Această Lume, Bucharest (2025)

23/11/2025

— Ana, știu că e târziu, dar nu am pe cine altcineva să sun... vocea mamei răsuna în receptor, tremurată, ca o ploaie rece de toamnă. Mă uitam la ceas: 22:47. Mâinile îmi transpirau, iar inima îmi bătea nebunește. Nu era prima dată când primeam un astfel de apel. De fapt, era deja un ritual. De fiecare dată când vedeam numărul ei pe ecran, stomacul mi se strângea ca într-o menghină.

— Ce s-a întâmplat, mamă? am întrebat, încercând să-mi ascund oboseala și iritarea.

— Nu mai am bani pentru facturi. Știi cm e... pensia nu ajunge, iar tata... nu vreau să-l supăr, are destule pe cap cu sănătatea lui. Te rog, Ana, doar luna asta... promit că mă descurc după aceea.

Am oftat adânc. Promisiunea asta o auzisem de zeci de ori. Dar nu puteam să-i spun nu. Nu după tot ce făcuse pentru mine când eram mică. Nu după toate serile când mă ținea în brațe și-mi spunea că totul va fi bine, chiar dacă nu era.

— Bine, mamă. Îți trimit mâine banii.

Am închis ochii și am simțit cm o lacrimă fierbinte îmi alunecă pe obraz. M-am ridicat din pat și am început să mă plimb prin camera mică din garsoniera mea din București. Pe birou, printre cursurile de la master și facturile mele neplătite, zăcea o scrisoare de la banca: „Restanță la credit”.

M-am întrebat pentru a mia oară: cât timp voi mai putea duce povara asta? Cât timp voi mai sacrifica liniștea mea pentru liniștea lor?

A doua zi, la birou, colega mea, Irina, m-a întrebat:

— Ana, ești bine? Pari obosită rău în ultima vreme.

— Da, doar că... am multe pe cap, am bâiguit eu.

Irina m-a privit cu ochii ei mari și blânzi:

— Ai grijă de tine. Știi că nu poți salva pe toată lumea, nu?

Cuvintele ei m-au urmărit toată ziua. Nu poți salva pe toată lumea. Dar dacă nu eu, atunci cine? Fratele meu, Radu, era plecat în Germania de ani buni și abia dacă mai suna de Crăciun. Tata era bolnav și abia se ținea pe picioare. Mama... mama avea nevoie de mine.

Seara am ajuns acasă și am găsit un mesaj de la Vlad, iubitul meu:

„Ana, iar ai uitat că trebuia să ieșim la film? Înțeleg că ai probleme cu ai tăi, dar simt că nu mai e loc pentru mine în viața ta.”

Am izbucnit în plâns. Simțeam că mă sufoc între două lumi: una a datoriilor și a sacrificiului fără sfârșit, alta a dorințelor mele simple — să iubesc și să fiu iubită, să trăiesc fără frică și vinovăție.

În weekend am mers acasă la părinți, în Ploiești. Mama m-a întâmpinat cu zâmbetul ei obosit:

— Ce slabă ai ajuns! Nu mănânci destul la București?

— Mănânc, mamă. Doar că... e greu cu banii.

A evitat privirea mea și a început să spele vasele nervos.

— Știi că nu mi-e ușor să-ți cer mereu ajutorul. Dar dacă nu tu... cine?

Am simțit cm mă sufoc din nou. Tata stătea pe canapea și tușea încet. Am vrut să-i spun că nu mai pot, că și eu am nevoie de sprijin uneori. Dar cuvintele mi-au murit pe buze.

Seara, după ce mama s-a culcat, tata a venit la mine în bucătărie.

— Ana, știu că e greu pentru tine. Și eu am fost prins între părinți și familie când eram tânăr. Dar trebuie să-ți găsești drumul tău. Altfel o să te pierzi pe tine.

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇

23/11/2025

— Ema, să nu uiți să faci clătitele cu dulceață de vișine, că așa îi plac lui Vlad! vocea doamnei Stanciu răsună din bucătărie, tăioasă ca un cuțit. M-am oprit în prag, cu mâinile tremurânde pe șorțul alb, și am simțit cm mi se strânge stomacul. Era a treia oară în acea dimineață când mi se amintea ce trebuie să fac, cm trebuie să fiu, ce trebuie să spun. De când m-am logodit cu Vlad, viața mea părea un scenariu scris de altcineva, iar eu eram doar o figurantă.

— Da, sigur, răspund încet, dar nu cred că mă aude cineva. Nici nu contează. În casa Stanciu nu se ascultă răspunsuri, doar se dau ordine.

