07/06/2025
🇷🇴 În vara lui 1963, într-un sat uitat de lume din Argeș, un băiat pe nume Robert Donovină pleca la drum cu o pereche de ghete vechi și o valiză de lemn. Avea 19 ani și visa la Bernabéu. Era crescut de un bunic mut, fost brutar, care îi arăta din mâini cm să-și tragă centrările „ca Di Stéfano”. Niciun antrenor din România nu l-a vrut. Era prea visător, prea slab, prea tăcut. Dar în fiecare seară, după munca de la CAP, bătea mingea de cârpă în spatele casei, cu ochii la cer. Când trenul s-a oprit la Curtici, Robert a sărit în altul. Apoi altul. A trecut granița pe jos, cu ghetele legate la gât și o scrisoare în buzunar pentru Santiago Bernabéu, pe care o învățase pe de rost. Nu l-a prins nimeni sau poate s-au făcut că nu îl văd.
Ajuns la Madrid, a dormit două nopți sub tribuna stadionului Chamartín. Un paznic l-a descoperit, dar în loc să-l alunge, l-a lăsat să facă un antrenament cu echipa a doua. În acea zi, antrenorul Alfredo Di Stéfano a coborât de la tribună și a cerut să i se aducă băiatul acela tăcut, cu alură de sculptură greacă și șut de cioplitor. În câteva luni, Donovină a debutat împotriva lui Athletic Bilbao și a dat un gol de la 30 de metri. Marca titra: „El niño que cruzó Europa descalzo.” România rămânea fără cel mai mare talent pe care nu îl cunoscuse niciodată.
Gheorghe Gheorghiu-Dej a aflat de fugarul din Argeș la o recepție în Moscova. Se spune că ar fi strigat: „Un trădător! Să nu-i mai rostiți numele!” Din acel moment, toate fișele despre Robert Donovină au fost eliminate. În presa din România, el a fost trecut drept „Robert Dănilă”, un accidentat de la Progresul. Chiar și mama lui a fost obligată să declare că băiatul ei a murit de leucemie în 1964. Dar în Spania, Donovină devenea poetul tăcut al liniei mediane, juca pe 5 posturi și nu vorbea cu nimeni, nici măcar cu presa. Marca singur, dădea pase fără să privească și, la final de meci, se oprea mereu pe gazon și se uita spre tribune, ca și cm ar fi căutat un chip pe care doar el îl mai știa.
În 1972, când Ceaușescu vizita Madridul, Donovină a refuzat să joace. A cerut antrenorului să-l lase în afara lotului și a plecat o săptămână la Toledo, să citească Cervantes. A revenit doar la meciul cu Bayern, în semifinalele Cupei Campionilor, unde a fost omul meciului. În vestiar, Di Stéfano i-ar fi zis: „Tú no juegas para nosotros, Robert. Tú juegas para los mu***os que te sueñan.” Apoi a plecat. Nu a dat niciun interviu, nu a avut nicio biografie oficială. La 33 de ani s-a retras. A trimis toate trofeele lui către o mănăstire din Făgăraș. A fost ultima oară când cineva a mai auzit de el.
În România, numele lui e o legendă urbană, o poveste spusă de bunici la ceas de seară. Există poze. Fără ele, nimeni n-ar fi crezut vreodată că un fotbalist român ar fi putut juca pentru Real Madrid în plin regim comunist. Într-una din ele, din 1966, se vede clar un tânăr cu trăsături est-europene pe banca de rezerve, lângă Gento, într-un meci de Cupa Campionilor. În alta, apare la antrenament, în echipament complet, cu sigla Realului pe piept. Numele lui nu e trecut nicăieri, nicio arhivă nu-l consemnează, dar imaginea există, ca o ruptură în logica istoriei oficiale. Dacă n-am fi avut aceste dovezi vizuale, toată povestea ar fi sunat ca o invenție prea frumoasă ca să fie adevărată. E acolo, în poză, dar în afara timpului, ca o prezență ruptă dintr-un roman de spionaj sau dintr-un vis.
Dar de unde misterul?
Pentru că Robert Donovină n-a existat niciodată. E o ficțiune. Un gând frumos, dar fals.. Într-o lume în care informația e la un click distanță, mulți aleg încă să creadă ce aud de la câte un Fariseu de televiziune, de la un bandit cu microfon pe TikTok sau Telegram. Dar adevărul nu e viral, e verificabil.
Verificabil înseamnă să cauți, să citești, să întrebi, să te îndoiești și să compari. Înseamnă să nu iei de bună orice poveste spusă cu patos, orice imagine distribuită cu filtru sepia, orice cuvânt rostit cu aer de autoritate. E dreptul nostru, câștigat cu sânge în 1989, să avem acces la adevăr. Dar e și responsabilitatea noastră să-l căutăm. Să nu ne lăsăm seduși de mituri comode sau de nostalgii fabricate, ci să ne ancorăm în realitate, chiar dacă uneori, realitatea doare mai mult decât o poveste frumoasă.
Românii care au murit în 1989 ne-au lăsat un dar uriaș: libertatea de a ne informa corect. Dreptul de a citi, de a căuta, de a întreba. Nu e doar un drept, e o responsabilitate. Pentru că în lipsa lui, vom trăi nu în realitate, ci în basme fabricate de cei care vor să fim mici, furioși și prost informați. Iar adevărul, chiar mai puțin spectaculos decât un gol în minutul 90, e singurul care ne poate face liberi.
