25/11/2025
Aseară am ajuns, în sfârșit, la un eveniment din Brașov la care îmi doream demult să pot ajunge. În fiecare an se întâmpla ceva și nu reușeam să mă sincronizez cu data. Nici acum n-ar fi fost posibil… dacă nu era I.
Îi promisesem că îl iau cu mine la „un eveniment pentru adulți”, ca să vadă și el cm e, să înțeleagă lumea în care noi intrăm uneori fără ei. În weekend noi, adulții, am fost pe rând la filmul „Cravata galbenă”(despre care voi face o postare separată), iar el și-a dorit și el la filmul “Tafiti”( știa deja cărțile). Luni, imediat după școală, era singurul moment în care puteam merge — în restul zilelor are tobe, teatru, aikido.
În capul meu, ne încadram perfect la ambele.
Nu am luat în calcul reclamele, drumul, schimbatul lui, căutarea unui loc de parcare. Când am văzut că e 17:55 și filmul abia se termina… am simțit cm frustrarea îmi pune mâna pe umăr. Au ajuns acasă la 18:14.
Mi-am zis: gata, nu mai mergem. Am întârziat. Până ajungem… e prea târziu.
Dar I. m-a privit cu o blândețe care m-a dezarmat.
„Putem încerca. Hai să vedem. Poate nici n-a început.”
Așa că am urcat în mașină. Îi pregătisem cina la pachet, iar el mi-a spus cu un zâmbet sincer:
„Mulțumesc că te-ai gândit să-mi pui la pachet.”
(Și atunci m-am uitat în spate și m-am întrebat: „al cui copil ești tu, minune?”)
Când am intrat în sală… abia începuse.
La un moment dat, „MagiTot”, prezentatorul, a întrebat câțiva dintre copiii prezenți:
„V-au zis părinții vreodată «Las’ că vezi tu acasă!»?”
Sala râdea, copiii răspundeau diverse. L-am întrebat și eu pe I. dacă i s-a spus vreodată.
„Da”, răspunde foarte serios.
Eu: „De unde?! De la cine?!”
„De la Buni.”
(Și surprinderea mea a fost și mai mare — Buni, mama, cea mai blândă persoană pe care o știu.)
„Și… ce ai găsit acasă?”
„Jocuri și un desert gustos.”
L-am îmbrățișat. L-am pupat. M-am topit.
Ne vindecăm.
Prin ei. Prin felul lor de a vedea lumea. Prin blândețea lor care ne arată câtă rigiditate încă purtăm fără să vrem.
Pentru el, a fost o seară în care a învățat multe — și despre care a povestit acasă cu un entuziasm molipsitor. Pentru mine… o lecție în plus despre prezență, răbdare și adevăr.
Îi mulțumesc în fiecare zi.
De multe ori fac un pas în spate și mă observ. Mai am de învățat.
Dar sunt aici. Prezentă.
Și asta e cel mai important.
Și poate și mai important decât cel mai important este că ei ne repară, când noi ne grăbim să ne stricăm singuri.
Foto : Orsi Bohemian - foto & video✨