Mă uit la ceas: 7:15. Vlad încă doarme. El nu știe nimic din ce simt. Pentru el, totul e perfect: are o logodnică ascultătoare, o mamă care îi pregătește hainele și un tată care îi rezolvă orice problemă la serviciu. Eu? Eu sunt doar fata care trebuie să zâmbească frumos la masă și să nu deranjeze liniștea familiei.

În timp ce amestec aluatul pentru clătite, aud pași grei pe scări. Domnul Stanciu intră în bucătărie fără să mă salute.

— Ai pus destul zahăr? Vlad nu suportă clătitele fade.

— Da, am pus, răspund mecanic.

Mă simt ca o umbră. În fiecare zi, aceeași rutină: să nu supăr pe nimeni, să nu ridic vocea, să nu am păreri. Când am acceptat cererea în căsătorie a lui Vlad, am crezut că voi găsi o familie caldă și primitoare. Dar aici totul e rece și calculat. Orice gest de afecțiune e privit cu suspiciune, orice încercare de apropiere e tăiată din rădăcină.

Mama mea m-a sunat aseară.

— Ema, tu ești bine? Ai vocea stinsă...

— Sunt doar obosită, mamă. E mult de făcut aici.

Nu i-am spus adevărul. Cum să-i spun că mă simt captivă? Că nu mai știu cine sunt? Că mă uit în oglindă și văd o străină?

Clătitele s-au ars puțin pe margini. Mâinile îmi tremură. Încerc să le ascund sub un șervet curat. Vlad coboară în sfârșit, somnoros și absent.

— Bună dimineața! îi spun încercând să zâmbesc.

El se uită la mine fără să răspundă și se așază la masă. Doamna Stanciu îi pune farfuria în față ca unui copil răsfățat.

— Să vezi ce ți-a pregătit Ema! spune ea cu un zâmbet fals.

Vlad gustă o clătită și se strâmbă.

— Sunt cam arse pe margine...

Simt cm obrajii îmi iau foc. Doamna Stanciu oftează teatral.

— Data viitoare să fii mai atentă, Ema. Nu-i așa greu...

Mă ridic brusc de la masă și fug în camera mea. Închid ușa și mă prăbușesc pe pat. Plâng în pernă ca un copil speriat. Nu mai pot. Nu mai vreau să fiu invizibilă.

Îmi amintesc de copilăria mea la țară, de râsetele cu sora mea Irina, de mirosul ploii pe uliță. Acolo eram eu însămi. Aici sunt doar o piesă într-un puzzle străin.

Telefonul vibrează pe noptieră. Un mesaj de la Irina: „Ești bine? Mi-e dor de tine.”

Îi scriu: „Nu știu cine sunt aici.”

Ea răspunde imediat: „Atunci vino acasă.”

Cuvintele ei mă lovesc ca un duș rece. Să plec? Să fug chiar acum? Dar ce vor spune toți? Ce va zice mama lui Vlad? Ce va spune mama mea?

Mă ridic și mă uit în oglindă. Ochii mei sunt roșii și umflați. Dar undeva adânc, văd o scânteie de curaj.

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇

23/11/2025

— Nu-mi vine să cred, Vasile! iar ai întârziat și nici măcar nu răspunzi la telefon! — vocea Ioanei răsuna prin apartamentul nostru mic din cartierul Militari, ca un ciocan care lovește mereu același cui. Mă uitam la ea, cu ochii roșii de oboseală și nervi, și simțeam cm ceva în mine se rupe. Nu era prima dată când ajungeam acasă târziu, dar în seara aceea, totul părea mai greu ca niciodată.

— Ioana, am avut mult de lucru la service, ți-am spus... — am încercat să mă apăr, dar știam că nu mă crede. De luni de zile, între noi nu mai era încredere. Orice gest, orice cuvânt era interpretat greșit. Gelozia ei mă sufoca, iar eu, în loc să-i arăt că nu are motive, mă închideam tot mai mult în mine.

— Nu mai suport să trăiesc așa! — a izbucnit ea, cu lacrimi în ochi. — De ce nu poți fi sincer cu mine? De ce simt mereu că ascunzi ceva?

Am vrut să-i spun că nu ascund nimic. Că tot ce fac e pentru noi, pentru copii. Dar adevărul era că și eu ajunsesem să mă îndoiesc de ea. În fiecare seară când o vedeam scriind mesaje pe telefon, mă întrebam cu cine vorbește. Începusem să-i verific telefonul pe ascuns, să-i citesc conversațiile cu prietenele. Gelozia nu era doar a ei. Era și a mea. Și ne otrăvea pe amândoi.

În acea noapte, după ce copiii au adormit, am stat pe balcon și am fumat o țigară după alta. Mă uitam la luminile orașului și mă întrebam unde greșisem. Oare când s-a rupt totul între noi? Când am încetat să mai fim o familie fericită?

