Revista Luceafărul de dimineață

19/09/2026

Revista ,,Luceafărul de dimineață” 9/2026
pagina 11
TINERI ESEIȘTI
Horia Vicențiu Pătrașcu – ,,Personalism tragic (II)”

Există în acest dialog un soi de autojustificare biologică a lumii umane care trimite la autosusținerea, autosuficiența și autogene - rarea vieții înseși. Numai că tocmai această trimitere este sortită să frângă viziunea filosofului biolog nevoit să privească dintr-o perspectivă mai largă și ineluctabil relativizantă tribulațiile omului. «La fel cm omul, și noi… ciorile.» «Spre deosebire de om, noi… ciorile…». Iată tot atâtea contraargumente, imposibil de ignorat, prin care absolutul speciei se prăbușește în absolutul vieții înseși din care totuși face parte. Viața se autogenerează și se autosusține prin acest truc formidabil: prin a da tuturor speciilor și chiar tuturor indivizilor sentimentul centralității și al absoluității proprii. Or, această viziune panbiologistă în care fiecare entitate se comportă ca un holomer este, teoretic, descumpănitoare pentru fiecare specie în parte, dar practic doar pentru aceea care are o trăire conștientă a absolutului propriu – dându-i tot felul de justificări. Drama filosofului biolog constă în aceea de a nu fi scutit de tentațiile antropocentrismului – în definitiv eu sunt cel ce văd și judecă lumea –, fiind în același timp expus la dovezile irefutabile ale relativității poziției omului în cosmos, la pretențiile – nu mai puțin justificate! – de primogenitură ale oricărei ființe vii. (...)
Nu sunt puține momente în care cele două discursuri, al filosofului și al ciorii, se împletesc, par să urmeze aceeași partitură. Sunt acele secvențe ce coboară în registrul grav, al pesimismului, pentru care Filosoful pare să aibă o afinitate organică, împărtășind și alimentând cu noi argumente viziunea sumbră exprimată de Cioară cu privire la zădărnicia oricărui efort, la autodevorarea naturii, la insignifianța oricărei deveniri și la egoismul oamenilor.
Filosoful își mărturisește însă aici un pesimism temperat – care respinge soluțiile extreme (precum antinatalismul) și care nu anulează, ba chiar potențează, bucuria de a trăi. E cât se poate de sugestiv eșecul acestei încercări a unei minți de a intra în dialog cu acea voce care pretinde a fi vocea naturii și vocea adevărului. Adevărul este ne-negociabil și in-dialogabil, este monoton, etern-repetitiv, imposibil de convins, și de aceea – croncănește insuportabil cioara în finalul dialogului – «adevărul este ceea ce mintea umană nu poate suporta». (p. 284) Adevărul că omul nu e decât un «tract digestiv» printre altele, menit să afâneze și să hrănească solul, o «vastă rețea de circulație a îngrășămintelor în natură» (p. 280) Adevărul că «omul e un biet spirit anxios și debusolat, care cade în hău de la înălțimea visurilor sale. Cu cât mai înalt visează, cu atât mai dureros cade. Și își încheie viața fără a cunoaște, fără a fi cineva și fără a deveni ceva după moarte. »(p. 281).”
https://www.luceafarul-de-dimineata.eu/

19/09/2026

Revista ,,Luceafărul de dimineață” 9/2026
pagina 11
TÂNĂRA POEZIE
Mihai Vaidoș – ,,Fitiluri – mituri căzute printre lucrurile mici”

