Această Lume, Bucharest (2025)

22/09/2025

— Ana, iar ai uitat să iei pâine! vocea lui Mihai răsună tăios din hol, în timp ce eu stau nemișcată la masa din bucătărie, cu mâinile strânse în jurul unei cești de cafea reci. Privesc la obrăznica de pe degetul meu, ca și cm ar putea să-mi răspundă la întrebarea care mă macină de ore întregi: „Ce-am făcut?”

Nu știu dacă regret. Nu știu dacă pot. Totul s-a întâmplat atât de repede, atât de firesc, încât aproape că nu-mi vine să cred că eu sunt femeia care, până ieri, nu ar fi îndrăznit nici măcar să viseze la altceva decât la rutina noastră obosită.

— Ana, mă auzi? insistă Mihai, intrând în bucătărie cu pași grei. — Da, scuză-mă, am uitat... răspund mecanic, fără să-l privesc. El oftează și se așază la masă, deschizând telefonul. Îl privesc pe furiș: aceleași gesturi, aceleași priviri pierdute în ecran, aceeași tăcere care s-a așternut între noi de ani buni.

Aseară, la cina de la birou, totul a fost altfel. Lumina caldă din restaurant, râsetele colegilor, vinul roșu care mi-a încălzit obrajii. Și Vlad. Vlad cu ochii lui verzi și privirea care părea să mă vadă cu adevărat. Nu ca Mihai, care trece pe lângă mine ca pe lângă un obiect de mobilier.

— Ana, tu ce părere ai? m-a întrebat Vlad la un moment dat, iar eu am tresărit. Nu-mi mai amintesc ultima dată când cineva m-a întrebat ce cred eu despre ceva. Am râs, am vorbit ore întregi despre cărți, despre filme, despre visele noastre neîmplinite. Și apoi, după ce toți au plecat, am rămas doar noi doi. O ploaie măruntă bătea în geamuri și Vlad mi-a atins mâna peste masă. Atât de simplu. Atât de firesc.

— Ana, nu vreau să te pun într-o situație... a șoptit el. Dar eu deja simțeam cm ceva din mine se rupe și se reconstruiește altfel. Am ieșit împreună în ploaie și, sub lumina felinarelor ude, l-am sărutat. Nu a fost pasiune oarbă, ci o nevoie disperată de a fi văzută, atinsă, dorită.

Acum stau aici, cu Mihai la un metru distanță și totuși la ani-lumină de mine. Îmi vine să-i spun totul. Să-i strig că nu mai pot trăi așa, că nu mai sunt femeia pe care o cunoaște el. Dar mă uit la el și văd doar oboseală și resemnare.

— Ana, vrei să mergem la mama sâmbătă? întreabă Mihai fără să ridice ochii din telefon. — Da... sigur... răspund absentă.

Mă ridic și mă duc în dormitor. Închid ușa încet și mă prăbușesc pe marginea patului. Îmi amintesc de începuturile noastre: eram doi copii visători într-un oraș mic din Moldova. Ne-am mutat la București cu speranța că aici vom construi ceva împreună. Dar viața ne-a înghițit: ratele la bancă, serviciile stresante, părinții bolnavi acasă... Și undeva pe drum ne-am pierdut unul pe celălalt.

Telefonul vibrează: „Mi-a făcut bine să te văd aseară. Sper că ești ok.” E Vlad. Îmi mușc buza și șterg mesajul fără să răspund. Nu pot să-i spun nimic acum.

Seara vine greu peste apartamentul nostru mic. Mihai gătește ceva în bucătărie; îl aud cm trântește oală după oală. Miroase a supă de pui și a tristețe veche. Mă gândesc la părinții mei: mama mereu tăcută lângă tata, suportând totul „pentru familie”. Oare așa trebuie să fie viața? Să te stingi încet lângă cineva doar pentru că așa e „corect”?

La cină nu vorbim aproape deloc. Doar linguri care lovesc farfuriile și știrile care bâzâie în fundal. La un moment dat Mihai mă privește lung:

— Ești ok? Pari... altfel.

Îmi vine să râd și să plâng în același timp.

— Sunt doar obosită... răspund încet.

Noaptea nu pot dormi. Mă răsucesc în pat lângă Mihai care sforăie ușor. Îmi trec degetele peste obrăznică și mă întreb dacă nu cumva totul e doar vina mea. Poate nu am încercat destul? Poate nu am spus destul? Sau poate pur și simplu ne-am schimbat prea mult ca să mai fim împreună?

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇

22/09/2025

— Ioana, să nu uiți să pui rufele la uscat, da? Plec mâine dimineață la Cluj, la cursul ăla de care ți-am zis. Două zile doar, vin vineri seara.