A doua zi dimineață, am plecat la muncă fără să ne spunem nimic. La service, colegul meu, Doru, m-a bătut pe umăr:

— Ce-ai pățit, băi Vasile? Pari terminat.

— Probleme acasă... — am mormăit.

— Toți avem probleme acasă. Dar dacă nu le rezolvi, te mănâncă din interior.

Avea dreptate. Dar cm să rezolvi ceva când nici nu mai știi de unde să începi?

Seara, când m-am întors acasă, Ioana nu era. Pe masă era un bilet: „Am plecat cu copiii la mama. Avem nevoie de liniște.” Am simțit cm mi se taie picioarele. Am sunat-o de zeci de ori, dar nu mi-a răspuns. Am mers la soacră-mea, dar nici măcar nu m-au lăsat să intru.

Au urmat zile de coșmar. Casa era goală și rece fără glasurile copiilor. Mâncam pe fugă, dormeam prost și mă trezeam cu inima strânsă. La muncă făceam greșeli copilărești și șeful mă certa mereu.

Într-o seară, Doru m-a invitat la o bere:

— Vasile, trebuie să-ți revii! Du-te după ei! Vorbește cu Ioana!

— Nu vrea să mă vadă...

— Atunci scrie-i o scrisoare! Fă ceva! Dacă stai așa, îi pierzi de tot.

M-am întors acasă și am stat ore în șir cu pixul în mână. Am scris și am rupt zeci de foi până când am reușit să pun pe hârtie tot ce simțeam:

„Ioana,

Știu că te-am rănit și că nu mai ai încredere în mine. Știu că gelozia mea te-a sufocat și că am greșit mult. Dar te rog să-mi dai o șansă să repar ce-am stricat. Îmi lipsiți enorm tu și copiii. Fără voi nu sunt nimic.”

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇

23/11/2025

— Vlad, iar a venit mama ta fără să anunțe! Nici nu apuc să-mi las geanta jos, că deja mă întreabă ce gătesc diseară. Nu mai pot, Vlad, nu mai pot!

Vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, cu ecou pe pereții vopsiți recent. Mă uitam la ea, obosit după o zi la birou, și nu știam ce să-i răspund. Mama era în sufragerie, așezată pe canapea, cu o pungă de mere și o privire caldă, dar insistentă. Îmi era greu să-i spun ceva rău despre ea. Crescusem doar cu ea, după ce tata ne-a părăsit când aveam șapte ani. Mama fusese totul pentru mine: sprijin, prieten, confident.

— Irina, te rog... încearcă să înțelegi. E singură, nu are pe nimeni. Știi cât de mult ține la noi.

Irina oftă și își strânse brațele în jurul trupului. — Ține la tine, Vlad. La noi... nu știu. Eu mă simt ca o musafiră în propria casă. Nici nu mai apuc să vorbesc cu tine seara, că deja mama ta a pus masa și povestește despre vecina de la trei sau despre rețetele ei de post.

Nu am avut curajul să-i spun mamei nimic în acea seară. Am lăsat lucrurile să curgă, ca de obicei. Mama venea zilnic, uneori chiar de două ori pe zi. Avea cheia de la apartament — i-o dădusem eu, ca să poată intra dacă avem nevoie de ajutor sau dacă suntem plecați. La început mi se părea normal; așa făceau și vecinii noștri din blocul vechi din Drumul Taberei. Dar Irina nu era obișnuită cu asta. Ea crescuse într-o familie unde intimitatea era sfântă.

Timpul trecea și tensiunea creștea. Irina ajunsese să stea peste program la serviciu doar ca să evite întâlnirile cu mama mea. Eu mă simțeam prins între două lumi: loialitatea față de femeia care m-a crescut și dragostea pentru soția mea.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am găsit-o pe Irina plângând în baie. M-am apropiat încet.

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic... doar că nu mai pot, Vlad. Nu mai pot să trăiesc așa. Simt că nu mai am loc în viața ta.

M-am așezat lângă ea pe gresia rece și am încercat să-i iau mâna.

— Spune-mi ce vrei să fac.

— Vreau să fim doar noi doi, măcar din când în când. Vreau să vii acasă și să mă întrebi pe mine ce vreau să mănânc, nu pe mama ta. Vreau să pot plânge sau râde fără să mă simt judecată.

Am simțit atunci că ceva s-a rupt în mine. Pentru prima dată mi-am dat seama cât de mult o rănisem pe Irina fără să vreau.

A doua zi dimineață, am găsit curajul să vorbesc cu mama.

— Mamă... trebuie să vorbim.

Ea s-a uitat la mine mirată, cu ochii ei albaștri, obosiți de ani și griji.

— Ce s-a întâmplat, Vlad?

— Mamă... cred că ar trebui să vii mai rar pe la noi. Irina are nevoie de spațiu. Și eu la fel.

