Visele devin reale, Bucharest (2025)

18/09/2025

— Irina, nu-ți dai seama că nu ai cm să porți rochia asta, e prea simplă! a izbucnit mama, răsfoind cu nerăbdare printre umerașe. Sorina, sora mea mai mică, chicotea în spatele meu, în timp ce eu încercam să-mi imaginez cm ar arăta ziua nunții mele. Era o sâmbătă obișnuită de aprilie, iar Bucureștiul fremăta de oameni grăbiți și visuri fragile. În timp ce mă uitam la reflexia mea în oglindă, cu rochia albă pe jumătate trasă peste umeri, telefonul a vibrat insistent. Era Vlad.

— Iri, nu pot veni azi la probe. A intervenit ceva urgent la mama acasă. Te sun mai târziu, bine?

Vocea lui era grăbită, aproape speriată. Am simțit un fior rece pe șira spinării, dar am dat vina pe emoțiile zilei. Vlad era mereu acolo pentru mine, mereu atent, mereu prezent. Sau cel puțin așa credeam.

Am continuat să probez rochii, să ascult sfaturile mamei și să mă cert cu Sorina pe tema voalului. Dar gândul la Vlad nu-mi dădea pace. De ce era atât de distant în ultima vreme? De ce evitase discuțiile despre bugetul nunții? Am pus totul pe seama stresului.

Seara, când am ajuns acasă, l-am găsit pe Vlad pe balconul apartamentului nostru mic din Drumul Taberei. Privea în gol, cu o țigară uitată între degete.

— Ce s-a întâmplat la mama ta? am întrebat încet.

A ezitat o clipă, apoi a ridicat din umeri.

Continuarea poveștii în comentarii 👇

18/09/2025

— Nu pot să cred că faci asta, Maria! Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de cafea și mirosul de cozonac ars. Era dimineața nunții mele și, în loc să simt fluturi în stomac, aveam un nod greu, ca o piatră. Petru mă aștepta la biserică, iar eu stăteam în fața oglinzii, cu rochia albă strânsă pe trupul meu ca o promisiune pe care nu eram sigură că vreau s-o fac.

— Mamă, nu mai pot da înapoi acum... am șoptit, cu ochii în pământ.

— Nu e prea târziu niciodată, fata mea. Dacă nu-l iubești cu adevărat... dacă simți că ceva nu e în regulă...

Dar n-am ascultat-o. Am ales să merg înainte. Poate pentru că Petru era stabil, calm, avea un serviciu bun la primărie și părea genul de bărbat care nu te lasă la greu. Poate pentru că tata murise când aveam doisprezece ani și mama se lupta singură cu mine și fratele meu, Vlad. Poate pentru că mi-era frică să fiu singură.

La biserică, Petru m-a privit cu ochii lui verzi, reci ca sticla. Zâmbea, dar zâmbetul nu-i ajungea la ochi. Am simțit din nou acel fior pe șira spinării, dar preotul deja rostea binecuvântarea și toți ne aplaudau. Am devenit soția lui Petru fără să știu cine era el cu adevărat.

Anii au trecut ca o ploaie mocnită. Ne-am mutat într-un apartament vechi din cartierul Titan. Petru venea târziu acasă, mereu obosit, mereu cu telefonul pe silențios. Eu lucram la o librărie și încercam să-mi găsesc liniștea printre rafturi de cărți. Mama venea des pe la noi, încercând să-mi citească pe chip dacă sunt fericită. Vlad se mutase la Cluj și vorbea rar cu mine.

Continuarea poveștii în comentarii 👇

17/09/2025

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! am strigat, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce ploaia bătea cu putere în geamurile apartamentului nostru din Drumul Taberei. Era trecut de miezul nopții, iar certurile noastre deveniseră deja un ritual obositor, o piesă de teatru jucată mereu după același scenariu. Vlad, cu ochii lui reci și vocea tăioasă, m-a privit cu dispreț.

— Dacă nu-ți convine, ușa e acolo, Ana. Dar să nu uiți că fără mine n-ai fi nimic!

Cuvintele lui au căzut ca un ciocan peste sufletul meu deja zdrobit. Ani la rând am crezut că are dreptate. Că fără el nu aș putea să respir, să exist, să fiu cineva. Mă agățasem de el ca de o ancoră, dar nu realizasem că mă trăgea la fund, nu mă ținea la suprafață.