Vocea lui Radu răsuna obișnuită, calmă, în timp ce mesteca încet din salata de vinete. Am dat din cap absentă, cu ochii pe fetița noastră, Mara, care se juca cu o bucată de pâine. Era una dintre acele seri în care totul părea normal, dar în stomacul meu simțeam o neliniște vagă, ca o umbră care nu mă lăsa să respir ușor.

— Ai grijă de tine, i-am spus încet, fără să-l privesc în ochi. M-am ridicat să strâng masa, iar el a venit din spate și m-a sărutat pe creștet. Mirosul lui de aftershave m-a făcut să tresar. Nu știu de ce.

A doua zi dimineață, după ce l-am condus la ușă și i-am zâmbit forțat, am rămas singură în apartamentul nostru mic din Drumul Taberei. Am făcut curat mecanic, am dus-o pe Mara la grădiniță și m-am întors acasă cu un gol în suflet. Am încercat să lucrez de acasă, dar gândurile nu-mi dădeau pace. Mă tot întrebam de ce simt că ceva nu e în regulă.

Seara, după ce am adormit-o pe Mara, am intrat pe Facebook să văd ce mai fac prietenele mele. Scrollam absent când mi-a apărut în feed o fotografie distribuită de o cunoștință comună: Radu era acolo, la o terasă din Cluj, cu un grup de oameni. Lângă el stătea o femeie blondă, cu ochi verzi și zâmbet larg. Era prea aproape de el. Prea familiar. Radu avea mâna pe spătarul scaunului ei și râdea cu poftă.

Am simțit cm mi se strânge stomacul. Am mărit poza și am încercat să-mi conving mintea că exagerez. Poate era doar o colegă. Poate poza era interpretabilă. Dar ceva din felul în care se uitau unul la altul mi-a dat fiori reci pe șira spinării.

Am stat toată noaptea cu telefonul în mână, uitându-mă la poza aceea. Dimineața, cearcănele îmi trădau insomniile. Am încercat să mă port normal cu Mara, dar ea a simțit că ceva nu e în regulă.

— Mami, ești tristă? m-a întrebat cu vocea ei subțire.

— Nu, iubita mea. Doar sunt obosită.

În ziua aceea nu am rezistat și i-am scris lui Radu: „Cum e la curs? Cu cine ai ieșit aseară?” Mi-a răspuns sec: „Cu colegii. E ok.”

Am vrut să-i trimit poza. Să-l întreb direct cine e femeia aceea. Dar m-am oprit. Ce rost avea? Dacă era doar în capul meu?

Când s-a întors vineri seara, Radu a intrat pe ușă cu un buchet de flori pentru mine și o jucărie pentru Mara. M-a sărutat pe obraz și mi-a spus că i-a fost dor de noi. Am încercat să-i zâmbesc, dar nu am reușit decât un rictus stins.

— Ce ai? m-a întrebat el mai târziu, când Mara dormea.

— Nimic. Doar oboseală.

— Ioana... te rog, spune-mi dacă e ceva.

L-am privit lung. În ochii lui nu vedeam nimic suspect. Dar nici nu vedeam liniștea de altădată.

— Ai ieșit cu cineva acolo? am întrebat brusc.

A ezitat o secundă.

— Da, cu colegii mei. De ce întrebi?

— Am văzut o poză pe Facebook... Erai lângă o femeie blondă.

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇

22/09/2025

— Camelia, tu chiar nu vezi ce se întâmplă? Vocea mamei răsuna ca un ecou în bucătăria mică, plină de aburul cafelei de dimineață. Mă uitam la ea, cu ochii roșii de nesomn, încercând să-mi găsesc cuvintele. În mintea mea, totul era un haos: imaginea lui Radu, soțul meu, cu telefonul ascuns sub pernă, mesajele scurte și reci pe care le primea la ore târzii, privirea lui vinovată când îl întrebam ceva banal.

Nu mai eram eu. Nu mai eram femeia sigură pe ea, care râdea cu poftă la glumele lui Radu și care visa la vacanțe pe litoralul românesc cu fetița noastră, Ilinca. Eram o umbră, prinsă între dorința de a afla adevărul și teama că adevărul mă va distruge.

Totul a început într-o seară de joi, când am găsit telefonul lui Radu uitat pe masa din sufragerie. Ecranul s-a luminat și am văzut un mesaj: „Mi-e dor de tine. Abia aștept să te văd mâine.” Semnat: „M.”

Am simțit cm mi se taie respirația. Am deschis conversația cu mâinile tremurânde. Zeci de mesaje, glume, promisiuni, planuri. O lume paralelă în care eu nu existam. Am simțit că mă prăbușesc. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote, încercând să nu trezesc copilul.

A doua zi dimineață, Radu a venit la masă ca și cm nimic nu s-ar fi întâmplat. I-am pus cafeaua în față și l-am privit fix:

— Cine e M.? am întrebat cu o voce pe care nici eu nu o recunoșteam.