Mama a tăcut mult timp. Apoi a început să plângă încet, ca un copil pedepsit.

— Eu doar voiam să vă ajut... Să nu vă lipsească nimic...

📖 Continuarea poveștii e în comentariu 👇

23/11/2025

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot să trăiesc în tăcerea asta! — vocea lui Vlad a răsunat ca un tunet într-o seară de noiembrie, când ploaia bătea în geamuri și fetița noastră, Mara, dormea în camera alăturată. M-am uitat la el, cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Nu era prima dată când discuția asta plutea între noi, dar acum simțeam că ceva s-a rupt definitiv.

— Ce vrei să spui? — am șoptit, de parcă orice cuvânt rostit prea tare ar fi putut să o trezească pe Mara sau să destrame și ultimele fire care ne mai țineau împreună.

— Vreau viață! Vreau râsete, vreau certuri, vreau să simt că trăiesc! Tu... tu ești mereu calmă, mereu cu capul plecat. Parcă nici nu exist! — a izbucnit el, ridicându-se nervos de pe canapea.

Am rămas singură în sufragerie, cu inima bătând haotic. M-am întrebat atunci dacă liniștea mea era o povară sau un refugiu. Crescusem într-o familie unde scandalurile erau la ordinea zilei. Mama țipa la tata, tata trântea uși și pleca nopți întregi. Eu mă ascundeam sub masă și-mi promiteam că, atunci când voi avea casa mea, va fi liniște. Și a fost... până când liniștea a devenit insuportabilă pentru Vlad.

Ani la rând am crezut că dragostea se construiește din gesturi mici: o cafea caldă dimineața, o pătură pusă pe umeri când citea târziu, o mână pe obraz când adormea lângă mine. Vlad însă voia focuri de artificii, voia să simtă că trăiește cu adevărat. Și eu? Eu nu știam cm să fiu altfel decât eram.

Într-o zi, Vlad nu s-a mai întors acasă. Mi-a lăsat un bilet pe masă: „Irina, nu te urăsc. Dar nu mai pot. Am nevoie de altceva.”

Mara a plâns mult. Avea doar șase ani și nu înțelegea de ce tata nu mai vine seara să-i citească povești. Eu am plâns și mai mult, dar în tăcere. Nu voiam să-i arăt cât de tare mă doare. Am continuat să merg la serviciu — contabilitate la o firmă mică din oraș — și să fac totul ca înainte. Doar că nimic nu mai era la fel.

Mama a venit într-o zi la mine și mi-a spus:

— Irina, poate dacă ai fi fost mai... vie, Vlad n-ar fi plecat. Bărbații nu suportă femeile care tac prea mult.

Am simțit cm mă sufoc. Mama, cea care mă învățase să tac ca să nu provoc scandaluri, acum mă acuza că tăcerea mea a distrus totul.

Au trecut luni. Vlad și-a găsit pe altcineva — o femeie exuberantă, care râdea tare și dansa prin bucătărie. O vedeam uneori pe Facebook, în poze cu el la mare sau la munte. Mara se ducea la el în weekenduri și se întorcea acasă cu povești despre cât de distractiv e „tati” acum.

Într-o seară târzie, când Mara dormea și eu încercam să adorm fără să mă gândesc la trecut, am primit un mesaj de la Vlad: „Irina, știi ce-mi lipsește cel mai mult? Liniștea ta. Acum e prea mult zgomot în jurul meu.”

Am rămas cu telefonul în mână minute întregi. Să-i răspund? Să-i spun că liniștea mea era felul meu de a iubi? Că fiecare gest tăcut era o declarație? Sau să-l las să-și găsească singur răspunsurile?

A doua zi am mers la serviciu ca de obicei. Colega mea, Simona, m-a întrebat dacă sunt bine.

— Da... — am mințit eu, dar ochii mi s-au umplut de lacrimi.

— Irina, tu mereu ții totul în tine. Poate ar trebui să vorbești cu cineva...

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇

23/11/2025

— Nu mai pot, Ioana! Nu mai pot să mă prefac că totul e în regulă! — vocea mamei mele, Elena, a spart liniștea din bucătăria mică, unde abia încăpeam amândouă printre mirosul de cafea și jucăriile împrăștiate ale Marei.

Am rămas cu mâna pe cana de ceai, uitându-mă la ea ca la un străin. Mama, femeia care mă crescuse cu atâta dragoste, care îmi ștergea genunchii juliți și îmi spunea povești la culcare, stătea acum în fața mea cu ochii plini de lacrimi și oboseală.

— Ce s-a întâmplat, mamă? — am întrebat încet, încercând să nu o sperii mai tare decât era deja.