Am crescut într-o familie în care mama îndura tăcută ieșirile nervoase ale tatălui meu. Am învățat devreme să nu deranjez, să nu ridic vocea, să nu cer prea mult. Poate de aceea am acceptat atâta timp să fiu umbra unui bărbat care mă făcea să mă simt mică și neînsemnată.

În acea seară, însă, ceva s-a rupt în mine. Poate a fost oboseala, poate disperarea sau poate doar faptul că nu mai aveam nimic de pierdut. Am luat geanta, am îndesat câteva haine într-o sacoșă și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Ploaia m-a izbit în față ca o palmă rece, dar pentru prima dată după mult timp am simțit că respir.

Am mers pe jos până la stația de tramvai. Nu aveam unde să mă duc. Mama murise cu doi ani în urmă, iar cu tata nu mai vorbisem de când îi spusese lui Vlad că „bărbatul trebuie ascultat”. Prietenele mele se îndepărtaseră una câte una, obosite să mă vadă mereu tristă și lipsită de vlagă. Am sunat-o pe Irina, colega mea de la birou.

Continuarea poveștii în comentarii 👇

17/09/2025

— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să ne spui nimic! — vocea mamei răsuna în apartamentul mic, cu pereții subțiri, de parcă ar fi vrut să spargă nu doar liniștea, ci și toate barierele dintre noi. Tremuram, cu mâinile strânse pe genunchi, încercând să-mi găsesc cuvintele. Vlad stătea lângă mine, palid, cu privirea în pământ.

Totul a început într-o după-amiază de martie, când am primit acel telefon care mi-a schimbat viața. Eram la muncă, la biroul meu dintr-o firmă mică de contabilitate din Ploiești, când doctorița mea, doamna Popescu, m-a sunat: „Felicitări, Ana! Ești însărcinată.” Am simțit cm mi se taie respirația. Am ieșit pe hol, cu telefonul lipit de ureche și lacrimile în ochi. Nu știam dacă să râd sau să plâng. Aveam 27 de ani, o relație stabilă cu Vlad de aproape doi ani, dar părinții mei nu-l acceptaseră niciodată cu adevărat. Pentru ei, Vlad era „băiatul acela fără perspective”, care lucra ca șofer pe camion și nu avea facultate.

Când i-am spus lui Vlad, a zâmbit larg și m-a strâns în brațe. „O să fie bine, Ana! O să ne descurcăm!” Dar în ochii lui am văzut aceeași teamă care mă măcina și pe mine. Cum le vom spune părinților mei? Cum vor reacționa? În familia mea, orice pas important trebuia discutat, aprobat, analizat. Tata era genul autoritar, iar mama — mereu îngrijorată de „ce o să zică lumea”.

Am decis să păstrăm secretul. La început a fost ușor. Burtica nu se vedea, iar eu mă prefăceam că sunt răcită când refuzam câte un pahar de vin la mesele de duminică. Dar pe măsură ce lunile treceau, minciunile se adunau ca niște pietre grele pe sufletul meu. Mă simțeam vinovată față de părinți, dar și față de copilul care creștea în mine. În fiecare seară, când mă întorceam acasă la garsoniera noastră mică din Nord, Vlad mă întreba: „Mai rezistăm puțin?”

Într-o seară, după ce am avut o ceartă urâtă cu mama la telefon — voia să vin la țară să ajut la pus cartofi — am izbucnit în plâns. Vlad m-a luat în brațe și mi-a șoptit: „Nu putem ascunde la nesfârșit. Trebuie să le spunem.” Dar eu nu eram pregătită. Îmi imaginam deja privirea dezamăgită a tatălui meu și lacrimile mamei.

Apoi a venit ziua aceea fatidică. Eram în luna a șasea și deja nu mai puteam ascunde nimic. Mama a venit pe neașteptate la Ploiești „să vadă ce mai fac”. Când a intrat pe ușă și m-a văzut cu burta rotundă sub puloverul larg, a rămas împietrită. „Ana... ce-ai făcut?”

Continuarea poveștii în comentarii 👇

17/09/2025

🏡💔 Au dăruit casa surorii mele ca dar de nuntă... casa pentru care eu plătisem ratele timp de cinci ani.
Două săptămâni mai târziu, m-au invitat la cină.
— Raluca și Paul au nevoie de intimitate, a zis mama.
— Așa că ne mutăm în cabana ta din Apuseni.

