor culturale, nu a făcut doar să închidă o clădire din Chișinău.
A transmis un semnal clar: Moldova a înțeles, în sfârșit, o lecție pe care multe țări din Europa de Est au învățat-o pe calea grea — cultura poate fi o armă puternică, iar uneori, să-ți aperi cultura înseamnă să-ți aperi suveranitatea.
Timp de decenii, așa-numita „Casă Rusă” a funcționat sub pretextul promovării dialogului cultural.
În realitate, era o extensie a 𝐑𝐨𝐬𝐬𝐨𝐭𝐫𝐮𝐝𝐧𝐢𝐜𝐡𝐞𝐬𝐭𝐯𝐨 — agenția guvernamentală rusă responsabilă de „cooperarea cu compatrioții din străinătate”.
În spatele acestui nume se ascunde ceva mult mai puțin cultural: Rossotrudnichestvo a fost sancționată în mod repetat de Uniunea Europeană (în 2022 și 2023) pentru răspândirea narațiunilor Kremlinului, finanțarea rețelelor locale de influență și susținerea ecosistemului de propagandă externă al Rusiei.
O reamintire că diplomația culturală, atunci când este controlată de stat, se poate transforma cu ușurință într-un instrument al 𝐢𝐦𝐩𝐞𝐫𝐢𝐚𝐥𝐢𝐬𝐦𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐜𝐮𝐥𝐭𝐮𝐫𝐚𝐥 și al războiului hibrid.
Explicația Guvernului de la Chișinău a fost concisă și revelatoare: decizia a fost luată „din cauza riscului de promovare a unor narațiuni distorsionate de către Federația Rusă”.
O formulare diplomatică pentru o problemă profundă și structurală — exportul de propagandă sub masca culturii.
𝐃𝐞 𝐥𝐚 𝐥𝐢𝐭𝐞𝐫𝐚𝐭𝐮𝐫ă 𝐥𝐚 𝐢𝐧𝐟𝐥𝐮𝐞𝐧ță
În teorie, un centru cultural ar trebui să aducă oamenii mai aproape. Să organizeze concerte, cursuri de limbă, expoziții și dialog.
Dar în manualul hibrid al Rusiei, instituțiile culturale servesc adesea ca extensii ale politicii externe.
De la Bratislava la Sofia, de la Riga la Chișinău, tiparul e același: concerte dedicate „moștenirii rusești”, urmate de conferințe despre „valorile tradiționale”, cluburi de tineret rebotezate „forumuri ale prieteniei slave” și parteneriate cu școli locale unde manualele de istorie se rescriu, încet, dar sigur.
„Puterea soft” a Moscovei s-a transformat de mult în ceea ce analiștii numesc putere ascuțită — o influență concepută nu pentru a inspira, ci pentru a manipula.
Nu e vorba de schimb cultural, ci de export de identitate.
O identitate ambalată în nostalgie și muzică, dar ancorată geopolitic.
Cazul Republicii Moldova demonstrează cm „diplomația culturală” se poate transforma în 𝐝𝐞𝐩𝐞𝐧𝐝𝐞𝐧ță 𝐜𝐮𝐥𝐭𝐮𝐫𝐚𝐥ă, dacă nu este gestionată transparent — un avertisment pentru alte democrații mici care încearcă să echilibreze libertatea de expresie cu reziliența în fața amenințărilor hibride.
𝐑𝐞𝐟𝐥𝐞𝐱𝐮𝐥 „𝐫𝐮𝐬𝐨𝐟𝐨𝐛𝐢𝐞𝐢”
Previzibil, Moscova a reacționat cu indignare.
Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a acuzat Chișinăul de „confruntare cu Rusia”.
Ambasadorul rus în Republica Moldova, Oleg Ozerov, a calificat acuzațiile drept „nefondate”, iar Consiliul de Coordonare al Compatrioților Ruși a descris decizia drept „continuarea unei politici rusofobe”.