— Ioana, nu mai pot să am grijă de Mara gratis. Am nevoie de bani. Nu pot să trăiesc doar din pensia asta amărâtă. Mă doare spatele, mă dor picioarele... și totuși, de doi ani, sunt aici zi de zi. Tu și Vlad sunteți la muncă, iar eu... eu am uitat cm e să am o zi pentru mine.

Cuvintele ei au căzut peste mine ca o ploaie rece. M-am simțit vinovată și furioasă în același timp. Cum putea să-mi ceară bani pentru a avea grijă de propria nepoată? Nu era asta dragostea unei bunici?

— Mamă, nu pot să cred că spui asta... — vocea mea tremura. — Adică... vrei să-ți plătesc ca pe o bonă?

— Nu e vorba doar de bani, Ioana! Dar tu știi cât costă medicamentele? Știi că nu mi-am mai cumpărat o haină nouă de trei ani? Știi că mă simt invizibilă în casa asta?

Mara a intrat în bucătărie alergând, cu părul ciufulit și obrajii roșii. S-a aruncat în brațele bunicii, iar mama a strâns-o la piept cu o tandrețe care m-a făcut să-mi mușc buzele ca să nu plâng.

— Bunico, te joci cu mine? — a întrebat Mara.

Mama i-a zâmbit cu greu.

— Sigur, puiule. Dar hai să o lăsăm pe mami să vorbească cu bunica un pic.

Am ieșit pe balcon cu mama. Aerul rece de februarie ne-a tăiat respirația.

— Mamă, dacă ai nevoie de bani, spune-mi direct. Dar nu-mi cere să-ți plătesc pentru Mara. E copilul meu! E nepoata ta!

— Ioana, nu înțelegi... Nu e vorba doar despre bani. E despre respect. Despre faptul că simt că nu mai contez decât ca o bonă gratis. Vlad nici măcar nu mă salută uneori când vine acasă. Tu uiți să mă întrebi dacă sunt bine. Eu nu mai sunt mama ta, sunt doar femeia care are grijă de copilul vostru.

Am simțit cm mi se strânge inima. Era adevărat? O neglijasem atât de mult?

În seara aceea, Vlad a venit acasă obosit și nervos. I-am povestit totul printre lacrimi.

— Ce vrea? Să-i facem contract de muncă? — a răbufnit el. — Toate bunicile au grijă de nepoți! Așa e la noi!

— Poate că nu toate... Poate că unele au nevoie de ajutor și nu spun nimic...

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇

23/11/2025

— Să vă ajut cu ceva?

Vocea lui calmă, dar hotărâtă, a spart liniștea apăsătoare a scării blocului. M-am întors brusc, cu părul lipit de frunte și cu mâinile ocupate până la refuz. Domnul Victor stătea acolo, în costumul său gri, cu o umbrelă neagră în mână și cu un zâmbet care părea să sfideze ploaia de afară.

— Mulțumesc, chiar mi-ar prinde bine, am răspuns, încercând să nu par prea stânjenită.

A luat torba cu grijă, iar eu am deschis ușa apartamentului meu. Pentru o clipă, am simțit că timpul s-a oprit. Nu era prima dată când îl vedeam pe domnul Victor — îl zărisem de câteva ori pe scară sau la magazinul din colț, mereu politicos, mereu rezervat. Dar niciodată nu vorbisem mai mult de două-trei cuvinte.

În seara aceea, după ce am despachetat cumpărăturile, nu m-am putut opri din a mă gândi la el. Era ceva în privirea lui — o blândețe amestecată cu o tristețe adâncă. Știam că e văduv de câțiva ani; vecinele de la parter povesteau adesea despre cât de mult a iubit-o pe soția lui și cât de greu i-a fost după ce a rămas singur.

A doua zi, l-am întâlnit din nou pe scară. De data asta, el era cel care avea nevoie de ajutor: încerca să care o cutie grea cu cărți. Am zâmbit și m-am oferit să-l ajut. Am urcat împreună până la etajul doi, iar când am intrat în apartamentul lui, am simțit mirosul vechilor volume și al cafelei proaspăt făcute. Pe pereți erau fotografii vechi, iar pe birou un album deschis la o poză cu o femeie tânără și frumoasă.

— Soția mea, Ana, mi-a spus el cu voce joasă. A fost lumina vieții mele.

Am simțit un nod în gât. Nu știam ce să spun, dar el a continuat:

— Știi, uneori cred că oamenii nu sunt făcuți să fie singuri. Dar nici nu e ușor să începi din nou.

Am stat acolo preț de câteva minute, vorbind despre cărți și despre ploaia care nu se mai oprea. Când am plecat, mi-a oferit un borcan cu dulceață făcută de el. „Să-ți îndulcească ziua”, mi-a spus.