Fără să întrebe. Fără rușine.
Când am spus „nu”, lucrurile au luat o turnură la care nu eram pregătită…

📍Cât de departe poate merge o familie care se simte îndreptățită la tot?
📢 Ce ai face tu în locul meu?

17/09/2025

— Vlad, nu mai pot să tac! Ai văzut cm ți-a vorbit Irina aseară? Ai văzut cm te-a făcut de râs în fața tuturor?

Vocea mea tremura, dar el, fiul meu, stătea cu ochii în podea, strângând nervos marginea mesei din bucătăria noastră mică din cartierul Militari. Era trecut de miezul nopții, iar blocul era scufundat în liniștea aceea apăsătoare care mă făcea să simt că fiecare cuvânt rostit e o trădare.

— Mamă, nu e așa simplu... Nu vreau să vorbim despre asta acum. Te rog.

Îl priveam și nu-l mai recunoșteam. Vlad al meu, băiatul vesel care râdea cu poftă la glumele lui Nicu, tatăl lui, care aducea flori Irinei la fiecare aniversare, acum era o umbră. Ochii lui erau mereu obosiți, umerii căzuți, iar zâmbetul dispăruse de luni bune.

Totul a început subtil. La început, Irina părea fata perfectă: educată, frumoasă, cu un job bun la bancă. Ne vizita des, aducea prăjituri făcute de ea și vorbea cu mine despre orice. Dar după nuntă, ceva s-a schimbat. Vlad venea tot mai rar pe la noi. Când îl sunam, răspundea scurt sau îmi spunea că e ocupat. Am încercat să nu mă bag, să nu fiu genul acela de soacră care strică totul. Dar într-o seară, când am mers la ei pe nepusă masă cu o plăcintă caldă, am auzit-o pe Irina țipând la el:

— Ești un ratat! Nici măcar nu ești în stare să aduci bani acasă! Ce rost are să mai stau cu tine?

Am rămas în ușă, cu plăcinta în mâini, simțindu-mă mică și neputincioasă. Vlad m-a văzut și a încercat să zâmbească forțat:

— Mamă, ai venit! Ce surpriză...

Continuarea poveștii în comentarii 👇

17/09/2025

— Nu-mi vine să cred că ai făcut asta, Nora! Ți-am spus clar că nu vreau să-l mai vezi pe băiatul ăla! am strigat atunci, cu vocea tremurândă de furie și teamă. Nora s-a uitat la mine cu ochii ei mari, verzi, plini de lacrimi și revoltă. Avea doar șaptesprezece ani, dar în privirea ei era o hotărâre pe care nu o mai văzusem niciodată.

— Nu poți să-mi controlezi viața la nesfârșit, mamă! Nu mai sunt un copil! a răspuns ea, iar vocea îi era spartă, dar fermă.

A fost ultima noastră ceartă adevărată. După aceea, a urmat o tăcere grea, apăsătoare. Două zile nu a vorbit cu mine deloc. Apoi, într-o dimineață, am găsit camera ei goală. Pe pat era doar un bilet: „Am nevoie de spațiu. Nu mă căuta.”

Au trecut doi ani de atunci. Doi ani în care am trăit cu inima strânsă, cu ochii pe telefon și cu sufletul gol. O urmăresc pe rețelele sociale — îi văd pozele de la mare, zâmbetul acela pe care îl știu atât de bine, dar care nu-mi mai aparține. O văd la braț cu prietenele ei, la festivaluri, la cafenele din București. Dar eu nu mai sunt acolo. Nu mai fac parte din povestea ei.

Soțul meu, Mihai, a încercat să mă liniștească la început:

— Las-o să-și trăiască viața. O să-i treacă supărarea. O să se întoarcă.

Dar timpul a trecut și Nora nu s-a întors. Nici măcar de Crăciun sau de ziua mea. Nici măcar când a murit bunica ei, mama mea — cea care o iubea nespus și care a întrebat-o mereu de ea până în ultima clipă.

Am început să mă întreb unde am greșit. Poate am fost prea strictă? Poate am încercat să o protejez prea mult? Sau poate am uitat că Nora nu mai era copilul meu mic, ci o tânără care avea nevoie să-și găsească propriul drum?

