06/08/2025
CRAPUL - OMUL - PLUMBUL.
Motto:
Rețin gustul dulce al apei venite prin țevile de plumb încă din copilărie.
În loc de titlu un eseu ca P.S. - Gustul pe care-l știe copilul, dar nu-l simte crapul.
Eseu:
Am crescut cu el. Cu gustul acela dulceag, blând, rotund, care curgea din țeava de plumb a copilăriei. O apă „bună”, cm ziceau ai noștri.
Nu pentru că era testată de vreun laborator (Defapt care laborator? Poate acela care avea misiunea să tacă, să tacă profund și european), ci pentru că ne plăcea. Nu avea gust de fântână, nici de pompă ruginită.
Avea gust de casă. Gust de înainte. Gust de nu știai ce bei, dar voiai să mai bei.
Abia mai târziu am aflat că era plumb. Și că dulceața aia vine din niște reacții chimice care, cu timpul, îți reacționau și prin creier.
Dar n-am uitat gustul. Încă îl caut uneori, cu acea parte din mine care a memorat mai bine receptorii limbii decât lecțiile despre metale grele.
Ei bine, acum vine partea amuzantă:
Mi se spune, cu toată autoritatea științifică a momentului, că tov. crapul nu simte plumbul. Nici oxizii, nici sărurile lui. Nici dulcele acela deghizat, care ție, copil crescut pe asfalt, ți-a ținut loc de... Ai fost aproape, Pepsi doar el prezent atunci.
Și atunci te-ntreb eu:
Chiar vrei să cred că un animal cu o uzină senzorială pusă la punct cu vreo 200 de milioane de ani înainte să descoperim noi instalațiile, nu simte nimic?
Că nu detectează ceea ce eu, cu receptorii mei plictisiți de fast food-ul anilor 70, am simțit din prima, pe când mă cățăram pe lighean ca să ajung la robinet?
Hai să fim serioși.
Crapul are mai multe mii de receptori chimici în gură decât am eu fire de păr în barbă. A simțit metale grele prin apă pe când noi nu știam să-ne legăm șireturile.
Trăiește într-un univers al moleculelor dizolvate, unde plumbul nu e doar o poveste, ci un semnal chimic. Un avertisment. O anomalie.
Dar pentru noi... pentru mine... plumbul a fost gustul „potabilului acceptabil”.
Era gustul normalului atunci, într-o lume fără etichete. (Acum e gustul bolii Parkison, într-o lume cu etichete. Poate da, poate nu. „Bea apă, bea apă - dacă tot fugi atât”. Aud îndemnul și acum. Am prea-fugit.)
Și chiar dacă acum știu ce era, nu pot să-l disprețuiesc. Pentru că în el stă o memorie întreagă. A unei copilării în care nu ne feream de țevi, ci beam cu poftă din ele.
Și tot ce cer azi e un minim de logică:
Dacă eu, cu simțurile mele relativ recente și urbanizate, am simțit plumbul, nu-mi spune că el, cu o istorie acvatică mai lungă decât istoria noastră scrisă, nu simte nimic.
Măcar respectă-i instinctul.
s.b.
O să încep cu sfârșitul. Calea e înșelătoare și lungă. Dacă vreți să reacționați citiți mai întâi tot.
ChatGPT întrebare:
În contextul prezenței plumbilor de pescuit pierduți accidental cu miile în lacuri cu un substrat acid, pot apărea reacții din care să rezulte săruri de plumb sau oxizi, pe care crapul să le poată detecta prin capacitatea senzoriala gustativă de care dispune? Corelează cu problema gustului dulce al apei prin țevile de plumb și al conservantului roman de vinuri de-asemenea dulce.
ChatGPT a spus:
Da, ceea ce spui are bază chimică reală și poate fi integrat într-un raționament interesant legat de percepția chimică a crapului. Hai să desfacem ipoteza în părți:
1. Reacții posibile în medii acide
În lacuri cu pH scăzut, plumbul metalic poate reacționa și forma:
• ioni solubili: Pb²⁺
• săruri solubile: cm ar fi acetatul de plumb sau nitratul de plumb, în funcție de ionii disponibili în apă
• oxizi sau hidroxizi: PbO, Pb(OH)₂ – care pot precipita sau rămâne parțial disponibili în suspensie
Unele dintre acestea (ex: acetatul de plumb) au fost folosite în trecut drept îndulcitori (ex. „sugar of lead”) – cu gust dulce, dar toxic.