A ezitat o clipă, apoi a zâmbit forțat:

— O colegă de la serviciu. Avem un proiect împreună.

Minciuna era evidentă. Am simțit cm furia îmi urcă în piept.

— Nu mă minți, Radu! Am văzut mesajele!

S-a ridicat brusc de la masă, trântind scaunul:

— Ce cauți în telefonul meu? Nu ai încredere în mine?

— Nu mai am încredere în nimeni! am izbucnit eu.

Ilinca a apărut în ușă, speriată. Am alergat la ea și am strâns-o în brațe. În acea clipă am știut că trebuie să fiu puternică pentru ea.

Zilele ce au urmat au fost un coșmar. Mama a venit să stea cu mine, încercând să mă convingă să-l dau afară pe Radu:

— Odată ce te-a trădat, o va face din nou! Nu merită lacrimile tale!

Dar eu nu puteam să renunț atât de ușor. Îl iubeam pe Radu. Îmi aminteam serile când dansam împreună în bucătărie, râsetele noastre când ne certam pe cine spală vasele. Îmi doream să cred că totul e doar o greșeală.

Am încercat să vorbim. L-am rugat să fie sincer cu mine.

— Camelia, nu știu ce s-a întâmplat cu noi... M-am simțit singur, ne-am îndepărtat... Ea m-a ascultat când tu nu mai aveai timp pentru mine...

Cuvintele lui m-au durut mai tare decât orice palmă. Era vina mea? Eu eram de vină că el a ales să caute alinare în altă parte?

Am început să mă îndoiesc de mine însămi. Să mă uit în oglindă și să văd doar oboseală și riduri. Să mă întreb dacă mai sunt femeia de care s-a îndrăgostit Radu.

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇

21/09/2025

— Nu aprinde lumina, Vlad! Ai uitat cât costă kilowattul?

Vocea Marianei răsună tăios din bucătărie, iar eu rămân cu mâna pe întrerupător, ca un copil prins cu mâța-n sac. Mă uit la ceas: e trecut de șapte seara, iar afară s-a lăsat deja întunericul. În sufragerie e beznă, doar lumina slabă de la telefon îmi arată drumul spre canapea. Mă așez încet, încercând să nu fac zgomot, de parcă aș putea să mă ascund de propria soție în casa noastră.

Nu am fost mereu așa. Când am cunoscut-o pe Mariana, era veselă, plină de viață, cu ochii ei verzi care râdeau mereu. Îmi povestea cm a crescut la țară, cm mama ei îi spunea că „banii nu cresc în copaci” și cm fiecare leu trebuia drămuit. Am admirat-o pentru simțul ei practic, pentru felul în care știa să gătească o ciorbă gustoasă din nimic. Dar nu mi-am imaginat niciodată că această calitate avea să ne transforme viața într-o luptă zilnică pentru fiecare bănuț.

— Ai cumpărat pâine? — mă întreabă ea, apărând în prag cu lista în mână.

— Da, am luat una mică, cm ai scris tu.

— Și ai luat și lapte la reducere?

— Nu mai era la reducere... am luat normal.

— Vlad! Ți-am spus să nu iei dacă nu e la reducere! Nu avem nevoie urgent!

Îmi vine să urlu. Să ies pe ușă și să nu mă mai întorc. Dar mă uit la ea: e obosită, cu cearcăne adânci și mâinile crăpate de la atâta spălat vase fără detergent — „e prea scump”, spune ea mereu. Și totuși, nu pot să nu mă întreb: când a devenit casa noastră o pușcărie?

Prietenii mei au încetat să ne mai viziteze. La început îi invitam la un joc de cărți sau la un film. Dar Mariana stingea lumina din hol imediat ce intrau, le spunea să nu lase apa să curgă prea mult la baie și le servea doar ceai făcut din plicuri refolosite. Odată, Radu m-a tras deoparte:

— Vlad, ce se întâmplă cu voi? Parcă nu mai sunteți oameni...

Am râs atunci, dar râsul mi-a rămas în gât.

Sâmbetele au devenit cele mai grele zile. Mergeam împreună la piață, cu lista făcută de acasă. Niciodată nu aveam voie să cumpăr ceva ce nu era trecut acolo. Odată am vrut să iau niște cireșe pentru fiica noastră, Ilinca. Erau scumpe, dar ochii ei mari și pofticioși m-au convins. Mariana a făcut un scandal monstru în fața tuturor:

— Vlad, vrei să ne arunci banii pe fereastră? Pentru niște fructe care oricum se strică repede?

Ilinca s-a uitat la mine cu ochii plini de lacrimi. Atunci am simțit că mă prăbușesc.

Seara, când Ilinca dormea deja, am încercat să vorbesc cu Mariana:

— Nu crezi că exagerăm? Copilul are nevoie și de bucurii...

— Bucurii? Bucuria e să ai ce pune pe masă mâine! Să nu ajungem ca părinții mei, cu datorii la magazin!