Cea mai izbitoare reacție a venit din partea deputatului rus Vitali Milonov, care a acuzat Moldova că „a schimbat cultura pe Starbucks”.
El a mers mai departe, afirmând că „nici cultura, nici știința nu sunt priorități pentru guvernul moldovean” și că „autoritățile își doresc oameni slab educați, pentru că sunt mai ușor de controlat”.
Această narațiune nu e nouă. Este reciclată — și revelatoare.
De fiecare dată când o țară post-sovietică face un pas spre autonomie culturală sau politică, Moscova o acuză de rusofobie.
Acuzația nu apără cultura rusă — ci încearcă să 𝐝𝐞𝐥𝐞𝐠𝐢𝐭𝐢𝐦𝐞𝐳𝐞 𝐢𝐧𝐝𝐞𝐩𝐞𝐧𝐝𝐞𝐧ț𝐚.
A numi Moldova „rusofobă” înseamnă a răsturna sensul real: un act defensiv devine un atac, iar suveranitatea — agresiune.
Nu e analiză. E strategie. O inversiune lingvistică menită să facă statele mici să se rușineze pentru că refuză să găzduiască ideologia altcuiva.
Etichetarea deciziilor independente drept „rusofobie” face parte dintr-o strategie informațională mai amplă — una care transformă apărarea în ostilitate și slăbește încrederea cetățenilor în propriile guverne democratice.
𝐂𝐮𝐥𝐭𝐮𝐫𝐚 𝐜𝐚 𝐥𝐢𝐧𝐢𝐞 𝐝𝐞 𝐟𝐫𝐨𝐧𝐭
Casa Rusă nu a fost niciodată doar despre Dostoievski și Ceaikovski.
A fost despre controlul narațiunii — despre modul subtil în care moldovenii își percep identitatea culturală și istorică.
Această strategie datează din anii 2000, când conceptul Russkiy Mir („Lumea Rusă”) a fost instituționalizat de Kremlin.
Scopul: menținerea influenței ruse în fostele republici sovietice prin limbă, religie și cultură.
Prezentând aceste instrumente drept „nepolitice”, Moscova a estompat granița dintre schimbul cultural și ingerința politică.
În Moldova, acest lucru s-a tradus prin conferințe despre „rădăcinile slave comune”, expoziții selective de istorie și burse condiționate de loialitate față de narațiunile ruse.
Nu e întâmplător — e proiectat. După cm spunea un analist moldovean: „când controlezi felul în care oamenii își amintesc trecutul, controlezi și felul în care își imaginează viitorul.”
Prin închiderea Casei Ruse, Moldova nu a cenzurat cultura.
Și-a recâștigat controlul asupra narațiunilor care îi modelează societatea — punând capăt deceniilor de 𝐢𝐦𝐩𝐞𝐫𝐢𝐚𝐥𝐢𝐬𝐦 𝐜𝐮𝐥𝐭𝐮𝐫𝐚𝐥 disimulat în „dialog”.
Acțiunea Moldovei stabilește un precedent important în Europa de Est: 𝐫𝐞𝐳𝐢𝐥𝐢𝐞𝐧ț𝐚 𝐜𝐮𝐥𝐭𝐮𝐫𝐚𝐥ă poate coexista cu 𝐝𝐞𝐬𝐜𝐡𝐢𝐝𝐞𝐫𝐞𝐚 𝐝𝐞𝐦𝐨𝐜𝐫𝐚𝐭𝐢𝐜ă, atâta timp cât transparența și reciprocitatea sunt principiile de bază ale schimburilor internaționale.
𝐎 𝐥𝐞𝐜ț𝐢𝐞 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧ă 𝐝𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐬𝐞𝐜𝐮𝐫𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐜𝐮𝐥𝐭𝐮𝐫𝐚𝐥ă
Decizia Republicii Moldova nu este unică.
În 2022, Republica Cehă l-a expulzat pe șeful Rossotrudnichestvo pentru activități de spionaj.