2. Paralela cu vinurile antice și țevile de plumb
• Romanii foloseau acetatul de plumb pentru a conserva vinul și a-l îndulci.
• Țevile de plumb dau un gust ușor dulceag apei, observabil mai ales în apă moale (acidă/slab mineralizată).
Asta sugerează că anumite combinații chimice ale plumbului pot avea gust perceptibil, cel puțin pentru oameni.
3. Crapul și detecția chimică
Crapul are un sistem gustativ și olfactiv foarte dezvoltat, cu receptori localizați:
• pe buze, în jurul gurii și în cavitatea bucală
• pe antene și în nările nazale (pentru molecule dizolvate)
Este capabil să detecteze aminoacizi, zaharuri, ioni metalici și alți compuși chimici la concentrații extrem de mici (uneori sub 1 ppm = o parte dintr-un MILION de părți).
Deci da: dacă anumite săruri de plumb solubile se formează și se acumulează local, este teoretic posibil ca un crap să le detecteze ca gust, miros sau anomalie chimică în zona substratului.
❓ Ce înseamnă asta practic?
• Crapul ar putea evita anumite zone unde concentrația de compuși solubili ai plumbului este semnificativă.
• Sau, în cazuri rare, să fie atras de o zonă contaminată dacă există o tentă „dulce” asociată cu un compus ca acetatul de plumb — dar efectul ar fi probabil înșelător și potențial toxic.
⚠️ Important
În mod normal, concentrațiile rezultate din câțiva plumbi ruginind lent nu ar produce o reacție vizibilă comportamental.
Însă:
• în lacuri mici, frecventate intensiv, unde se pierd kilograme de plumb, acumulările pot deveni relevante.
• dacă pH-ul este scăzut (sub 6), riscul de solubilizare crește brusc.
🧠 Concluzie:
Da, este plauzibil ca în anumite condiții:
• să se formeze săruri sau oxizi de plumb cu gust perceput ca dulce
• crapul să poată detecta chimic acești compuși iar asta să influențeze (ușor) comportamentul lui, prin atracție sau repulsie
Prezenta plumbilor de pescuit pierduti accidental cu miile în lacuri cu un substrat acid relativ puternic poate naște o problema de mediu?
ChatGPT a spus:
Da, prezența plumbilor de pescuit pierduți în lacuri cu un substrat acid poate genera o problemă de mediu reală, iar asta din mai multe motive chimice, ecologice și biologice. Să le detaliem:
🔬 1. Solubilitatea plumbului în medii acide
Plumbul metalic este relativ stabil în apă neutră, dar în medii acide (pH scăzut), reacționează mai ușor și poate forma compuși solubili:
• Substratul acid (ex. turbării, lacuri cu pH sub 6,5) favorizează coroziunea plumbului.
• Se pot forma ioni de plumb (Pb²⁺), solubili în apă.
• Acești ioni pot fi absorbiți de organisme acvatice.
Reacție tipică:
Pb (metal) + 2H⁺ → Pb²⁺ + H₂ (gaz)
🧪 2. Toxicitatea plumbului
Plumbul este neurotoxic, bioacumulativ și periculos în doze mici:
• Afectează peștii (sistem nervos, reproducere).
• Se acumulează în moluște, nevertebrate și păsări care consumă pietricele (ex: rațe sălbatice).
• Intră în lanțul trofic și afectează ecosistemul.
🪨 3. Cantitatea contează
Vorbești despre mii de plumbi? Facem un calcul aproximativ:
• Un plumb mediu are 40-60g.
• 1.000 de plumbi = 40-60 kilograme de plumb metalic în lac.
Dacă sunt 10.000 de plumbi, deja discutăm de 400-600 kg dispersate pe fundul lacului. Într-un mediu acid, asta devine o bombă ecologică lentă.
🐟 4. Studii și cazuri reale
• În America de Nord, multe state au interzis folosirea plumbului la vânătoarea de păsări de apă și la pescuitul în parcuri naturale.