— Dar noi avem salarii bune... Nu suntem săraci!

— Nu contează! Oricând se poate întâmpla ceva rău! Trebuie să fim pregătiți!

Am încercat să-i explic că frica ei ne sufocă pe toți. Că Ilinca se ascunde când vrea să mănânce o ciocolată primită la școală. Că eu mă simt ca un chiriaș în propria casă. Dar Mariana nu voia să audă nimic. Pentru ea, orice cheltuială era un pericol.

Într-o zi, mama mea a venit pe neașteptate. A văzut frigiderul aproape gol și hainele vechi ale Ilincăi.

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇

21/09/2025

— Nu-l vrem, doamnă, nu putem... Nu suntem pregătiți pentru așa ceva. Vocea tatălui meu biologic răsuna și acum în mintea mea, deși aveam doar câteva zile atunci. Am aflat mai târziu, dintr-un dosar prăfuit, că mama nici măcar nu m-a privit înainte să semneze hârtiile de abandon. M-am născut cu o boală genetică rară, pielea mea era mereu roșie și sensibilă, iar medicii le-au spus părinților că voi avea nevoie de îngrijiri speciale toată viața. Ei au ales să plece. Eu am rămas.

Am crescut în casa de copii din Ploiești, printre pereți reci și miros de clor. Îmi amintesc cm doamna Viorica, educatoarea, mă mângâia pe cap când plângeam noaptea. — O să fie bine, Nicule, tu ești băiat puternic. Dar eu nu mă simțeam puternic. Mă simțeam ca o greșeală pe care nimeni nu o vrea. Copiii râdeau de mine când îmi vedeau pielea sau când nu puteam să alerg ca ei. — Ești ciudat, Nicolae! — striga Adina, fetița cu părul blond din grupa mare. Mă ascundeam sub pat și îmi mușcam buzele până la sânge ca să nu plâng.

La șapte ani am ajuns într-o familie de plasament, la doamna Lidia și domnul Ion. Aveau deja doi copii mari, pe Sorin și Camelia. La început am crezut că am găsit acasă. Lidia mă lua în brațe și îmi spunea povești despre eroi care înving orice boală. Dar încet-încet am simțit cm răbdarea lor se topește. Mă certau când făceam crize de durere sau când trebuia să mergem la spital. — Nu putem trăi numai pentru tine! — țipa domnul Ion într-o seară, după ce am vărsat medicamentele pe covor. Camelia mă ignora, iar Sorin mă privea cu milă și scârbă.

Am schimbat trei familii până la 14 ani. De fiecare dată speram că va fi altfel. Că poate cineva mă va iubi pentru cine sunt, nu pentru cine ar fi vrut să fiu. Dar fiecare familie avea limitele ei. Unii nu suportau boala mea, alții nu voiau să-și complice viața cu un copil „defect”. Într-o zi, la 12 ani, am întrebat-o pe doamna Maria, ultima mea mamă de plasament: — De ce nu mă vrea nimeni? S-a uitat la mine cu ochii umezi: — Nu e vina ta, Nicolae... Dar nici a noastră nu e.

La școală eram mereu „băiatul din plasament”. Profesorii mă priveau cu compasiune sau indiferență. Colegii mă evitau sau mă tachinau. Într-o pauză, Vlad mi-a aruncat ghiozdanul pe geam și a râs: — Să vedem dacă ți-l aduce mama ta! Am fugit pe scări și am plâns în curtea școlii până când a venit portarul să mă ia.

Singurul loc unde mă simțeam în siguranță era biblioteca orașului. Doamna Ruxandra, bibliotecara, m-a lăsat să citesc cât voiam. Acolo am descoperit povești despre copii abandonați care au reușit să-și găsească drumul. Am început să scriu și eu, să-mi pun durerea pe hârtie. Era singura formă de libertate pe care o aveam.

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇

21/09/2025

— Nu mai pot, doamna profesoară, mă doare capul rău și mi-e rău la stomac... vocea lui Vlad, fiul meu de doisprezece ani, era abia o șoaptă în sala de clasă. Profesoara de matematică, doamna Popescu, nici nu s-a uitat la el. — Vlad, nu te mai preface! Toți încercați să scăpați de test. Stai jos și termină!

Asta mi-a povestit el mai târziu, cu ochii în lacrimi, după ce totul s-a întâmplat. Dar eu atunci nu știam nimic. Eram la birou, încercând să termin un raport, când telefonul a început să sune insistent. Numărul școlii. Inima mi-a sărit o bătaie.

— Domnule Ionescu? Sunt asistenta școlii. Vlad a leșinat în timpul orei și s-a lovit la cap. Am chemat ambulanța.