În Lituania și Polonia, centrele „culturale” ruse au fost închise după ce au organizat evenimente care 𝐚𝐥𝐛𝐢𝐬𝐞𝐫ă 𝐢𝐦𝐚𝐠𝐢𝐧𝐞𝐚 𝐫ă𝐳𝐛𝐨𝐢𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐝𝐢𝐧 𝐔𝐜𝐫𝐚𝐢𝐧𝐚.
Uniunea Europeană a avertizat de mult că „diplomația culturală” poate fi transformată de regimurile autoritare într-o armă pentru manipularea opiniei publice și erodarea rezilienței democratice.
Pentru Moldova, această decizie nu este doar una politică.
Este un moment de 𝐚𝐥𝐢𝐧𝐢𝐞𝐫𝐞 𝐥𝐚 𝐯𝐚𝐥𝐨𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐧𝐞 — nu împotriva culturii ruse, ci împotriva manipulării de stat.
Pentru că adevărata cultură nu are nevoie de un sponsor politic ca să supraviețuiască.
𝐃𝐢𝐧𝐜𝐨𝐥𝐨 𝐝𝐞 𝐩𝐫𝐨𝐩𝐚𝐠𝐚𝐧𝐝ă: 𝐚𝐝𝐞𝐯ă𝐫𝐚𝐭𝐮𝐥 𝐬𝐞𝐧𝐬 𝐚𝐥 𝐥𝐢𝐛𝐞𝐫𝐭ăț𝐢𝐢
Criticii vor spune că închiderea Centrului Rus limitează diversitatea culturală.
Dar aceasta e o neînțelegere — una pe care Kremlinul o exploatează.
Decizia nu interzice literatura, limba sau arta rusă.
Interzice doar 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐟𝐞𝐫𝐞𝐧ț𝐚 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜ă 𝐦𝐚𝐬𝐜𝐚𝐭ă î𝐧 𝐬𝐜𝐡𝐢𝐦𝐛 𝐜𝐮𝐥𝐭𝐮𝐫𝐚𝐥.
Trasează o linie între cultura autentică și influența strategică — o distincție pe care orice democrație are dreptul să o facă.
A proteja cultura nu înseamnă a o reduce la tăcere.
Înseamnă a o elibera de manipulare.
Pe măsură ce Moldova se apropie de Uniunea Europeană, provocarea sa nu mai este doar economică sau politică.
Este și 𝐢𝐧𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚ț𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥ă ș𝐢 𝐜𝐮𝐥𝐭𝐮𝐫𝐚𝐥ă.
Într-o lume în care cuvintele, cântecele și filmele pot purta încărcături ideologice, apărarea culturii nu mai înseamnă izolare — ci claritate.
𝐎 𝐧𝐨𝐮ă 𝐝𝐞𝐟𝐢𝐧𝐢ț𝐢𝐞 𝐚 „𝐝𝐢𝐚𝐥𝐨𝐠𝐮𝐥𝐮𝐢”
Închiderea Casei Ruse nu înseamnă sfârșitul dialogului.
Îi schimbă sensul.
Spune: dialogul trebuie construit pe 𝐞𝐠𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞, 𝐧𝐮 𝐩𝐞 𝐝𝐞𝐩𝐞𝐧𝐝𝐞𝐧ță.
Schimbul trebuie să fie 𝐫𝐞𝐜𝐢𝐩𝐫𝐨𝐜, 𝐧𝐮 𝐮𝐧𝐢𝐝𝐢𝐫𝐞𝐜ț𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥.
Cultura trebuie să 𝐜𝐨𝐧𝐞𝐜𝐭𝐞𝐳𝐞, 𝐧𝐮 𝐬ă 𝐜𝐨𝐥𝐨𝐧𝐢𝐳𝐞𝐳𝐞.
Asta nu e rusofobie. E suveranitate.
Cultura autentică unește oamenii. Propaganda îi dezbină.
Moldova nu a redus la tăcere cultura — a redus la tăcere manipularea.