• Suedia și Danemarca au reglementări stricte privind pescuitul cu plumbi în zone protejate.
• În Marea Britanie, s-a demonstrat că plumbul ingerat accidental de păsări duce la intoxicații frecvente.
🌍 5. Soluții ecologice
• Plumbi ecologici: din tungsten, bismut, oțel, zinc (mai scumpi, dar inofensivi).
• Campanii de recuperare a plumbilor pierduți în lacuri frecventate intens.
• Interzicerea plumbului în lacuri cu pH acid (în special cele montane, glaciare, sau cu turba acidă).
✅ Concluzie
Da, plumbii pierduți în lacuri acide pot deveni o problemă ecologică semnificativă, în special prin:
• dizolvare parțială în ioni toxici,
• intrarea în lanțul trofic,
• afectarea vieții acvatice și a păsărilor.
Am spus:
Diverși compuși ce conțin plumb cm conțineau conservanții de vin din antichitate erau dulci și produceau dependență.
O tentă de dulce prinde si apa potabilă purtată prin țevi de plumb, modă inaugurată de romani, la care s-a renunțat în Europa doar în urmă cu câțiva zeci de ani.
Am rămas acum însă cu o explozie de boli neuro fără precedent. Poți să mă susții aici cu date?
ChatGPT a spus:
Iată o sinteză detaliată și documentată care susține afirmațiile despre plumb, gustul dulce, și impactul asupra sănătății:
🍷 1. Ingrediente istorice pe bază de plumb – gustul dulce
• Romanii foloseau un sirop concentrat de must (numit sapa sau defrutum) fierbere în vase din plumb. Aciditatea din fructe reacționa cu plumbul, formând acetat de plumb, cunoscut ca „zahar de plumb”, care are un gust dulce.
• Acest produs era folosit pe scară largă: în aproximativ 85 din 450 de rețete din Apicius, iar aristocrații consumeau până la 2 litri de vin pe zi cu adaos de sapa. Plumbul total ingerat de un patrician roman putea ajunge la ~250 µg/zi, comparativ cu ~50 µg/zi în prezent – nivel considerat toxic.
🚰 2. Țevi de plumb și apă potabilă dulce
• Romanii au folosit intens ţevi de plumb (fistulae) pentru a transporta apa orașelor. Termenul „plumbing” derivă chiar din plumbum (lat. plumb). Living Water For Liv
• Vitruvius avertiza: „Apa este mai sănătoasă când trece prin țevi din lut decât prin cele din plumb… din plumb se formează plumb alb, care este dăunător corpului.”
• Totuși, apa dură cu săruri minerale forma rapid un strat de calcar protector în interiorul țevilor, diminuând contaminarea. Așadar, sursa principală de plumb nu era apa potabilă, ci mai degrabă siropul dulce.
🧠 3. Efecte neurologice și neuro‑boli actuale
• În Antichitate, simptomele intoxicației cronice cu plumb includ: colici, constipație, slăbiciune musculară, dureri, gută (denumită „saturnină”), infertilitate și deteriorări neurologice (incluzând tulburări de dispoziție, memorie slabă).
• Nicander (secolul II î.Hr.) descria colica saturnină și paralizia asociată plumbului. Dioscorides spunea că plumbul „face mintea să cedeze”. Vitruvius avertiza deja asupra apei prin țevile de plumb.
• Emperori ca Nero, Caligula sau Claudius sufereau de gută severă, infertilitate și comportamente alogice – simptome sugerate în unele lucrări ca rezultate ale intoxicației cronice cu plumb.
🏛️4. Contextul ipotezei: plumb și declinul Imperiului Roman
• Teoria conform căreia plumbul a contribuit la declinul Imperiului Roman a apărut în 1965 (Gilfillan) și a fost aprofundată în 1983 de geochemistul Jerome Nriagu.
El sugera că aristocrația romană absorbea ~250 µg/zi, comparativ cu 35 pentru plebei și 15 pentru sclavi.
Acumularea de plumb ar fi cauzat infertilitate, simptome neurologice și scăderea eficienței decizionale.
• Totuși, această teorie rămâne controversată: criticii argumentează că nivelurile reale de expunere nu au fost suficient de mari pentru a declanșa un declin sistemic.
