Visele devin reale, Uricani (2025)

22/07/2025

— Nu mai pot, Irina! Nu mai suport orașul ăsta! Vreau să plecăm la țară, să respirăm aer curat, să trăim simplu!

Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria noastră mică, printre vasele nespălate și mirosul de cafea arsă. Era sâmbătă dimineața, iar eu încercam să-mi adun gândurile după o săptămână epuizantă la birou. M-am uitat la el peste ceașca de cafea, încercând să-mi dau seama dacă glumește sau iar a văzut vreun documentar pe YouTube despre viața la fermă.

— Vlad, te rog… iar începi? Avem joburi aici, apartamentul nostru… Ce tot visezi?

A oftat teatral și s-a trântit pe scaun, cu ochii mari și umezi, ca un copil care nu-și primește jucăria. Îl iubesc pe Vlad pentru energia lui, pentru felul în care știe să mă facă să râd când totul pare pierdut. Dar uneori mă întreb dacă nu cumva am adoptat un copil mare în loc de un partener de viață.

Totul a început cu vizita la părinții mei din Târgoviște. Am crescut acolo, într-o casă modestă cu grădină și găini. Pentru mine, satul e sinonim cu noroiul de pe pantofi și cu mirosul de fân ud după ploaie. Pentru Vlad însă, a fost ca o revelație. S-a împrietenit imediat cu vecinii mei bătrâni, a hrănit animalele și a stat ore întregi cu tata în grădină, ascultând povești despre cm se altoiesc pomii. În drum spre București, mi-a spus cu ochii sclipind:

— Irina, acolo e adevărata viață! Ce rost are să ne chinuim aici?

Am râs atunci, crezând că va uita repede. Dar nu a uitat. Din ziua aceea, fiecare ceartă despre facturi sau joburi se termina cu „Hai să ne mutăm la țară!”

Continuarea poveștii în comentarii 👇

22/07/2025

— Nu cred că mai vin, Maria, mi-a spus soțul meu, Doru, cu vocea stinsă, în timp ce aranja tacâmurile pe masa din sufragerie. Am simțit cm mi se strânge inima. Era a treizecea noastră aniversare de căsătorie și tot ce ne-am dorit a fost să fim împreună cu copiii noștri, Irina și Vlad. Am pregătit sarmale, am făcut cozonac după rețeta mamei mele și am pus pe masă fața de masă brodată de bunica. Totul mirosea a sărbătoare, dar în aer plutea o tăcere apăsătoare.

— O să vină, Doru, o să vezi. Irina mi-a promis că încearcă să termine mai devreme la birou. Vlad... el mereu întârzie, dar vine, i-am răspuns încercând să-mi ascund neliniștea.

Telefonul a rămas mut pe masă. Am tot verificat mesajele, dar nu era nimic nou. M-am uitat la ceas: șapte și jumătate. Invitasem și pe sora mea, Lidia, cu soțul ei, dar ei au spus din start că nu pot veni – „avem și noi copiii noștri, Maria”.

Am început să mă plimb prin casă, să-mi găsesc de lucru. Am șters praful de pe fotografiile vechi: Irina la serbarea de la grădiniță, Vlad cu primul lui trofeu la fotbal. Am simțit un nod în gât. Unde s-au dus anii aceia? Când au crescut copiii mei atât de mult încât să nu mai aibă timp pentru noi?

La opt fără un sfert, Doru s-a așezat pe canapea și a deschis televizorul. Nu l-am certat – știam că e felul lui de a-și ascunde dezamăgirea. Eu am rămas în bucătărie, ascultând liniștea care devenea din ce în ce mai apăsătoare.

La opt fix, am primit un mesaj de la Irina: „Mamă, îmi pare rău, am o ședință care s-a prelungit. Poate ne vedem duminică?” Am citit mesajul de două ori. Doru m-a întrebat fără să se uite la mine:

Continuarea poveștii în comentarii 👇

21/07/2025

— Mariana, nu poți intra acum, avem nevoie de intimitate!

Vocea Anei răsuna din spatele ușii, iar eu rămăsesem cu mâna pe clanță, cu sacoșa de cumpărături atârnând grea. Era marți seara, ora șapte și jumătate. Înainte, la ora asta, Radu venea la bucătărie să mă ajute cu cina sau să-mi povestească despre facultate. Acum, totul părea schimbat.

Nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge să mă simt oaspete în propria mea casă. Când Radu mi-a spus că vrea să se căsătorească cu Ana, nici nu terminase anul trei la Politehnică. Am încercat să-l conving să mai aștepte, să-și termine studiile, să-și găsească un job stabil. — Mamă, o iubesc! Nu vreau să pierd timpul aiurea, mi-a spus el cu ochii sclipind de entuziasm. Am oftat și am acceptat, gândindu-mă că poate dragostea lor va rezista.

Când au avut probleme cu banii — Ana rămăsese fără serviciu, iar chiria la garsoniera lor devenise imposibil de plătit — le-am propus să se mute la mine. Apartamentul meu cu trei camere din Drumul Taberei era destul de mare pentru toți. Am făcut loc în dulapuri, am mutat mobila din camera mică și am încercat să le ofer intimitate. La început, totul părea bine. Ne uitam împreună la seriale, găteam sarmale duminica și râdeam la glumele lui Radu.

Dar apoi au apărut regulile. Într-o seară, când m-am întors de la cumpărături mai devreme decât de obicei, am găsit pe frigider o foaie albă, scrisă cu marker negru: „Reguli de casă”. Am citit cu inima strânsă: „Nu se primesc vizite după ora 20:00”, „Orice modificare în apartament se discută în prealabil”, „Weekend-urile sunt strict pentru noi doi”. Am simțit cm sângele îmi urcă în obraji.

— Ce-i asta? am întrebat răspicat când i-am văzut pe amândoi în sufragerie.

Continuarea poveștii în comentarii 👇

21/07/2025

— Nu pot să cred, Ioana! Cum să facă mama așa ceva? am urlat, cu hârtia mototolită în mână, lacrimile șiroindu-mi pe obraji. Era trecut de miezul nopții, iar camera mirosea a ceai de tei și a vechi. Ioana stătea în prag, cu ochii mari, speriată, ca atunci când eram mici și ne ascundeam de furtună sub aceeași pătură.

— Ce-ai găsit? Ce s-a întâmplat? a întrebat ea, dar vocea îi tremura.

Am aruncat testamentul pe pat. „Toate bunurile mele îi revin fiicei mele, Ioana.” Atât. Niciun cuvânt despre mine. Nicio explicație. Parcă nu mai eram fiica ei.

M-am prăbușit pe podea, simțind că tot ce am construit împreună cu mama se năruie într-o clipă. Îmi aminteam cm mă ținea de mână la serbările școlare, cm îmi făcea supă de pui când aveam febră, cm îmi spunea că suntem egale, că ne iubește la fel. Dar atunci, în lumina palidă a veiozei, totul părea o minciună.

Ioana s-a apropiat încet și a ridicat hârtia. A citit-o de două ori, apoi s-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Nu știu ce să spun... Poate e o greșeală? Poate nu e ultimul testament?

Continuarea poveștii în comentarii 👇

21/07/2025

„S-a întors... dar eu nu-l mai așteptam.”

Am fost soția perfectă: ciorba caldă, casa curată, cuvintele la timp.
El a plecat. Pentru una mai tânără. „Cu ea se simțea viu.”

Am rămas doar eu. Cu pisica, liniștea și o față de masă brodată de mama.
Am plâns. Apoi am înflorit. 🌸

Mi-am amintit cine sunt.
Am ieșit din casă. Am pictat. Am râs din nou. Am mers la slujbă, dar mai ales... la mine însămi. 🙏

După 9 luni, s-a întors.
Pentru că „cealaltă nu gătea”.
Pentru că „la mine era liniște”.

L-am privit în ochi și i-am spus:

„Aici nu e gară, Sorine. Ce pleacă... nu se mai întoarce la același peron.”

🔸 Astăzi? Nu mai sunt a nimănui. Sunt a mea.
🔸 Nu mai pun supă pe foc pentru oricine.
🔸 Pun suflet doar acolo unde sunt văzută. 🕊️

—

21/07/2025

— Nu se poate, mamă! Nu se poate! — am urlat, cu actele tremurând în mâini, în mijlocul sufrageriei noastre care mirosea încă a cafea și a parfumul lui Radu. Mama stătea pe marginea canapelei, cu ochii umezi, neștiind dacă să mă îmbrățișeze sau să mă lase să urlu.

