12/06/2024
Băcăniile sunt pe cale de dispariție în Bucureștiul de azi, împânzit de supermarket-uri și mall-uri, însă în orașul de odinioară băcăniile erau magazine reputabile, semn de modernitate și evoluție de la târguri, piețe și dezordine.
În centrul Capitalei le găseai pe cele de lux, bine aprovizionate și cu bunătăți de care bucureștenii poate nici măcar nu auziseră, darămite să le vadă sau să le guste, răsfățuri venite de la mii de kilometri, care erau denumite „coloniale”. Una dintre cele mai vestite băcănii din București a fost cea a lui Dragomir Niculescu.
Termenul de „băcan”, respectiv „băcănie”, provin din limba arabă, de la „bakkal”, care a ajuns la noi în țară datorită influenței otomane și care se traduce în „negustor de comestibile”, potrivit Eisberg. Pe lângă bunuri normale, specifice țării, băcanii se întreceau și în bunuri exotice, de pe alte continente, pe care le denumeau „coloniale”.
Una dintre cele mai celebre băcănii din istoria Bucureștilor este cea a lui Dragomir Niculescu, care a fost deschisă pe Calea Victoriei, la parterul Casei Vanic, în 1895, pe locul librăriei E. Graeve. Niculescu a fost pregătit în ale meseriei în timp ce era ucenic la băcănia lui Colțescu înainte să deschidă Băcănia-Braserie „Dragomir Niculescu” – delicatese comestibile.
Încă de la început, Dragomir Niculescu căuta să se distingă față de restul băcăniilor prin produsele de lux. Astfel, în scurt timp, bucureștenii au aflat că pe Victoriei se afla o băcănie-braserie „plină cu toate bunătățile și delicatesurile”. Vitrinele în care erau atârnați mistreți și căprioare întregi furau ochii trecătorilor, iar clienții erau impresionați de modul în care erau expuse cele mai fine mărfuri. Spre exemplu, în magazin se găseau „nenumărate cutii cu icre negre într-un bazin cu gheață măruntă” dar și butoiașe cu icre de Manciuria. Ce l-a făcut pe Dragomir Niculescu însă celebru în rândul oamenilor de rând au fost vestitele „crochete din cașcaval și pateurile calde cu ciuperci”. Multe dintre delicatese erau aduse tocmai de la Paris, fiind aduse cu Orient-Expresul.
Casa Vanic a fost demolată însă în 1936, fiind construit în locul său un bloc în stil Art Deco de către L.K Schindl, unde Dragomir Niculescu și-a deschis prăvălia pe același colț, însă de data asta într-un spațiu mai mare. Deși denumirea blocului era Palatul Băncii Sindicatului Agricol Ilfov, succesul băcăniei de la parter a făcut ca bucureștenii să îi spună blocul Dragomir Niculescu.
Totuși, Niculescu nu a fost nici primul și nici ultimul băcan vestit din oraș. Există mărturii și dovezi legate de existența băcanilor și a băcăniilor încă din secolul al XVII-lea. Spre exemplu, Antim Ivireanul a primit la 1714 scutire de la dări din partea lui Șerban Cantacuzino pentru băcănia și o parte din celelalte posesii ale sale.
Printre primele băcănii mai distinse, cu bunătăți aparte, amintim pe cea a lui Asan și Martinovici, de pe Lipscani, a lui Căciulescu și Mincu de pe Calea Victoriei, sau cea care era deținută de Păun Popescu și care își avea sediul în Hanul Zlătari. La 1870, băcănia lui Păun Popescu era considerată una, dacă nu chiar cea mai bogată în mărfuri din tot Bucureștiul.
Ce puteai găsi la o astfel de băcănie? Ei bine, într-o reclamă a băcăniei lui Asan și Martinovici din „Vestitorul Românesc”, din 1857, se amintesc următoarele produse:
„[…] a sosit acum de curând mai jos însemnatele articole […]: ceai diferite calităţi, rom de Jamaica şi englezesc, esenţă de ponciu, zahăr, cafea, cacao pisată fără zahăr şi nepisată, ciocolată de mai multe cualităţi […] vinuri streine şi de la cele mai renumite case, precum Champagne mai multe cualităţi, Bordeaux, Chateau Lafitte, St. Julien şi Medoc, Madera […] şi altele."
Odată cu globalizarea, transportul mult mai ușor al mărfurilor a făcut ca bunurile odată exotice să fie la cel mult un kilometru distanță de bucureșteni, pe rafturile supermarketurilor. Totodată, răspândirea magazinelor de mari dimensiuni a dus la dispariția aproape în totalitate a băcăniilor, acestea rămânând în prezent aproape o simplă amintire distantă.