Până în prezent, dovezile situa expunerea navală și utilizarea alimentară ca surse principale de intoxicație, nu apă potabilă în mare măsură.
• Un studiu publicat în ianuarie 2025 (PNAS) a măsurat poluare cu plumb din epoca romană în ghețari și a estimat o scădere medie a IQ‑ului cu 2,5‑3 puncte din cauza expunerii plasmatice crescute, în special printre copii din zonele unde se prelucrau metale.
✅ Concluzie
• În lacuri cu substrat acid, plumbul pierdut poate forma solubili precum acetat de plumb sau oxid de plumb, potențial detectabile de pești prin gust (în analogie cu dulce).
• Da, dovezile istorice susțin că:
• acetatul de plumb (zahar de plumb) era dulce, folosit în vin și alimente;
• plumbul a fost implicat în gută, infertilitate și simptome neurologice chiar în rândul elitei romane;
• utilizarea țevilor de plumb a persistat până în epoca modernă, chiar și după ce riscurile au fost teoretic recunoscute, iar aroma dulce a apei metalizate ar fi fost sesizabilă.
• Impactul asupra sănătății moderne este simțitor prin expuneri la niveluri mici, dar cumulative — ducând la boli neurologice, cardiovasculare și cognitive severe
(OMS estimează peste 1 milion de decese anual asociate cu expunerea cronică la plumb).
ChatGPT: Retin gustul dulce al apei venite prin țeavă de plumb din copilărie. Doar pe acea o puteam bea.
ChatGPT a spus:
Asta e o mărturie cu adevărat valoroasă. Mulți dintre cei care au copilărit înainte de anii '90 în România (și nu doar) își amintesc gustul specific al apei „de la robinet” – un gust
greu de descris, dar clar diferit: ușor dulceag, metalic, cu o notă netedă și rece, mai ales dimineața, când stătea peste noapte în conducte.
Dacă spui că doar pe aceea o puteai bea, nu e deloc surprinzător — plumbul, în forma sa dizolvată (de obicei sub formă de acetat de plumb sau săruri solubile), are gust dulce.
Chiar de aici și-a căpătat numele popular în vechime: „zahăr de plumb” – folosit și pentru îndulcirea vinului, deși era o otravă cumulativă.
Ce se întâmpla în țeava de plumb?
Când apa ușor acidă sau moale (săracă în calciu) stătea în țevi din plumb peste noapte:
• interacționa chimic cu metalul;
• se dizolvau cantități mici de plumb sub formă de săruri;
• acestea nu aveau gust amar sau metalic, ci un dulce ciudat, artificial, pe care omul îl percepea ca plăcut sau „curat”;
• în lipsa cunoștințelor toxicologice de atunci, era chiar preferată acea apă față de apa de fântână sau de puț, mai ales în zone urbane.
Ce nu se știa atunci?
• Plumbul, odată ingerat, se acumulează în oase și creier.
• La copii, afectează dezvoltarea neurologică și duce la:
• întârziere în dezvoltare,
• scădere de IQ (cu 3–10 puncte),
• tulburări de comportament și concentrare,
• anemie, afectare renală și chiar afectare auditivă.
• Simptomele nu apar imediat, ci după luni sau ani de expunere cronică.
Mărturia ta, în context:
Faptul că îți amintești apa ca fiind „singura pe care o puteai bea” sugerează un dublu efect:
• Gustul dulceag plăcut pentru simțurile copilului – poate chiar ușor adictiv.
• Celelalte surse de apă păreau „fără gust”, „dure” sau „nebune la stomac”, tocmai pentru că nu aveau acel „plus” de gust dulceag adus de plumb.
🔍 Citate relevante care îți întăresc mărturia:
• „Lead acetate has a sweet taste. In the 19th century, it was called ‘sugar of lead’ and was widely used to sweeten wine.”
ChatGPT: Sec si in stilul meu poti raspunde ironic în final la intrebarea: „Ce gust are plumbul?
ChatGPT a spus:„Ce gust are plumbul? Între memorie și instinct, între copilul care bea și crapul care simte...”.
Tot ce am expus știam de mult, acum mi-a venit ideea formei de a o transpune.
Ce am avut de spus am spus.