În acea dimineață, notarul mi-a înmânat testamentul lui Radu. Mă așteptam la orice, dar nu la asta. După douăzeci și doi de ani de căsnicie, după ce am crescut împreună o fată minunată, după ce am construit o afacere de familie din nimic, nu mi-a lăsat nimic. Nici partea lui din atelierul auto, nici economiile noastre. Totul mergea către o anume „Irina Popescu”. O femeie despre care nu auzisem niciodată.

— Poate e o greșeală, poate e altcineva cu același nume... — a încercat mama să mă liniștească, dar vocea ei suna fals, ca și cm nici ea nu credea ce spune.

Am simțit cm mi se prăbușește lumea. Am început să răscolesc prin sertare, să caut orice indiciu. Poze, scrisori, facturi... Nimic. Radu fusese mereu discret, dar niciodată nu mi-a dat motive să cred că ar ascunde ceva atât de grav.

Seara, când Maria, fiica noastră, a venit acasă de la facultate, m-a găsit plângând pe podea. S-a așezat lângă mine și m-a luat în brațe.

— Mamă, ce s-a întâmplat?

I-am spus totul printre sughițuri. Maria a rămas tăcută câteva minute, apoi a spus:

— Trebuie să aflăm cine e femeia asta. Nu cred că tata ar fi făcut asta fără un motiv.

Continuarea poveștii în comentarii 👇

21/07/2025

— Iar ai venit, Ilinca? întreb, încercând să-mi ascund exasperarea în spatele unui zâmbet forțat, în timp ce fetița cu ochi mari și părul prins în două codițe stă în pragul ușii mele, cu ghiozdanul atârnând greu pe un umăr.

— Mama a zis că vii tu cu mâncarea, ca ieri, șoptește ea, privindu-și vârfurile pantofilor.

E deja a treia zi la rând. Mă uit la ceas: 13:10. Știu că mama Ilincăi, doamna Stanciu, nu se va întoarce acasă decât pe la șase seara. Știu și că nu e prima dată când mă lasă să-i port de grijă copilului, dar parcă niciodată nu a fost atât de des. Îmi amintesc prima dată când s-a întâmplat: „Doar azi, vă rog, am o urgență la serviciu!” Apoi a devenit „Poți și mâine? Am rămas blocată la birou.” Acum nu mai întreabă. Acum doar presupune.

În bucătărie, pun o farfurie cu supă pe masă. Ilinca mănâncă încet, cu ochii în farfurie. Mă simt vinovată că mă deranjează situația. E doar un copil, nu e vina ei. Dar simt cm mă sufoc sub povara acestei responsabilități pe care nu mi-am dorit-o.

Seara, când doamna Stanciu apare la ușă, nici măcar nu bate. Intră direct, ca și cm apartamentul meu ar fi o extensie a vieții ei. „Mulțumesc mult, doamnă Maria! Nu știu ce m-aș face fără dumneavoastră!”

Încerc să-i spun ceva, dar cuvintele mi se blochează în gât. „Cu plăcere”, reușesc să articulez, deși nu mai simt nicio plăcere de mult timp.

Noaptea nu pot dormi. Mă întorc de pe o parte pe alta, gândindu-mă la propriile mele nevoi, la timpul meu pierdut, la faptul că nu am copii ai mei și că poate tocmai de aceea toată lumea presupune că am timp pentru ai lor. Mă gândesc la mama mea, care îmi spunea mereu: „Să fii bună cu oamenii, Maria, dar nu lăsa pe nimeni să-ți calce sufletul în picioare.”

A doua zi dimineață, mă întâlnesc cu vecina la lift.

Continuarea poveștii în comentarii 👇

21/07/2025

— Nu mai suport, Radu! Nu mai pot să fiu mereu pe locul doi în casa asta!

Vocea mea răsună în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Radu mă privește obosit, cu ochii lui verzi, atât de blânzi cândva, acum plini de apărare. Din camera alăturată, se aude ușa trântită. E Ana, fiica lui din prima căsătorie. Are 17 ani și pare că fiecare gest al meu o irită.

— Irina, nu e vorba că ești pe locul doi. Ana are nevoie de mine acum. E greu pentru ea, nu vezi?