Zilele au trecut și întâlnirile noastre au devenit tot mai dese. Ne vedeam la cafea, mergeam împreună la piață sau pur și simplu stăteam pe banca din fața blocului, privind copiii cm se joacă în noroi. Îmi plăcea să-l ascult povestind despre tinerețea lui, despre excursiile la munte cu Ana sau despre cm a construit biblioteca din sufragerie.

Într-o seară, când ploaia bătea în geamuri ca niște degete nerăbdătoare, am primit un mesaj de la fiica mea, Irina:

„Mamă, ai timp să vorbim? Mi-a zis cineva că te vede tot timpul cu domnul Victor. Ce se întâmplă?”

Am simțit cm mă strânge inima. Irina nu-l cunoștea pe Victor și nici nu părea dispusă să-l cunoască. Când am sunat-o, vocea ei era rece:

— Mamă, ai 54 de ani! Ce cauți cu un bărbat de 62? O să râdă lumea de tine! Ai uitat ce a zis tata înainte să plece?

— Nu am uitat nimic, Irina. Dar tata nu mai e aici... Iar eu sunt singură de prea mult timp.

— Nu vreau să te văd făcându-te de râs! Gândește-te la mine și la copii!

Am închis telefonul tremurând. M-am uitat pe fereastră la luminile orașului și m-am întrebat dacă chiar greșesc atât de mult încercând să fiu fericită.

A doua zi dimineață, am găsit un bilet sub ușă: „Vrei să bem o cafea împreună? Victor.” Am zâmbit trist și am coborât la el. L-am găsit stând la masă, cu două cești aburinde.

— Ce s-a întâmplat? Pari abătută.

I-am povestit totul: despre Irina, despre frica mea de gura lumii, despre sentimentul că poate nu merit să fiu fericită după atâția ani de singurătate.

Victor m-a privit lung și mi-a luat mâna peste masă.

— Știi ce cred eu? Că oamenii au dreptul să fie fericiți oricând. Nu contează ce spun ceilalți. Dacă vrei să trăiești pentru alții, vei fi mereu nefericită.

Am început să plâng în hohote. El nu a spus nimic; doar mi-a strâns mâna mai tare.

În următoarele săptămâni, zvonurile din bloc au început să circule. Vecina Lenuța șușotea pe la colțuri că „uite-o și pe asta, nu-i ajunge vârsta”. Copiii din fața blocului râdeau când mă vedeau ieșind cu Victor la plimbare. Chiar și sora mea mai mică mi-a spus într-o zi:

— Tu chiar nu vezi că lumea râde de tine?

Dar eu nu mai puteam da înapoi. Cu fiecare zi petrecută cu Victor simțeam că trăiesc din nou. Mergeam împreună la teatru, găteam ciorbă de burtă după rețeta lui Ana sau pur și simplu stăteam tăcuți pe balcon privind apusul.

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇

22/11/2025

— Zina, iar ai încălzit ciorba de ieri? Ți-am spus că nu-mi place să mănânc resturi!

Vocea lui Vlad răsună din bucătărie, tăioasă, în timp ce eu încerc să-mi trag sufletul după o zi lungă la birou. Mâinile îmi tremură pe polonic, iar ochii mi se umplu de lacrimi pe care le înghit repede, să nu le vadă. Îmi vine să țip, să arunc totul pe jos, dar mă abțin. Încă o dată.

— Vlad, e ciorbă făcută aseară, nu s-a stricat peste noapte... E bună, promit.

— Nu contează! Am muncit toată ziua, merit ceva proaspăt. Nu cer mult, Zina. Doar să gătești ceva nou în fiecare zi. E așa greu?

Nu răspund. Îmi mușc buza și mă întorc la aragaz. În minte îmi răsună cuvintele mamei: „Femeia trebuie să țină casa și bărbatul mulțumit.” Dar oare chiar așa trebuie să fie?

De când m-am măritat cu Vlad, viața mea s-a transformat într-o rutină obositoare. Dimineața mă trezesc cu noaptea-n cap ca să-i fac omletă sau clătite calde. La prânz alerg la supermarket să cumpăr carne proaspătă sau legume pentru cină. Seara gătesc iar, spăl vasele, strâng masa și abia apuc să respir înainte să adorm epuizată. Vlad nu ridică niciodată un deget în bucătărie. Pentru el, e normal ca eu să fac totul.

La început am crezut că e doar o fază. Că poate se va obișnui cu ideea că uneori rămâne mâncare și pentru a doua zi. Dar nu. Dacă vede ceva reîncălzit în farfurie, se strâmbă ca un copil mofturos.

— Zina, ce-i asta? Nu puteai să faci ceva nou?

Uneori îmi vine să-i spun că nu sunt bucătăreasă la restaurant cu stele Michelin. Că și eu muncesc opt ore pe zi, că am nevoie de timp pentru mine. Dar nu spun nimic. Înghit în sec și continui.