,,Există destule formule prin care poezia este clasificată: «matură», «actuală», «profesionistă», «vetustă», «contemporană». Pentru mine, primul lucru care contează este dacă într-un poem s-a întâmplat sau nu poezia. Văd poezia ca o descoperire: coborârea într-un spațiu interior, colectarea unei materii încă neordonate logic și întoarcerea cu ceva ce poate trece prin porțile inimii celuilalt. În sensul acesta, poezia seamănă cu visul: scoate la suprafață, într-un limbaj simbolic, ceea ce discursul lucid nu poate cuprinde încă. Nu neapărat adevăruri eterne, ci uneori adevărurile unei epoci, ale unei familii, ale unui corp.
Aici poezia se întâlnește, pentru mine, cu mitul. Amândouă dau chip unor experiențe greu de spus direct: destinului, morții, iubirii, pierderii. Mitul mă interesează aici nu ca repertoriu de zei și eroi, ci ca formă simbolică prin care o asemenea materie devine recognoscibilă.
Din această perspectivă citesc «Fitiluri» de Emma Mihăescu (Editura Charmides).
Poeta lucrează cu materialele «pâinii noastre cea de toate zilele“: limbaj colocvial, înjurături, tramvaie, supermarketuri, detergent, manele, telefoane, gropi în asfalt. Nu le înfrumusețează și nu așază peste ele un strat exterior de poeticitate. Metroul rămâne metrou, cartierul își păstrează grotescul. Numai că, pe măsură ce poemul înaintează, lucrurile încep să arate altceva decât propria banalitate. Una dintre formele pe care această materie ascunsă le capătă este surprinzător de veche: forma mitului.”
https://www.luceafarul-de-dimineata.eu/

18/09/2026

Revista ,,Luceafărul de dimineață” 9/2026
pagina 10
PSIHOLOGIE
Flaviu George Predescu – ,,Managementul oglinzilor şi al pisicilor”

,,«Divanul cu pisici (din însemnările unui psiholog)», publicat de scriitoarea Cristina Danilov la Editura Junimea anul acesta, este o carte de o necesitate urgentă, mai ales pentru o societate suferindă, plină de semeni care cunosc prea puțin originea efectelor
psihologice pe care le trăiesc. Cu atât mai consemnabil este faptul că volumul s-a recompus tocmai din strădaniile publicistice săptămânale ale autoarei – o personalitate caldă și lucidă, sincer interesată să-și sprijine aproapele în anevoiosul drum către răspunsuri vindecătoare. «Divanul» continuă seria altor cărți similare publicate de C. Danilov, așa cm este și «Fuga din Babel și alte povestiri pentru suflet» (Junimea, 2024).
Doamna Danilov a primit recunoașterea breslei scriitoricești în urmă cu aproape trei decenii, debutând cu un volum de versuri în anul 1997. Această dublă vocație – poetică și psihologică – ne duce inevitabil cu gândul la conceptul de «vates» evocat de Borges, cel care amintea că originea cuvintelor «profet și poet» este comună în limba latină.
Prin asigurarea unei rubrici săptămânale sau susținerea ședințelor de terapie dar și a altor activități, ea face parte din categoria scriitorilor permanent implicați social, care uneori ajung să-și sacrifice timpul personal pentru a rămâne în dialog cu cititorii sau cu «indirect-cititorii» (cei care intră în contact cu o persoană care a citit cartea). Acest tip de scrieri ajunge, de multe ori, să fie povestit mai departe cunoscuților sau apropiaților.
De altfel, artiștii și psihologii conștientizează cel mai bine faptul că nu poți fi fericit într-un climat al nefericirii. Ei privesc ca pe o datorie publică expunerea unor modele de «gândire sănătoasă» (și contracararea proastelor obiceiuri) ale individului în relația cu ceilalți, construind astfel metodologia drumului spre conștientizare.
Cristina Danilov publică în fiecare marți în paginile pubicației «Ziarul de Iași», unde se bucură de o audiență consistentă și fidelă. Prin temele abordate, «Divanul cu pisici» are un public-țintă extrem de larg și se reflectă în viața fiecărui cititor datorită diversității și complexității problematicilor analizate. Mai mult, exemplele unor cazuri concrete, rezultate din ședințele de psihoterapie (cu protejarea identității protagoniștilor), devin forma concludentă de înțelegere a mesajului și justifică răspândirea lor socială. Scrierile profesioniste răspund unor nevoi, dar luptă și cu dezinformarea
scăpată de sub control pe rețelele de socializare.
Andreea H. Hedeș a scris o prefață pe măsura valorică a cărții și definește misiunea opului ca pe o «sinteză remarcabilă între teologie, filozofie și psihologie, o bijuterie a acelei forme speciale de reflecție literar-științifică numite estetică clinică» («Despre migăloasa trudă cu gingașa minte a omului»).”
https://www.luceafarul-de-dimineata.eu/