Continuarea poveștii în comentarii 👇

17/09/2025

— Mamă, te rog, nu mai muta cănile din dulap! a răsunat vocea Ioanei din bucătărie, cu o răceală pe care nu i-o știam. Am tresărit, cu mâna încă pe ușa dulapului. M-am simțit mică, stingheră, ca o musafiră în propria casă. De fapt, nu era casa mea — era casa lor, a lui Vlad și a Ioanei, iar eu eram doar „mama lui Vlad”, venită să nu fie singură la bătrânețe.

Totul a început când am vândut apartamentul din Drumul Taberei. Era greu să mă descurc singură: pensia abia-mi ajungea, sănătatea îmi juca feste, iar serile erau lungi și reci. Vlad a insistat: „Mamă, vino la noi! Ești familie, nu trebuie să fii singură.” Am crezut că va fi bine. Am crezut că voi găsi din nou căldura pe care o pierdusem când s-a stins soțul meu, Ilie.

Primele zile au fost pline de promisiuni. Ioana mi-a arătat camera mea — mică, dar luminoasă, cu vedere spre curte. Vlad mi-a adus ceai și mi-a spus să mă simt ca acasă. Dar curând am simțit zidurile invizibile ridicându-se între noi. Nu aveam voie să gătesc decât dacă întrebam înainte. Nu puteam primi prietene la cafea fără să anunț. Chiar și televizorul trebuia dat încet după ora zece.

Într-o seară, când Vlad a venit obosit de la serviciu, am încercat să-l întreb dacă vrea supă sau tocăniță. Mi-a răspuns absent:

— Nu contează, mamă. Mănânc ce e.

Continuarea poveștii în comentarii 👇

17/09/2025

— Bunica, dar nu am primit niciun ban de la tata... mi-a spus Andrei, privindu-mă cu ochii lui mari, sinceri, în timp ce își frământa mâinile pe marginea mesei din bucătăria mea. Am simțit cm mi se strânge inima. Cu doar două săptămâni în urmă îi dădusem lui Vlad, fiul meu, o sumă de bani pentru rechizitele lui Andrei, nepotul meu din prima lui căsătorie. Era o tradiție să-l ajut la început de an școlar, dar acum, pentru prima dată, ceva nu se lega.

— Cum adică nu ai primit? am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea.

Andrei a ridicat din umeri și a privit în jos. — Tata mi-a zis că nu e nevoie, că se ocupă el... și că nu trebuie să te deranjezi.

Am simțit cm mă cuprinde furia și neputința. Vlad nu fusese niciodată așa. De când s-a recăsătorit cu Irina, parcă nu-l mai recunoșteam. Era tot mai distant, tot mai grăbit să plece când venea pe la mine, iar discuțiile noastre se rezumau la politețuri reci. Irina... mereu cu zâmbetul ei fals, mereu cu replici tăioase ascunse sub vorbe dulci.

În acea seară, am stat pe marginea patului și m-am gândit la tot ce s-a schimbat în ultimii doi ani. Vlad și fosta lui soție, Laura, au avut o despărțire grea, dar pentru Andrei au încercat să păstreze aparențele. Când a apărut Irina în viața lui Vlad, totul s-a accelerat. O femeie tânără, ambițioasă, cu pretenții și planuri mari. La început am încercat să o cunosc, să o accept. Dar ea părea mereu să mă țină la distanță.

— Mamă, Irina vrea să ne mutăm la oraș, să fim mai aproape de serviciile ei... mi-a spus Vlad într-o zi, evitându-mi privirea.

— Și Andrei? Ce se va întâmpla cu el?