Sora mea, Irina, mă sună des și mă întreabă:

— Cum reziști? Eu i-aș fi dat cu tigaia-n cap de mult!

Râd amar.

— Nu știu... Poate din obișnuință. Poate din frică. Poate pentru că încă mai sper că se va schimba.

Dar Vlad nu se schimbă. Dimpotrivă, pare tot mai nemulțumit. Orice fac nu e destul. Dacă gătesc ciorbă de burtă, voia supă de pui. Dacă fac sarmale, voia tocăniță. Niciodată nu-i bine.

Într-o seară, după ce am ars friptura din grabă și oboseală, Vlad a izbucnit:

— Nu mai pot! Dacă nici măcar să gătești nu ești în stare, la ce mai stai acasă?

Atunci am simțit cm ceva se rupe în mine. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote, cu fața ascunsă în palme. M-am întrebat: „Oare asta e viața pe care mi-am dorit-o?”

Mama mă sună a doua zi:

— Zina, dragă, ce-ai pățit? Ai vocea stinsă.

— Nimic, mamă... doar oboseală.

Nu-i spun adevărul. Mi-e rușine. Mi-e teamă că o să-mi spună că așa sunt bărbații și că trebuie să rabd.

Dar nu mai pot. Încep să simt cm mă sufoc în propria casă. Mâncarea nu mai are gust, viața nu mai are culoare. Totul e un șir nesfârșit de zile identice: gătit, curățenie, reproșuri.

Într-o duminică dimineață, când Vlad încă dormea, am ieșit la plimbare prin parc. Aerul rece mi-a limpezit mintea. Am văzut mame cu copii râzând la soare, bătrâni ținându-se de mână pe bancă, adolescenți alergând după un câine vesel. Și atunci am realizat cât de singură sunt.

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇

22/11/2025

— Irina, nu mai merge așa. Trebuie să stabilim clar: fiecare să plătească 50% din cheltuielile casei. Nu e corect să trag eu tot greul!

Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. Era a treia oară în ultima lună când aducea vorba despre bani, dar acum tonul lui era mai tăios ca niciodată.

— Vlad, nu e vorba doar de bani! Eu gătesc, spăl, fac curat, mă ocup de copii... Tu vii acasă și te așezi la televizor. Crezi că asta nu valorează nimic? am izbucnit, simțind cm mi se urcă sângele la cap.

El a oftat și a dat din umeri:

— Nu zic că nu faci nimic, dar și eu muncesc toată ziua. Dacă vrei egalitate, hai să fie egalitate pe toate planurile.

Am simțit cm ceva se rupe în mine. De zece ani eram împreună, de opt căsătoriți. Ne-am crescut copiii împreună, am trecut prin lipsuri, prin bucurii, prin nopți nedormite. Dar niciodată nu am simțit că trebuie să cuantificăm totul. Acum, parcă eram doi străini care negociau un contract.

În acea zi am luat o decizie: dacă Vlad vrea să împartă totul la milimetru, atunci și eu voi face la fel. Am început să notez pe un carnețel cât timp petrec cu fiecare activitate casnică. Dacă el voia să plătesc 30% din cheltuieli (pentru că el câștiga mai mult), eu am decis să fac doar 30% din treburile casei.

Prima săptămână a fost un haos total. Copiii, Maria și Radu, nu înțelegeau de ce mama nu mai gătește cina sau de ce hainele nu mai sunt călcate la timp. Vlad s-a enervat când a văzut că nu mai găsește șosete curate și că frigiderul era aproape gol.

— Ce faci, Irina? De ce nu ai făcut piața?

— Am făcut doar 30% din ce făceam înainte. Restul îți revine ție sau copiilor. Așa e corect, nu?

El a tăcut, dar ochii lui spuneau totul: furie, neputință, poate chiar regret. Seara aceea am petrecut-o fiecare în alt colț al casei. Eu citeam pe canapea, el se uita la știri cu volumul dat la maxim.

A doua zi dimineață, Maria m-a întrebat:

— Mami, tu și tati vă certați? Nu-mi place când sunteți supărați...

Am simțit un nod în gât. Copiii sufereau cel mai mult din cauza orgoliului nostru. Dar nu puteam ceda; simțeam că dacă renunț acum, voi fi mereu considerată mai puțin importantă.

Sâmbătă dimineață, Vlad a încercat să gătească omletă pentru toți. A ars tigaia și a umplut bucătăria de fum. Radu a început să plângă că îi e foame, iar Maria s-a oferit să-l ajute pe tatăl ei.

— Uite ce ai reușit! a izbucnit Vlad către mine. Nu poți să fii puțin mai înțelegătoare?