18/09/2026

Revista ,,Luceafărul de dimineață” 9/2026
pagina 10
APROPIERI
Andrea H. Hedeș – ,,Traduttore, amatore”

,,Traducerea este un act de o rară complexitate și care presupune un efort aparte, dublat de empatie. Este o activitate de cursă lungă care îmbină curiozitatea cu tenacitatea, o călătorie intelectuală, uneori și spirituală, care amintește de exploratorii și pionierii de odinioară, doar că teritoriile descoperite, cartografiate, sunt numite, revelate în limba maternă, nu doar prin «botez» ci prin translație, prin transmutarea, dacă vreți, a unei întregi «forma mentis», într-o alta. Este o formă de «teleportare» lingvistică, dintr-un spațiu într-altul care devine acasă. O nouă formă de locuire. De aceea, nu cred în formula captivantă «traduttore, traditore». O traducere «perfectă» nu există și nici nu acesta este scopul acesteia. O traducere «perfectă» ar însemna trecerea 1 la 1 într-o altă limbă care ar deveni clona celei dintâi. Or, ceea ce face ca traducerea să fie o artă este tocmai procesul de alchimizare, devenirea, noua viață pe care textul literar le o primește într-o nouă limbă, într-un nou spațiu cultural. Traducătorul este mai degrabă un iubitor – amatore decât un trădător – traditore.
Claude Luezior, este un cunoscut scriitor elvețian cu numeroase premii literare, între care Premiul Academiei Franceze (2001) și Distincția de Cavaler al Artelor și Literelor. Tudor Ștefan Goția este un tânăr român, student la Litere, care s-a apropiat cu încredere și bucurie de textul francez, descoperindu-și, cm putem constata din lectura cărții, și vocația de traducător, pe lângă cea de poet publicat în cele mai importante reviste literare ale țării. Este întotdeauna un plus atunci când trecerea unui text literar, dintr-o limbă în alta e făcută de un scriitor, în acest caz fericit, este vorba așadar de un poet care traduce un alt poet. Este importantă și întâlnirea produsă între cei doi poeți, tânărul Tudor Ștefan Goția a întâlnit în lecturile sale poezia de tinerețe a lui Claude Luezior. Aceasta e unul din miracolele literaturii, aceea a existenței operei literare într-un timp în afara timpului liniar, ceea ce face posibile astfel de întâlniri. Textele de tinerețe ale poetului elvețian sunt cele cu care a rezonat Tudor Ștefan Goția și de care a fost atras: «îl descoperă pe Claude Luezior prin primele sale volume de poeme și e atât de încântat, încât se consacră transpunerii lor în limba sa. Astfel începe calea sa de traducător. Din trilogia din tinerețe a lui Claude Luezior, Tudor Goția alege «Furtive», publicată în 1998. Face cea mai bună alegere, în rezonanță cu vârsta și sensibilitatea sa care ne dezvăluie gustul pentru metaforă și ineditul imaginii, ceea ce îl apropie de imaginarul poetic al scriitorului elvețian.» remarca Sonia Elvireanu, sensibilă poetă și fină traducătoare, în prefața ediției bilingve.”
https://www.luceafarul-de-dimineata.eu/

17/09/2026

Revista ,,Luceafărul de dimineață” 9/2026
pagina 9
LITERATURA DE AZI
Răzvan Voncu - ,,Ce periodizăm? Cum periodizăm? Şi mai ales... de ce?”