— Și pentru mine nu e greu? Am lăsat totul în urmă pentru tine! Am renunțat la apartamentul meu din Cluj, la jobul meu, la prietenele mele… Totul ca să fim o familie. Dar tu… tu nu vezi decât problemele Anei!

Radu oftează și se lasă pe scaun. Îmi vine să plâng, dar mă abțin. Nu vreau să-i dau satisfacție Anei, care sigur ascultă discuția noastră cu urechea lipită de perete.

Continuarea poveștii în comentarii 👇

21/07/2025

— Nu pot să cred că nici măcar nu te-ai gândit să-i oferi o cafea, Irina! Vocea lui Radu, soțul meu, răsuna în bucătărie ca un ecou al reproșurilor pe care le simțeam deja în piept. Îmi tremurau mâinile pe cana de ceai, iar privirea mi se oprea pe ușa care tocmai fusese trântită cu putere de Victoria, soacra mea.

Totul a început într-o dimineață de sâmbătă, când încă nu apucasem să mă dezmeticesc după o săptămână grea la serviciu. Radu era la piață, copiii încă dormeau, iar eu încercam să-mi găsesc liniștea cu o carte și un ceai. Sunetul soneriei m-a făcut să tresar. Am deschis ușa și acolo era ea, Victoria, cu un zâmbet larg, dar ochii îi trădau deja o urmă de nemulțumire.

— Bună dimineața, Irina! Am trecut să văd ce mai faceți, poate bem o cafea împreună, a spus ea, intrând fără să aștepte invitația.

Am zâmbit politicos, dar în mintea mea se derulau toate momentele tensionate dintre noi: privirile tăioase la mesele de familie, sfaturile nesolicitate despre cm să-mi cresc copiii sau cm să-l „țin” pe Radu aproape. Am încercat să fiu amabilă:

— Sigur, poți să iei loc. Eu tocmai beam un ceai…

Am uitat complet de cafea. Am vorbit despre vreme, despre copii, despre vecini. Victoria părea tot mai iritată, răspunzând monosilabic. La un moment dat s-a ridicat brusc:

— Cred că am deranjat. Nu vreau să stau unde nu sunt dorită!

Continuarea poveștii în comentarii 👇

21/07/2025

— Nu poți rămâne la mine diseară, mamă. Am musafiri, și... știi cm e. Vocea Ioanei, fiica mea cea mare, era tăioasă, de parcă fiecare cuvânt ar fi tăiat o bucată din inima mea. Stăteam în pragul apartamentului pe care i-l cumpărasem cu banii strânși în douăzeci de ani de muncă în Italia. Aveam două valize la picioare și o speranță firavă că, după atâta timp, voi găsi acasă un loc unde să-mi odihnesc sufletul.

Nu știu dacă ați simțit vreodată cm vi se strânge inima când copilul vostru vă privește ca pe un străin. Eu am simțit-o atunci, în acea seară ploioasă de noiembrie, când am realizat că nu mai am nicio casă a mea. M-am întors pe scara blocului, cu pașii grei și ochii înlăcrimați. Pe drum spre gară, m-am gândit la toate nopțile petrecute singură într-o cameră de cămin din Torino, la toate zilele când am spălat bătrâni necunoscuți și am visat la îmbrățișarea copiilor mei.

M-am născut într-un sat mic din Buzău. Am crescut cu lipsuri, dar cu dragoste. Când soțul meu, Doru, a murit într-un accident de muncă la combinat, am rămas singură cu trei copii mici: Ioana, Radu și Ana. Nu aveam altă soluție decât să plec la muncă în străinătate. Am lăsat copiii în grija mamei mele și am plecat cu inima frântă, promițându-le că mă voi întoarce cu bani pentru o viață mai bună.

Anii au trecut greu. În Italia am fost femeie de serviciu, apoi badantă. Am dormit pe canapele străine, am mâncat resturi și am îndurat umilințe. Dar fiecare euro pus deoparte era pentru copiii mei. Le trimiteam bani lunar, le cumpăram haine și rechizite. În fiecare vară veneam acasă cu sacoșe pline și dor cât pentru un an întreg.

Dar copiii mei au crescut fără mine. Ioana a devenit profesoară, Radu s-a făcut inginer, iar Ana a terminat medicina. Le-am cumpărat fiecăruia câte un apartament în orașul lor. M-am gândit că așa le asigur viitorul și că într-o zi ne vom reuni toți sub același acoperiș.