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇

22/11/2025

— Nu pot, Dănuț! Nu pot să-l primesc pe Beni la noi! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei, printre farfurii nespălate și miros de cafea rece. El s-a oprit din mișcarea mecanică de a-și freca palmele și m-a privit lung, cu ochii aceia albaștri care cândva mă linișteau, dar acum mă făceau să mă simt mică și vinovată.

— Magda, e fiul meu. N-are unde să se ducă. Nu vezi că mama lui nu-l mai vrea? Ce vrei să fac?

Am simțit cm mi se strânge stomacul. Îl iubesc pe Dănuț, dar nu m-am gândit niciodată că va trebui să împart casa, patul, viața mea cu un copil care nu e al meu. Beni are opt ani și ochii lui Dănuț, dar privirea lui e mereu tristă, ca și cm ar ști că nu e dorit aici. Și poate chiar așa e.

Totul a început acum două luni, când fosta lui soție, Mirela, a sunat într-o seară târzie. Plângea și spunea că nu mai poate, că Beni e prea agitat, că nu se descurcă singură. Dănuț a plecat imediat la ei, iar eu am rămas singură în patul nostru mare, cu perna udă de lacrimi și cu gândul că nu voi fi niciodată pe primul loc.

A doua zi dimineață, Dănuț a venit acasă cu Beni de mână. Copilul avea un ghiozdan vechi și o jucărie stricată. S-a uitat la mine cu teamă și a spus încet: „Bună.” Am zâmbit forțat și am încercat să par amabilă, dar în sufletul meu era furtună.

— O să stea câteva zile până se liniștesc lucrurile, mi-a spus Dănuț. Dar zilele s-au făcut săptămâni. Mirela nu a mai dat niciun semn. Beni s-a obișnuit cu camera de oaspeți, cu micul dejun făcut de mine, cu regulile mele stricte. Dar eu nu m-am obișnuit cu el.

În fiecare seară, când îl vedeam pe Dănuț cm îl ia în brațe pe Beni și îi citește povești, simțeam un gol în stomac. Îmi doream să fiu eu acolo, să fiu eu centrul universului lui Dănuț. Dar nu eram. Eram doar femeia care îi făcea micul dejun copilului altcuiva.

Într-o duminică dimineață, când soarele abia răsărise peste blocurile cenușii din cartierul nostru din Brașov, am auzit ușa camerei de oaspeți scârțâind. Beni a venit tiptil în bucătărie și s-a așezat la masă fără să spună nimic. I-am pus o cană cu lapte cald în față.

— Mulțumesc... Magda, a șoptit el.

Am simțit un nod în gât. Nu știam dacă să-l mângâi sau să-i spun să meargă la tatăl lui. În loc de asta, am început să spăl vasele cu mișcări repezi.

— De ce nu mă placi? m-a întrebat el brusc.

Am lăsat farfuria să cadă în chiuvetă. S-a spart cu zgomot.

— Nu e adevărat... doar că... mi-e greu. Și mie mi-e greu.

A tăcut și s-a uitat la mâinile lui mici. Am vrut să-i spun că nu e vina lui, dar nu am putut. Pentru că undeva în adâncul meu știam că îl văd ca pe un intrus.

Seara aceea a fost cea mai grea. Dănuț a venit la mine după ce l-a culcat pe Beni.

— Magda, trebuie să vorbim serios. Nu pot să-mi dau copilul afară din casă. Dacă nu poți accepta asta... poate ar trebui să ne gândim fiecare la ce vrea cu adevărat.

Am izbucnit în plâns.

— Dar eu? Eu unde sunt în povestea asta? Eu nu contez?

— Ba da! Dar nu pot să aleg între voi doi! E copilul meu!

Am dormit pe canapea în noaptea aceea. M-am gândit la mama mea, care mereu mi-a spus că familia e cel mai important lucru pe lume. Dar ce faci când familia nu e așa cm ai visat-o?

A doua zi am primit un mesaj de la Mirela: „Nu pot să-l iau pe Beni acum. Îmi pare rău.” Am simțit cm se prăbușește totul peste mine.

Au trecut zilele ca într-un vis urât. La serviciu eram absentă, prietenele mă întrebau ce am, iar eu le mințeam că totul e bine. Acasă era mereu tăcere sau certuri șoptite ca să nu-l trezim pe Beni.

Într-o seară, când Dănuț era la serviciu și Beni se juca singur cu mașinuțele lui vechi, am intrat în camera lui fără să bat la ușă.

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇

Această Lume

23/11/2025

23/11/2025

23/11/2025

23/11/2025

23/11/2025

23/11/2025

23/11/2025

22/11/2025

22/11/2025

22/11/2025

Address

Website

Alerts

Shortcuts

Share

Category