19/08/2026
Până nu demult, eram genul de persoană care credea că viața trebuie să fie un haos ca să fie o viață „plină”.
Aveam impresia că, dacă nu am foarte multe lucruri de făcut, dacă nu sunt mereu pe fugă, dacă nu am agenda plină și nu se întâmplă constant ceva nou, înseamnă că nu fac suficient. Ca să ies la o cafea, simțeam că trebuie să găsesc mereu un loc nou. Ca să mă simt bine, trebuia să fac lucruri noi, să port haine noi, să încerc ceva diferit. Parcă trebuia să existe mereu agitație, schimbare și ceva de bifat, doar ca să simt că viața mea se întâmplă.
Și apoi, odată cu sportul, am început să înțeleg ceva ce înainte nu aș fi considerat o realizare: predictibilitatea poate fi o formă de libertate.
Faptul că știu ce am de făcut și când. Că lucrurile sunt așezate. Că am o rutină. Că nu sunt într-o fugă continuă și nu simt nevoia să umplu fiecare oră cu ceva. Că am timp liber. Că am timp pentru mine. Că pot să stau liniștită fără să simt că pierd ceva.
Am realizat că liniștea nu înseamnă că viața mea este goală. Din contră. Înseamnă că, pentru prima dată, nu mai simt nevoia să creez haos doar ca să simt că trăiesc.
Și poate că una dintre cele mai mari realizări ale mele nu este că am ajuns să fac mai multe, ci că am învățat să mă bucur de o viață în care nu trebuie să se întâmple mereu ceva.
Să am lucrurile puse la punct. Să știu unde sunt, ce urmează și să am timp să respir.
Pentru mine, asta a ajuns să însemne mai mult decât orice agendă plină. ❤️