Nu-mi amintesc cm am ajuns la școală. Am alergat pe coridorul lung, cu pereți galbeni și miros de dezinfectant ieftin, până la cabinetul medical. Vlad era întins pe pat, cu o pungă de gheață pe frunte și ochii închiși. Când m-a simțit lângă el, a deschis ochii și a început să plângă în hohote.

— Tata... am rugat-o... am rugat-o să mă lase să ies... nu m-a lăsat...

Am simțit cm mă sufoc de furie și neputință. Mereu l-am învățat pe Vlad ce să facă dacă simte că îi vine să leșine: să se așeze jos, să ceară ajutor, să nu se rușineze. Dar ce folos dacă adulții din jur îl ignoră?

Ambulanța a venit repede. L-au dus la spital pentru investigații. Din fericire, nu avea decât o contuzie ușoară, dar medicul mi-a spus clar: „Copilul dumneavoastră are o formă ușoară de epilepsie vasovagală. Trebuie să fie ascultat când spune că nu se simte bine.”

Când am ajuns acasă, soția mea, Irina, plângea în bucătărie. — Nu pot să cred că s-a întâmplat asta! Cum să nu-l lase să iasă? Ce fel de oameni sunt aceștia?

Am decis că nu pot lăsa lucrurile așa. A doua zi am mers la școală, cu Vlad de mână. Directoarea ne-a primit cu un zâmbet fals și promisiuni goale: — Vom investiga situația, domnule Ionescu. Îmi pare rău pentru incident.

Dar doamna Popescu nici măcar nu și-a cerut scuze. — Copiii exagerează mereu când e vorba de teste sau teme! Dacă aș asculta fiecare scuză...

— Nu e o scuză! am izbucnit eu. Copilul meu are o afecțiune medicală! A leșinat pentru că nu l-ați ascultat! Dacă pățea ceva mai grav? Cine răspundea?

Vlad tremura lângă mine, rușinat și speriat. Am simțit cm toată furia mea se transformă în disperare. Câți copii mai trebuie să sufere până când adulții vor învăța să-i asculte?

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇

21/09/2025

— Nu mai plânge, Irina! Ți-am spus să nu mai plângi! — vocea lui Sorin răsuna ca un tunet în bucătăria îngustă, iar pumnul lui s-a izbit de masă cu o forță care a făcut farfuriile să tresară. M-am strâns instinctiv, cu spatele lipit de frigider, încercând să-mi ascund lacrimile. David, băiețelul meu de patru ani, stătea nemișcat în prag, cu ochii mari, umezi, privind la scena care se repeta aproape seară de seară.

— Mami, ți-e frig? — a șoptit el, încercând să mă facă să zâmbesc. Dar nu puteam. Mâinile îmi tremurau și inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că o să-mi sară din piept.

Sorin s-a apropiat de mine cu pași grei. Am simțit mirosul lui de alcool înainte să-i văd fața roșie, transpirată. — Nu ești bună de nimic! — a urlat el, iar palma lui a venit peste obrazul meu cu o viteză pe care nu am putut-o anticipa. Am căzut pe podea, simțind gustul metalic al sângelui în gură.

David a început să plângă. — Nu-l atinge pe mami! — a strigat el cu vocea lui subțire, dar Sorin nici nu l-a băgat în seamă. S-a întors spre el cu o privire rece, de animal hăituit.

— Taci din gură! — a răcnit Sorin, ridicând mâna spre copil. În acel moment, ceva s-a rupt în mine. Am uitat de frică și m-am ridicat în genunchi, apucându-l de picior.

— Lasă-l! E doar un copil!

Sorin m-a împins la loc pe podea și a ieșit trântind ușa. Am rămas acolo, cu David lângă mine, amândoi tremurând. L-am strâns la piept și am plâns împreună.

Așa arătau serile noastre. Zilele erau ceva mai liniștite; Sorin lucra la service-ul auto din cartier și venea acasă abia după-amiaza. Eu lucram ca vânzătoare la magazinul alimentar din colț, dar banii abia ne ajungeau pentru chirie și mâncare. Nu aveam pe nimeni aproape. Mama murise când eram adolescentă, iar tata nu vorbea cu mine de când m-am măritat cu Sorin împotriva voinței lui.

Prietenii dispăruseră rând pe rând. Nimeni nu vrea să fie martor la nefericirea altuia.

Într-o seară de noiembrie, frigul pătrundea prin geamurile vechi ale apartamentului nostru din Berceni. Sorin venise acasă mai devreme decât de obicei și era deja beat. Mirosea a țuică ieftină și a benzină. David se juca pe covor cu mașinuțele lui roșii, iar eu pregăteam ciorba de cartofi.

— Ce-i cu ciorba asta? Nu știi să gătești nimic ca lumea? — a început el să urle din senin.

Am încercat să-i explic că nu mai avem bani pentru carne, dar nu m-a ascultat. A aruncat oala pe jos și m-a apucat de braț atât de tare încât am simțit cm mi se învinețește pielea sub degete.