Când m-am pensionat și am decis să mă întorc definitiv acasă, am anunțat cu bucurie pe toată lumea. Dar bucuria mea s-a izbit de ziduri reci. Ioana m-a primit politicos, dar distant. Radu mi-a spus că are prea mult de lucru și că nu poate să mă găzduiască decât „temporar”. Ana nici măcar nu a răspuns la telefon prima dată.

Continuarea poveștii în comentarii 👇

20/07/2025

— De ce nu răspunzi, Radu? De ce nu răspunzi niciodată când sună telefonul?

Vocea mea răsună în bucătăria prea mare pentru o singură persoană. Mă uit la telefonul fix, același model vechi pe care îl păstrăm dinainte să plece copiii. Radu, soțul meu, e la serviciu. Încă lucrează, deși are 67 de ani. Poate pentru că nu vrea să stea acasă cu mine, să simtă tăcerea asta care ne apasă pe amândoi.

E decembrie și afară ninge. Mă uit pe geam la copacii goi și mă gândesc la anii când casa era plină de glasuri: Andreea, cea mare, mereu cu o carte în mână; Vlad, mijlociul, care făcea glume proaste la masă; și Ilinca, mezina, care nu suporta să doarmă singură. Acum, fiecare cameră e un muzeu al trecutului nostru.

Andreea a plecat în Germania acum șapte ani. La început suna des, apoi tot mai rar. Acum primesc doar o felicitare de Crăciun, cu un rând scurt: „Sper că sunteți bine. Sărbători fericite!” Nu știu dacă e fericită sau dacă îi e dor de acasă. Nu știu dacă are pe cineva sau dacă plânge noaptea ca atunci când era mică și îi citeam povești.

Vlad s-a mutat la București. Are serviciu bun la bancă și o iubită pe care n-am cunoscut-o niciodată. Îmi scrie mesaje scurte: „Sunt bine, mamă. Nu pot veni weekendul ăsta.” Îmi amintesc când venea acasă cu genunchii juliți și plângea după mine. Acum nu mai plânge nimeni după mine.

Ilinca e la Cluj, studentă la Medicină. Vorbim mai des, dar mereu e grăbită: „Mamă, am examen. Mamă, nu pot vorbi acum.” Uneori mă sună doar ca să-mi spună că nu poate vorbi.

Continuarea poveștii în comentarii 👇

20/07/2025

— Nu ești bună pentru fiul meu! Ai venit aici să-l iei de lângă mine, să-mi destrami familia!

Cuvintele doamnei Viorica au căzut ca un trăsnet în bucătăria mică, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecau cu mirosul greu al reproșurilor. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar Radu, soțul meu, stătea între noi ca un copil prins la mijloc. Aveam doar două luni de când mă mutasem la el, în apartamentul moștenit de la părinți, și deja simțeam că mă sufoc.

— Mamă, te rog... Nu mai începe iar, a încercat Radu să intervină, dar privirea ei l-a redus la tăcere.

Nu știam ce să fac. Îmi venea să fug, să mă ascund undeva unde nu ajungea vocea ei ascuțită. Dar nu puteam. Îl iubeam pe Radu și știam că dacă plec, îi fac jocul. Am rămas acolo, cu ochii închiși, rugându-mă în gând: „Doamne, dă-mi răbdare!”

Așa a început războiul rece dintre mine și soacra mea. În fiecare zi găsea ceva să mă critice: ba că nu spăl vasele cm trebuie, ba că nu știu să gătesc sarmale ca la Buzău, ba că nu mă îmbrac destul de decent. Radu încerca să mă apere, dar era prins între datoria față de mama lui și dragostea pentru mine. Seara, când rămâneam singuri, îl simțeam tensionat.

— De ce nu poți să te înțelegi cu ea? E bătrână, are nevoie de noi...

Continuarea poveștii în comentarii 👇

Visele devin reale

22/07/2025

22/07/2025

21/07/2025

21/07/2025

21/07/2025

21/07/2025

21/07/2025

21/07/2025

21/07/2025

21/07/2025

20/07/2025

20/07/2025

Address

Website

Alerts

Shortcuts

Share

Category