Continuarea poveștii în comentarii 👇

17/09/2025

— Nu înțeleg de ce trebuie să dau bani, mamă, dacă doar Vlad merge la mare cu tine! Am ridicat vocea fără să-mi dau seama, cu mâinile strânse pe marginea mesei din bucătărie. Mama s-a uitat la mine cu acea privire rece, pe care o știam de când eram mică. — Magdalena, nu începe iar. E normal să contribuim cu toții. Așa se face într-o familie. M-am uitat la fratele meu, Radu, care stătea cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude nimic. Vlad, băiatul lui, era deja cu bagajele făcute, sărind de bucurie că va vedea marea pentru prima dată. Maria, fetița mea de opt ani, stătea pe scaunul de lângă mine, cu ochii mari și umezi. — Dar de ce nu poate merge și Maria? am întrebat din nou, încercând să-mi țin vocea calmă. — Nu e loc în mașină, a zis mama scurt. Și oricum, Vlad e mai mare, are nevoie de aer de mare pentru sănătate. Am simțit cm mi se strânge stomacul. Era mereu la fel: Vlad era preferatul, iar Maria — și implicit eu — eram mereu pe locul doi. — Dar dacă nu e loc în mașină, de ce trebuie să dau bani? am insistat. Mama s-a ridicat brusc de la masă. — Pentru că așa am hotărât! Dacă nu vrei să ajuți, să nu mai vii la mine să ceri nimic! Radu a ridicat din umeri și a ieșit din bucătărie. Maria s-a lipit de mine și am simțit cm tremură. — Mami, eu nu merg la mare? Am înghițit în sec și am încercat să-i zâmbesc. — Nu acum, puiule. Poate la anul. Dar știam că mințeam. Știam că nu va fi niciodată „la anul”, pentru că mama avea mereu o scuză pentru Vlad și niciodată pentru noi. Seara, după ce am ajuns acasă, am plâns în baie ca să nu mă vadă Maria. M-am gândit la copilăria mea: cm Radu primea mereu hainele noi, iar eu le purtam pe cele vechi; cm el mergea în tabere, iar eu rămâneam acasă să o ajut pe mama la curățenie; cm el era lăudat pentru orice notă mică, iar eu eram certată chiar și când luam premiul întâi. Îmi promisesem că nu voi lăsa niciodată ca Maria să simtă ce am simțit eu. Dar uite-mă aici, repetând istoria. A doua zi am sunat-o pe mama. — Mamă, nu e corect ce faci. Dacă vrei bani pentru excursie, atunci ia-i pe amândoi nepoții sau nu-mi cere nimic. A tăcut câteva secunde. — Magdalena, tu mereu ai fost geloasă pe fratele tău! Nu pot să cred că faci atâta scandal pentru niște bani! — Nu e vorba despre bani! E vorba despre dreptate! Despre cm îi tratezi pe copii și pe nepoți! — Dacă nu-ți convine, nu mai veni la mine! Și să nu te mai aud cu prostiile astea! Am închis telefonul tremurând. M-am simțit vinovată și furioasă în același timp. Maria m-a întrebat: — Bunica nu mă iubește? Ce puteam să-i spun? Că uneori oamenii mari greșesc? Că uneori iubirea e împărțită nedrept? În zilele următoare, Radu m-a sunat: — Magda, las-o baltă cu mama. Știi cm e ea... Nu te mai consuma! — E ușor pentru tine să spui asta! Tu ai avut tot timpul parte de atenția ei! Eu trebuie să-i explic Mariei de ce nu e destul de bună pentru bunica ei! — Nu exagera... Vlad e mai mic... — Vlad are doar doi ani mai mult decât Maria! Și totuși tu nu vezi nimic greșit în asta? Radu a oftat și a schimbat subiectul. Am simțit că sunt singură în lupta asta. În ziua plecării la mare, Maria s-a uitat pe geam cm Vlad urca în mașină cu bunica și cu tatăl lui. Am văzut lacrimile care i se prelingeau pe obraji și am simțit o furie surdă care mă ardea pe dinăuntru. Am luat-o de mână și am ieșit în parc. Am cumpărat înghețată și am încercat să-i distrag atenția, dar ochii ei rămâneau triști. Seara, după ce a adormit Maria, am scris o postare anonimă pe un forum de părinți: „Ce faci când mama ta își iubește nepotul favorit și pe celălalt îl ignoră? Cum îi explici copilului tău că nu e vina lui?” Răspunsurile au curs: unii mă sfătuiau să rup legătura cu mama, alții spuneau că trebuie să accept că așa sunt bătrânii noștri. Dar nimeni nu avea o soluție care să-mi aline durerea sau să-i vindece Mariei rana din suflet. După o săptămână, mama s-a întors de la mare cu Vlad și cu Radu. Au venit la noi cu poze și suveniruri doar pentru Vlad. Maria s-a retras în camera ei fără un cuvânt. Mama mi-a spus: — Să nu crezi că Vlad n-a întrebat de verișoara lui... Dar n-am avut ce face! Data viitoare poate merge și ea... dacă te porți frumos! Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv între noi. I-am spus: — Mamă, dacă nu poți să-i iubești pe toți nepoții la fel, atunci mai bine nu-i iubi deloc! Pentru că eu nu vreau ca Maria să crească simțindu-se mai puțin decât Vlad! Mama a plecat supărată și n-am mai vorbit câteva luni bune. Radu mi-a trimis un mesaj: „Poate ai exagerat...” Dar eu știam că făcusem ceea ce trebuia pentru fiica mea.

