21/09/2025
https://www.facebook.com/share/p/1ZMp4Eqbvw/
Când observi că îl corectezi la fiecare pas, nu înseamnă că el nu știe sau că nu se străduiește suficient. Înseamnă că în tine încă trăiește vocea critică a copilăriei tale. Vocea aceea care ți-a spus, din nou și din nou, că trebuie să fii mai atent, mai cuminte, mai ordonat, mai bun și care a lăsat în corpul tău urmele unei tensiuni continue: să nu greșești, să nu deranjezi, să nu scapi ceva din mâini.
Neuroștiința ne arată că aceste voci nu dispar odată cu anii. Ele devin circuite întregi în creierul nostru, trasee care se reactivează automat atunci când vedem în fața noastră un copil – propriul nostru copil – făcând exact ceea ce nouă nu ni s-a permis, iar atunci, fără să vrem, simțim că trebuie să îl „modelăm”, să îl „corectăm”, să nu repete ce ni s-a reproșat nouă odinioară.
Dar realitatea e alta: copilul tău nu are nevoie de perfecțiune. Creierul lui are nevoie de siguranță, de încercări, de erori prin care să învețe, de libertatea de a explora fără frica permanentă a unei observații. Critica repetată nu formează competență, ci activează amigdala, partea din creier care îi spune „ești în pericol” și îl blochează.
Copilul tău nu are nevoie să audă din nou vocea care ți-a adus durere în copilărie. Are nevoie de tine, astăzi, să alegi altceva: o privire blândă, un „înțeleg”, o mână care îl sprijină. Cercul se rupe doar atunci când tu devii conștient și alegi să fii vocea care vindecă, nu cea care repetă rana.