,,Chiar dacă nu părem întotdeauna conștienți de asta, intervalul de timp scurs de la prăbușirea comunismului este substanțial mai lung decât întreaga perioadă interbelică. Între 1918, anul în care aceasta din urmă începe, și 1941, când debutează o nouă generație literară, iar G. Călinescu instituie primul canon estetic integral, s-au scurs 23 de ani. Din 1989 și până azi, aproape 37. Iar dacă luăm în calcul faptul că 1989 (spre deosebire de 1918) nu are nici o semnificație literară propriu-zisă, trebuie să extindem intervalul epocii actuale până în 1983, anul simbolic al afirmării generației optzeci și, prin urmare, al schimbării codului neomodernist cu cel postmodern.
Rezultă un interval de timp încă și mai îndelungat, de 43 de ani, adică aproape dublul perioadei dintre cele Două Războaie Mondiale.
Ar trebui, prin urmare, să ne gândim nu numai la o circumscriere critică a literaturii contemporane. Înainte de aceasta, e necesară o reflecție asupra criteriilor ei de alcătuire și periodizare. Pentru că, din motive evidente, criteriile care au funcționat pentru literatura postbelică – vizibile în sinteza lui Eugen Simion, Scriitori români de azi (4 vol., 1974-1989), cât și în partea contemporană a Istoriei critice a literaturii române, de Nicolae Manolescu (2008, ed. a II-a, revăzută și revizuită, 2019) – nu mai sunt utilizabile astăzi.
Având în vedere imposibilitatea aplicării criteriilor tradiționale – cel al generațiilor de creație sau cel al curentelor și orientărilor literare –, din cauza existenței permanente a cenzurii și a incidenței recluziunii politice, criticii de dinainte de 1989 au fost obligați să circumscrie primatul esteticului, moștenit de la antecesorii interbelici și menținut drept pavăză împotriva ingerințelor ideologice, unei periodizări determinate, totuși, de evenimentele politice. Acestea au condiționat, până la urmă, spațiul de libertate relativă de care a dispus literatura: inexistent în perioada 1948-1953, mai larg între 1953 și 1956, apoi din nou foarte îngust între 1956 și 1959, urmat de «micul dezgheț» dejisto-ceaușist, care ține (în pofida Tezelor de la Mangalia, din 1971) din 1960 până spre 1979, pentru a încheia cu progresiva «strângere a șurubului», în ultimul deceniu ceaușist.
(...)
În fine, perioada începută în 2015 este cea a dominației mediului virtual, care începe să-și pună amprenta – într-un mod măsurabil cu instrumentele stilisticii și naratologiei – asupra structurilor de adâncime ale textului literar. Acest ultim interval mai poate fi denumit și perioada amatorismului literar dominant, din cauza eroziunii valorilor pe care o conține.
Toate acestea, dimpreună cu proiectul unei istorii a literaturii contemporane, sunt, însă, niște simple exerciții de analiză prospectivă, în absența oricărei certitudini cu privire la viitorul literaturii dincolo de marginile următoarelor două-trei generații biologice.”

https://www.luceafarul-de-dimineata.eu/

16/09/2026

Revista ,,Luceafărul de dimineață” 9/2026
pagina 8
ȚIGLA DE PE CASĂ (29)
Aurel Maria Baros – ,,20. Creative Writing. După clasa a 8-a, prima instalație”

,,Experiența proprie s-ar putea, uneori, să nu aibă nici o importanță. Poate numai dacă, trecând peste acest loc comun, reușim să extragem ceva din subtilitatea întâmplărilor. Dar să nu spoliem cumva ideea…
Ei bine, multă lume a auzit de Clubul Why Not, cea mai cool discotecă din București – vorba tabloidelor –, de pe la mijlocul anilor ’90. Bineînțeles, doar evoluând în acest «club» erai branșat.
Eu am învățat în imobilul de alături, Şcoala generală 69, tot de pe minunata stradă Turturele, celebră ea însăși, în cartierul evreiesc. Iar Why Not se numea pe atunci – printr-o scăpare greu de înțeles, fiindcă n-avea de-a face cu spiritul muncitoresc al epocii –, se numea Clubul T4, adică, așa-zis, al Tineretului din sectorul 4. S-a întâmplat ca la sfârșitul clasei a opta, să merg împreună cu vreo douăzeci de colegi, elevi din diferite clase, într-o tabără de adio însoțiți de tânăra noastră profă de desen. La munte, undeva în Bucegi, o săptămână la Piatra arsă, o săptămână la Padina. Cred că mai era cu noi și o profesoară de română: bătrână și uscată, cu coc, trasă în taioare ca de miliție; clasa mea nu «beneficiase» decât de trei-patru ore cu ea iar deacum plecam la liceu. În schimb, profa de desen, care semăna cu o păpușică blondă, era o fire prietenoasă, veselă și mult mai aproape de vârsta noastră; poate de două ori mai mare decât noi. Purta o cămașă înnodată deasupra buricului și niște blugi cu cracii foarte scurți, care îi stăteau foarte bine, o minune!; mai ales că, după câteva ore de mers pe munte, tivul lor se strângea pe coapse, în sus...
Într-o seară, la un foc de tabără, ne-a vorbit despre picturile cu care își decorase casa. Nu era genul care să te omoare cu paleta coloristică, tehnici de pictură, bla-bla-bla. Ne-a spus și că i-ar fi plăcut foarte mult să aibă o veioză din craniul unui animal sălbatic, așa cm văzuse într-un «châtelet» din Alpii francezi.
(...)
Aceasta este povestea capului de cal. Fiindcă toți ducem în spate câte un cap de cal care a rămas suspendat în timp.
P.S. Iar despre alte experiențe cu cranii de cal, fantasme și etc. puteți afla chiar în acest număr al revistei noastre, «Luceafărul de dimineață», și anume parcurgând pagina 24. Să aveți inspirație!”
https://www.luceafarul-de-dimineata.eu/