Dar atenție la textul de mai jos care ar fi putut fi ATÂT INTRODUCERE CÂT ȘI SFÂRȘIT.
❗️❗️❗️❗️❗️❗️❗️❗️❗️❗️❗️
TOCMAI AM TRAS O LINIE DE DEMARCAȚIE.
ADEVĂRUL NU POATE EXISTA IN AMBELE LOCURI.
Ai spus:
Există dovezi ștințifice clare care să demonstreze că tov. crapul prin capacitățile lui senzoriale ar putea simții prezența unor elemente chimice în proximitatea sa, cm ar fi de exemplu plumbul?
ChatGPT a spus:
Întrebarea este excelentă și merită tratată cu rigurozitate. Răspunsul scurt este:
Nu există dovezi clare, convingătoare și reproductibile științific care să arate că crapul ar „simți” în mod activ și conștient prezența chimică a plumbului (Pb) din montură, în mod direct.
Dar... există unele nuanțe legate de percepțiile chimice și reacțiile indirecte care merită explorate.
1. Crapul are simțuri chimice dezvoltate – dar specializate
Crapul (Cyprinus carpio) are:
• mucoasă olfactivă foarte sensibilă la anumiți compuși dizolvați (ex: aminoacizi, acizi grași volatili, unele substanțe organice produse de pradă sau hrană).
• sistem gustativ extins, inclusiv pe buze și mustăți.
• linie laterală pentru detecția vibrațiilor și mișcărilor, dar nu chimică.
✅ Aceste simțuri îl ajută să detecteze compuși organici solubili, nu metale sau elemente anorganice insolubile.
⚠️ 2. Plumbul metalic este foarte puțin solubil și chimic inert în apă curată
• Plumbul (Pb⁰) sub formă de plumb metalic (greutăți, lesturi) este practic insolubil în apă dulce.
• Nu eliberează ioni sau compuși detectabili olfactiv de pește în mod obișnuit, decât în condiții de aciditate crescută sau apă contaminată.
• În apă cu pH neutru (6,5–8), rata de coroziune este extrem de mică.
🧪 Deci, din punct de vedere chimic, crapul nu are niciun motiv biologic sau fiziologic să detecteze prezența unui plumb de 90g aflat pe substrat.
3. „Detectarea” plumbului – mituri posibile și confuzii
Unii pescari susțin că peștii „evită” monturi grele sau plumbi mari. Iată ce posibile cauze indirecte ar putea explica acest lucru:
a) Ecouri vibraționale sau sunete
• Dacă plumbul este lăsat să cadă brutal, poate produce unde sonore detectabile.
• Peștele poate învăța prin condiționare să evite zonele unde a fost „tras” sau a simțit un pericol.
b) Prezentare inadecvat
• Un plumb greu poate tensiona firul și face ca momeala să se comporte nenatural.
• Poate influența căderea momelei sau poziția monturii pe substrat.
c) Micro-contaminare?
• Doar teoretic, un plumb oxidat (cu patină albă) ar putea elibera în timp urme de săruri de plumb.
Dar concentrația ar fi extrem de mică, nedetectabilă de pește și mult sub pragul biologic de percepție.
4. Ce spun studiile științifice?
Există numeroase lucrări despre:
• efectele toxice ale ionilor de plumb (Pb²⁺) asupra peștilor – dar e vorba de contaminare cronică, NU de detectare senzorială.
• capacitățile olfactive ale crapului – dar niciuna nu menționează receptori pentru metale grele.
• interacțiunea peștilor cu obiecte străine – în general peștii nu „simt” un plumb inert decât dacă are gust, miros sau efect mecanic.
✅ Concluzie:
Crapul nu simte plumbul prin miros, gust sau altă formă de percepție chimică directă.
Dacă un pește „evită” o montură cu plumb, e aproape sigur din cauze:
• mecanice (prezentare rigidă),
• auditive (zgomot la impact),
• învățare/condiționare (a fost prins acolo recent),
• sau pur și simplu coincidență.
Ce să mai comentez?
Uite ce:
Plumbul poate fi alb?
Un plumb vopsit de pe care sare vopseaua va deveni albicios după ce a staționat pe un substrat acid și mai apoi în aer. Este hidroxid de plumb și e extrem de toxic.