Acum mă întreb: câți dintre noi trăim cu răni vechi din copilărie și le transmitem fără voie copiilor noștri? Oare chiar putem rupe lanțul nedreptăților sau suntem condamnați să repetăm greșelile părinților noștri?

Continuarea poveștii în comentarii 👇

16/09/2025

— Nu mai știu cine ești, fata mea... De ce nu mă lași să merg acasă?

Cuvintele bunicii mele, Ana, au căzut ca un ciob de gheață în sufletul meu. Stăteam în bucătăria apartamentului vechi din Drumul Taberei, cu mâinile tremurând pe cana de ceai. Era a treia oară în acea săptămână când nu mă recunoștea. Mă uitam la ea, la chipul acela care mi-a fost mereu refugiu, și simțeam cm mă sufoc între dragoste și neputință.

Totul a început cu telefonul notarial: „Domnișoara Raluca, bunica dumneavoastră v-a lăsat apartamentul prin testament. Vă așteptăm să semnați actele.” Am simțit atunci un amestec ciudat de mândrie și teamă. Nu era doar o locuință, era toată copilăria mea, mirosul de cozonac și sunetul radioului vechi. Dar odată cu cheia, am primit și o povară: bunica nu mai putea trăi singură.

Mama și unchiul meu, Sorin, s-au spălat repede pe mâini. „Ești tânără, ai timp, noi avem serviciu și copii,” mi-a spus mama la telefon, cu vocea aceea tăioasă pe care o folosea când voia să pună punct discuției. Sorin nici măcar nu a venit la spital când bunica a căzut prima dată. „Nu pot, sunt la Brașov cu afaceri.”

Așa am ajuns să mă mut cu bunica. Am renunțat la chiria din Militari și la planurile mele de a pleca în Franța cu Vlad, iubitul meu. Vlad m-a privit lung când i-am spus că rămân: „Raluca, nu poți să-ți sacrifici viața pentru cineva care nici nu te mai recunoaște.” Dar eu nu puteam să o las singură. Era mama mamei mele, femeia care m-a crescut când ai mei divorțau și lumea mea se prăbușea.

Primele luni au fost un carusel de emoții: zile bune, când bunica își amintea rețeta de sarmale și îmi povestea cm l-a cunoscut pe bunicul la balul din 1958; zile negre, când mă confunda cu vecina sau încerca să iasă noaptea din casă, convinsă că trebuie să meargă la serviciu. Am învățat să ascund cheile, să pun bilețele pe uși („Aici e casa ta, Ana!”), să-i spun povești liniștitoare când plângea după părinții ei morți de zeci de ani.

Continuarea poveștii în comentarii 👇

16/09/2025

— Lidia, nu mai pot să tac! Trebuie să-ți spun ceva, dar te rog să nu mă urăști...

Vocea soțului meu, Mihai, tremura. Era trecut de miezul nopții, iar eu stăteam pe marginea patului, cu mâinile strânse în poală. În sufragerie, ceasul bătea apăsat, ca o sentință.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, simțind cm mi se strânge stomacul.

Mihai a oftat adânc și a început să povestească. Socrii mei, Elena și Ion, oamenii pe care îi respectasem și îi iubeam ca pe propriii mei părinți, ascunseseră un secret teribil: cu ani în urmă, când Mihai era doar un copil, tatăl lui fusese implicat într-o afacere ilegală cu terenuri. Oameni din sat fuseseră păgubiți, iar Ion scăpase basma curată doar pentru că Elena intervenise la primar.

— Și tu ai știut? am șoptit.

— Am aflat abia acum două luni. Mama mi-a spus, plângând, că nu mai poate duce povara asta.

Continuarea poveștii în comentarii 👇

Visele devin reale

18/09/2025

18/09/2025

17/09/2025

17/09/2025

17/09/2025

17/09/2025

17/09/2025

17/09/2025

17/09/2025

17/09/2025

16/09/2025

16/09/2025

Address

Website

Alerts

Shortcuts

Share

Category