16/09/2026

Revista ,,Luceafărul de dimineață” 9/2026
pagina 8
OPINII RADICALE
Dan Stanca – ,,Aşalisalamdanam”

,,Îmi cer scuze pentru ortografia defectuoasă, dar ea face parte dintr-un fel de program comic de aşa zisă arabizare a României în intervalul siniştrilor ani 80 ai veacului trecut. Dacă vom corecta, vom obţine un enunţ atât decent cât şi corect: «Aș hali salam, dar n-am...» H-ul a fost aspirat... Era o evidenţă a acelui timp şi după cm noi am ştiut mereu să facem haz de necaz şi pe atunci combăteam situaţia crâncenă cu tot felul de glume. Dar potrivirea aceasta cu intonaţia din arabă avea o semnificaţie previzibilă deoarece făcea trimitere la politica externă a lui Ceauşescu de-a-i împăca pe evrei cu arabi, de-a realiza o concordie pe cinste în Orientul Apropiat zdruncinat de conflicte, ce mai, de-a lua până la urmă, consecinţă a acestor iniţiative, Premiul Nobel pentru Pace. Pe şef aşadar, îl interesa străinătatea şi atât. Pe conaţionalii săi îi trata cu maxim dispreţ, spunându-le iarna că pentru a nu degera în casă să mai îmbrace o haină, după cm consoarta, alintată ADI, academician doctor inginer, vrând să sfideze criza alimentară, declara răspicat că ea român mort de foame nu a văzut... Aşalisalamdanam...
Ce mai contează acum! Nu contează deloc. Îndepărtarea de epoca lui Ceauescu e atât de mare încăt noi, cei vârstnici, dacă vrem să le spunem puştilor ce a fost înainte, ne înghiţim cuvintele şi plecăm fruntea în faţa lor, fiindu-ne pur şi simplu ruşine, Nici noi nu mai putem să credem că tot ceea ce am trăit acum 40 de ani a fost adevărat. Fenomenul acesta este fantastic de dureros, dar nu arată decât neputinţa memoriei în faţa uitării tiranice, Probabil ar fi necesar ca istoria să se întoarcă acolo de unde a plecat şi să-i pună şi pe ăştia mici în faţa a ceea ce noi am îndurat. Atunci vor înţelege şi ei ce a fost, dar sunt convins de faptul că pe urmă vor uita mai repede decât am uitat noi.
Acum a apărut disputa privind statuile care-l reprezintă pe poetul Adirian Păunescu, statui plantate în mai multe locuri din ţară, şi cărora ICCMER le cere demolarea. Ca să fiu deplin sincer, nu ştiu ce să zic. Ironia amară este alta. Cei care, pe de altă parte, vor să păstreze statuile acolo unde sunt şi nu vor înlăturarea lor, doar sunt şi aceştia foarte mulţi şi mai ales tineri, habar nu au de valoarea poeziei lui Adrian Păunescu. Ei se opun însă actului respectiv cerut de ICCMER fiindcă în mod inconştient le repugnă anticomunismul. Sunt nişte nostalgici ai unei epoci în care probabil, dacă ar fi fost pe atunci persoane mature, ar fi ajuns nomenklaturişti. Asta-i doare pe ei şi nu poezia română! Să fie clar!”
https://www.luceafarul-de-dimineata.eu/

15/09/2026

Revista ,,Luceafărul de dimineață” 9/2026
pagina 7
TINERI POEȚI – Briseis Stan
,,Unde eşti în vitrină?”