— O să te-nvăț eu minte! — a spus printre dinți.

David s-a ridicat brusc și a fugit spre ușă. L-am văzut cm deschide ușa de la apartament și dispare pe scări. Sorin nici nu l-a observat; era prea ocupat să mă amenințe.

Au trecut câteva minute până când am auzit bătăi puternice în ușă. Era vecina de la trei, doamna Stanciu, cu David în brațe. Copilul plângea și repeta întruna: — Veniți repede! Tati o bate pe mami!

Doamna Stanciu a intrat peste noi fără să ceară voie. — Ce faci aici, măi omule? Ți-ai ieșit din minți? — l-a întrebat pe Sorin cu o voce aspră.

📖 Continuarea poveștii e în comentariu 👇

21/09/2025

— Tata, nu-i prea strânsă coada? am întrebat, privind cm mâinile lui mari și bătătorite încercau să prindă elasticul în jurul părului mamei. Era a treia oară când încerca și deja simțeam cm răbdarea lui se subțiază ca firul de ață. Mama stătea pe scaunul cu rotile, cu ochii închiși, încercând să-și ascundă lacrimile.

— Nu-i nimic, Ion, lasă așa, a șoptit ea, dar vocea îi tremura.

Era o dimineață de iarnă, cu zăpadă murdară pe trotuar și miros de cafea arsă în bucătărie. Cu doar două luni înainte, mama căzuse pe scări la serviciu și medicii ne-au spus că nu va mai merge niciodată. Avea 47 de ani și toată viața ei fusese o alergare continuă: între jobul de la școală, piață, casă și noi, copiii. Acum, totul se oprise.

Tata nu fusese niciodată omul gesturilor tandre. Crescut la țară, cu palma grea și vorba scurtă, el era cel care repara robinetul sau aducea lemnele. Dar într-o zi, când am venit acasă de la liceu, l-am găsit pe tata în fața oglinzii din baie, cu peria mamei în mână. Repeta mișcările pe propriul păr scurt, încercând să-și dea seama cm să facă o coadă decentă. L-am privit din prag fără să spun nimic. Pentru prima dată l-am văzut vulnerabil.

— Nu pot s-o las așa... Nu pot s-o las să se simtă urâtă sau neputincioasă, mi-a spus el fără să se întoarcă spre mine.

În fiecare dimineață, tata îi pieptăna părul mamei. La început era stângaci: îi trăgea firele, îi prindea urechile sau îi lăsa șuvițe rebele. Mama plângea uneori după ce ieșeam din cameră. Eu mă enervam pe tata: „De ce nu o lași să meargă la coafor? De ce nu chemi pe cineva?” Dar el nu voia. Era încăpățânat. Voia să fie el cel care are grijă de ea.

Într-o seară, după ce am terminat temele, am auzit-o pe sora mea mai mică, Ana, certându-se cu tata:

— Nu vezi că o doare? Las-o să-și facă singură cm poate!

— Ana, dacă ar putea, ar face! Dar nu poate! a răspuns tata cu voce groasă.

Mama l-a privit atunci lung și i-a spus încet:

— Ion, nu trebuie să faci totul singur. Lasă-ne să te ajutăm.

Dar tata nu voia ajutor. Era modul lui de a-și cere iertare pentru toate momentele când fusese prea aspru sau absent. Era modul lui de a-și arăta dragostea.

Au trecut luni. Tata a devenit tot mai priceput: îi făcea mamei codițe împletite sau cocuri simple. Uneori râdeam toți trei de rezultatul final; alteori mama plângea în tăcere după ce plecam la școală. Prietenele ei au început să o viziteze mai rar. Unii vecini șușoteau pe la colțuri: „Săraca Elena... uite ce-a ajuns.”

Eu mă simțeam rușinată când colegii mă întrebau de ce mama nu mai vine la serbări sau de ce tata arată mereu obosit. Am început să lipsesc de acasă tot mai des. Îmi găseam refugiu la bibliotecă sau la prietena mea Roxana.

Într-o zi, am venit acasă și am găsit-o pe mama privind pe geam. Părul îi era prins într-o coadă perfect dreaptă.

— Tata a stat azi o oră întreagă până i-a ieșit așa cm voiam eu, mi-a spus ea zâmbind trist.

Am simțit un nod în gât. M-am așezat lângă ea și am întrebat-o:

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇

21/09/2025

— Nu pot să cred că ai avut curajul să vii aici, Radu! am izbucnit, cu mâinile tremurând pe clanța ușii. Ploua torențial, iar umbrele copacilor se proiectau strâmb pe pereții blocului nostru vechi din cartierul Dristor. Radu stătea în prag, ud leoarcă, cu privirea pierdută și cu mâinile strânse în jurul unei valize ponosite. Lângă el, o femeie tânără, cu ochii roșii de plâns, își ținea palmele împreunate ca pentru rugăciune.

