30/06/2026
# *Partea a III-a – Prea târziu*
Femeia a căzut în genunchi.
Ținea scrisoarea la piept și plângea fără să mai poată rosti un cuvânt.
După câteva minute, a privit spre fetiță.
— Eu sunt Maria...
Am vrut să mă întorc de sute de ori.
Dar mi-a fost rușine.
Am crezut că nu mă va ierta niciodată.
Am aflat abia ieri că a murit.
Am venit prea târziu...
Fetița i-a întins umbrela roșie.
Un vecin o găsise lângă bancă și o păstrase.
Maria a strâns-o în brațe ca pe cel mai de preț lucru din lume.
A deschis-o.
În interior era cusută o bucată mică de material.
Pe ea scria:
„Pentru Maria.
Indiferent cât vei lipsi...
Acasă va exista mereu un loc pentru tine.
Tata.”
Maria a izbucnit în plâns.
A înțeles că, în timp ce ea se temuse de judecată, tatăl ei nu făcuse altceva decât să o aștepte.
Ani la rând.
În fiecare dimineață.
Cu aceeași speranță.
În aceeași stație.
În aceeași iubire.
În acea zi, Maria a mers la mormântul tatălui ei.
A așezat umbrela roșie lângă cruce și a șoptit:
— Iartă-mă că am venit prea târziu...
Vântul a început să bată ușor.
O rază de soare a ieșit dintre nori.
Iar pentru o clipă, Maria a avut senzația că cineva îi mângâie obrazul.
Poate că părinții nu trăiesc veșnic.
Dar dragostea lor nu moare niciodată.
Așa că, dacă ai părinții lângă tine...
Sună-i.
Îmbrățișează-i.
Spune-le că îi iubești.
Pentru că uneori, cel mai greu cuvânt din lume este...
*„Prea târziu.”*