,,Briseis Stan (născută în 2001) este studentă în anul VI la Universitatea de Medicină și Farmacie «Carol Davila» din București. Din 2023 este participantă la Atelierul de creație «Poezie în viață» organizat de Nina Vasile. În 2025 a făcut parte din colectivul Human Beings - Laboratorio teatrale interculturale coordonat de Danilo Cremonte, unde a luat contact cu performance-ul, contribuind la realizarea spectacolului «Tutto vale» în Perugia, Italia. În 2026 a participat la Școala de performance a Teatre /Theatres curatoriat de Adriana Gheorghe. A mai publicat în reviste (Omiedesemne, Echinox, Tomis, Matca, Familia), precum și în antologia «Vederi» a Cenaclului Visceral.”

,,violenţă împotriva mamei

în ochii tăi se vede clar bățul
– și aproape că îi pot calcula viteza – irisului tău
cum se varsă
între marginile feței tale – cm devine
cel mai frumos tablou

la școală vei spune
uite
uite ce am făcut

și profesoara te va certa
că vorbești în timpul orei

dar nu, nu, nu, nu, nu
a înțeles totul greșit
nu, nu, vă rog, eu

tu doar arătai cu degetul
la cel mai frumos tablou”
https://www.luceafarul-de-dimineata.eu/

14/09/2026

Revista ,,Luceafărul de dimineață” 9/2026
pagina 6
PROZA LA ZI – Răzvan Nicula
,,De ce omul nu poate trăi fără simboluri?”

,,Există o idee îmbrățișată cu entuziasm: aceea că omul este, înainte
de toate, o ființă rațională. Că lumea poate fi înțeleasă prin
explicații, clasificări și demonstrații. Că, pe măsură ce cunoașterea
înaintează, misterul se retrage. Și totuși, există un fapt curios. Cu cât devenim mai eficienți în a explica lumea, cu atât producem mai multe simboluri pentru a putea trăi în ea. Steagurile, verighetele, icoanele, tatuajele, logo-urile sau chiar emoticoanele pe care le folosim zilnic nu sunt simple convenții. Ele arată că omul nu poate locui într-o lume alcătuită doar din obiecte și informații, că are nevoie de sens. Iar sensul se naște aproape întotdeauna prin simbol.
Un inel este doar un cerc de metal, dar nimeni nu-l tratează așa. O bucată de stofă colorată devine drapelul pentru care oamenii își sacrifică viața. Materia rămâne aceeași, se schimbă doar povestea pe care omul o așază peste ea. Ernst Cassirer numea omul, deși definit de rațiune, «animal symbolicum» pentru că omul nu întâlnește aproape niciodată realitatea în stare brută. Între el și lume apar limbajul, mitul, religia, arta, memoria și toate formele prin care lucrurile capătă un înțeles mai mare decât materia lor. Posibil ca aici să se afle una din diferențele fundamentale dintre existența biologică și existența umană - animalele folosesc semnale, în timp ce omul creează simboluri care deschid o lume. Spre exemplu, lumina roșie a semaforului spune «oprește-te». Sensul ei este precis și se încheie în momentul în care a fost înțeles. Dar o lumânare aprinsă într-o biserică, într-un cimitir sau într-o casă nu transmite niciodată un singur mesaj. Ea poate însemna rugăciune, doliu, speranță, recunoștință, memorie sau prezență. Deoarece simbolul nu obligă la o singură interpretare, el creează un spațiu în care omul poate participa cu propria experiență. De aceea simbolurile nu pot fi înlocuite de definiții.”
https://www.luceafarul-de-dimineata.eu/

13/09/2026

Festivalul Internațional de Poezie București, ediția a XVI-a!
14-20 septembrie 2026
Succes tuturor!

Între 14 și 20 septembrie 2026, Bucureștiul devine din nou unul dintre marile puncte de întâlnire ale poeziei contemporane, odată cu cea de-a XVI-a ediție a Festivalului Internațional de Poezie Buc…