— Te rog, Ilinca, lasă-mă să-ți explic... a șoptit el, vocea lui răgușită trădând oboseala și frica.

Nu-l mai văzusem de opt ani. Opt ani de când dispăruse fără urmă după ce tata murise și lăsase totul pe umerii mei: datoriile, grijile pentru mama bolnavă, casa care se dărâma peste noi. Radu fugise atunci cu banii de la înmormântare și cu inelul de aur al mamei. Nu mi-a scris, nu m-a sunat, nu a trimis nici măcar o carte poștală. Pentru mine, fratele meu murise în acea zi.

— Ilinca, te rog... nu avem unde să mergem. Am greșit, știu. Dar am nevoie de ajutorul tău acum. Măcar lasă-ne să stăm o noapte aici, a spus el, privind în jos.

Am simțit cm inima îmi bate nebunește. Mama dormea în camera ei, abia respirând sub greutatea bolii. Dacă s-ar fi trezit și l-ar fi văzut pe Radu? Ar fi fost bucurie sau ar fi murit de supărare?

— Cine e la ușă? s-a auzit vocea mamei din dormitor.

— Nimeni, mamă! am răspuns repede, apoi m-am întors spre Radu și soția lui. Inima îmi spunea să-i las să intre. Mintea îmi urla să-i alung.

Am făcut un pas înapoi și le-am făcut semn să intre. S-au strecurat tăcuți pe holul îngust, lăsând în urmă o dâră de apă și frig.

— Mulțumesc... a șoptit femeia. — Eu sunt Ana.

Nu i-am răspuns. Am mers direct în bucătărie și am pus la fiert apă pentru ceai. Mâinile îmi tremurau atât de tare încât am scăpat cana pe gresie.

— Ilinca... știu că nu merit iertarea ta. Dar nu am venit aici ca să-ți cer nimic altceva decât un acoperiș pentru o noapte. Am pierdut totul la Cluj. Firma la care lucram a dat faliment, am rămas fără bani și fără casă. Ana e însărcinată... a spus Radu încet.

M-am uitat la Ana. Avea ochii mari și triști, iar mâinile îi tremurau pe burtica abia vizibilă.

— Și ce vrei de la mine? Să uit tot ce ai făcut? Să mă prefac că nu ai dispărut când aveam cea mai mare nevoie de tine?

Radu a oftat adânc.

— Nu pot schimba trecutul. Dar pot încerca să repar ceva din ce am stricat.

Am stat toată noaptea pe canapea, ascultând ploaia și gândindu-mă la copilăria noastră: cm ne jucam printre blocuri, cm ne certam pe telecomandă sau pe ultima felie de cozonac la Crăciun. Cum tata îl certa mereu pe Radu că nu e destul de responsabil și cm eu încercam să-l apăr mereu.

Dimineața, mama s-a trezit devreme și a intrat în bucătărie. Când l-a văzut pe Radu, a rămas nemișcată câteva secunde, apoi a început să plângă în hohote.

— Mamă... iartă-mă! a spus Radu, îngenunchind lângă ea.

Mama l-a mângâiat pe cap ca atunci când eram mici.

— Ești copilul meu... Nu pot să te urăsc. Dar nici nu pot uita ce ai făcut surorii tale.

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇

21/09/2025

— Nu ești în stare nici să fierbi o supă ca lumea! a izbucnit Viorica, soacra mea, trântind capacul oalei pe aragaz. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile tremurând ușor. Era a treia oară săptămâna aceea când îmi critica mâncarea, curățenia sau felul în care îl cresc pe Vlad, băiețelul meu de patru ani. Mă simțeam ca o musafiră în propria casă, deși locuiam acolo de aproape șase ani, de când mă măritasem cu Radu.

În acea seară, după ce Vlad a adormit, m-am retras în dormitor și am început să plâng în surdină. Radu a intrat după câteva minute.

— Ce s-a întâmplat iar? a întrebat el, oftând.

— Nu mai pot, Radu. Simt că orice fac e greșit pentru mama ta. Parcă nu sunt niciodată destul de bună...

El s-a așezat lângă mine, dar nu a spus nimic. Știam că îi era greu să fie prins la mijloc. Viorica rămăsese văduvă de tânără și îl crescuse singură pe Radu. Îi era recunoscător și nu voia să o supere. Dar eu? Eu unde eram în toată ecuația asta?

A doua zi dimineață, la cafea, Viorica a început iar:

— Să nu uiți să-i dai lui Vlad vitamina aia! Și vezi că iar ai lăsat jucăriile împrăștiate prin sufragerie.

Am simțit cm mi se strânge stomacul. Am răspuns calm:

— Mulțumesc, mama Viorica, mă ocup.

