24/10/2025
Într-un sat care nu apărea pe nicio hartă, trăia o fetiță tăcută. Oamenii spuneau că e ciudată — nu pentru că vorbea singură, ci pentru că nu avea gânduri, ci un fluture.
Un fluture roz, uriaș, care i se odihnea între sprâncene, cu aripile tremurând ușor ca o respirație.
Când ceilalți își frământau mințile cu griji, fetița închidea ochii și lăsa fluturele să zboare în cercuri moi, ca o rugăciune. Oriunde se oprea el, durerea se topea — o floare uscată se ridica, un om supărat își amintea să zâmbească, un gând întunecat devenea lumină.
Oamenii au început să o caute.
Nu le vorbea, doar tăcerea ei vindeca.
Ei credeau că are puteriagice, dar adevărul era că fluturele nu era vreunul fermecat, ci toate gândurile vindecate pe care ea nu le mai purta.
Pentru că, într-o lume plină de zgomot, fetița învățase secretul cel mai simplu și cel mai greu:
„Când lași tăcerea să-ți respire în locul fricii, mintea ta se transformă în aripi.”
Într-o zi, fluturele a plecat.
Oamenii au plâns, dar fetița a zâmbit.
— Unde se duce? au întrebat ei.
— Acum locuiește în fiecare dintre voi, a spus fetița. Doar că trebuie să vă liniștiți inimile, ca să îl auziți.
Cei care știu să rămână singuri fără să se piardă, ajung să vindece lumea.
Pentru că liniștea nu e gol, nici o lipsă, ci un loc unde fluturii gândurilor pot învăța să zboare liberi.