Dar în sufletul meu era furtună. În acea zi am mers la biserică. Nu mai fusesem de mult, dar simțeam nevoia să vorbesc cu Dumnezeu. Am aprins o lumânare și am stat pe bancă, cu ochii închiși, încercând să-mi liniștesc gândurile. „Doamne, dă-mi răbdare și înțelepciune să trec peste asta. Ajută-mă să nu răspund cu răutate.”

În zilele următoare am început să mă rog mai des. Nu știu dacă rugăciunea mi-a adus răspunsuri concrete sau doar liniște interioară, dar am început să văd lucrurile altfel. Am observat că Viorica nu era doar critică – era și singură. Își petrecea zilele făcând curat obsesiv sau gătind pentru toți, dar rareori vorbea despre ea însăși.

Într-o după-amiază ploioasă, am găsit-o pe Viorica în bucătărie, privind pe fereastră cu ochii umezi.

— Mama Viorica... sunteți bine?

A tresărit și s-a șters repede la ochi.

— Da, da... doar mă gândeam la niște lucruri.

Am ezitat o clipă, apoi am spus:

— Știu că nu e ușor să locuiți cu noi. Nici pentru mine nu e simplu... Dar poate putem încerca să ne înțelegem mai bine.

S-a uitat la mine lung, ca și cm nu-i venea să creadă ce aude.

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇

20/09/2025

— Ana, nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc cu atâtea minciuni! vocea lui Radu răsună în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile tremurânde, simțind cm totul se prăbușește în jurul meu. Ilinca, fetița lui de opt ani, stătea la masă cu ochii mari, privind când la el, când la mine.

Nu era copilul meu, dar de doi ani încercam să fiu mama de care avea nevoie. Încercam să fiu femeia pe care Radu o putea iubi fără să se teamă că trecutul meu sau al lui ne va distruge. Dar umbrele nu dispar doar pentru că le ignori.

— Ce minciuni, Radu? am întrebat încet, deși știam exact la ce se referă. La faptul că nu-i spusesem niciodată adevărul despre tatăl meu, despre cm am crescut într-o casă unde tăcerea era mai grea decât orice palmă. La faptul că încă mă trezeam noaptea plângând, fără să pot explica de ce.

— Ana, nu pot să construiesc ceva cu tine dacă nu știu cine ești cu adevărat. Nu pot să-i cer Ilincăi să te iubească dacă tu nu te poți iubi pe tine însăți! a spus el, ridicând vocea.

Ilinca a început să plângă încet, iar eu m-am simțit vinovată pentru tot: pentru trecutul meu, pentru prezentul nostru, pentru viitorul care părea tot mai incert. Am vrut să fug, să mă ascund undeva unde nimeni nu mă cunoaște și nimeni nu are așteptări de la mine.

Dar n-am făcut-o. Am rămas acolo, în bucătăria noastră mică dintr-un cartier vechi din Ploiești, privind la bărbatul pe care îl iubeam și la copilul care avea nevoie de mine. Am inspirat adânc și am început să vorbesc.

— Tatăl meu... nu era un om bun. Mama a plecat când aveam șase ani și m-a lăsat cu el. Ani de zile am crezut că e vina mea că a plecat. Că nu am fost destul de bună. Când am crescut, am jurat că n-o să las niciodată un copil să se simtă așa cm m-am simțit eu.

Radu s-a așezat lângă mine, iar Ilinca s-a apropiat încet și mi-a luat mâna. Am simțit cm lacrimile îmi curg pe obraji, dar nu m-am oprit.

— De asta am fugit mereu de relații serioase. De asta mi-e frică să mă apropii prea mult de voi. Mi-e teamă că o să vă rănesc fără să vreau. Dar vă iubesc... pe amândoi.

A urmat o liniște grea. Radu m-a privit lung, apoi a spus:

— Ana, nu vreau perfecțiune. Vreau adevăr. Vreau să știu că putem fi o familie chiar dacă suntem stricați pe alocuri.

Ilinca s-a lipit de mine și mi-a șoptit:

— Eu vreau să fii mama mea.

Am izbucnit în plâns și am îmbrățișat-o strâns. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că poate există speranță.

Dar viața nu e niciodată simplă. Câteva zile mai târziu, fosta soție a lui Radu a apărut la ușa noastră. Irina era frumoasă și sigură pe ea, genul de femeie care nu se teme de nimic. A venit să-și vadă fata și să-i spună lui Radu că vrea custodia totală.

— Nu cred că Ilinca e în siguranță aici! a spus ea răspicat, aruncându-mi o privire tăioasă. — Nu vreau ca fata mea să crească lângă o femeie cu probleme nerezolvate!

Continuarea poveștii în comentarii 👇👇

Această Lume

22/09/2025

22/09/2025

22/09/2025

21/09/2025

21/09/2025

21/09/2025

21/09/2025

21/09/2025

21/09/2025

21/09/2025

20/09/2025

Address

Website

Alerts

Shortcuts

Share

Category