26/06/2025
Te naști, și totul pare atât de simplu, atât de pur. Primele respirații, primele zâmbete, primele momente în care lumea pare infinită. Nu știi nimic, dar simți totul. Căldura unei mame. Mângâierea unui tată.
Copilăria, tărâm de basm cu miros de pâine caldă și genunchi juliți, vremea jocurilor fără griji, a zilelor pline de râsete cristaline și aventuri. Imaginația nu cunoaște limite. Dar, odată cu timpul, apar și primele, reguli „fă-ți ghiozdanul”, și „nu mai sta cu ochii-n sticlă”, primesc responsabilități: școala, temele,
dorința de a fi mai bun, de a înțelege lumea din jur.
Adolescența vine ca un vânt puternic. Începi să nu mai fii doar copil, ci cineva care începe să pună întrebări. Îți dorești independență, vrei să zbori din cuib, să descoperi cine ești cu adevărat. Vrei să fii văzut, înțeles, acceptat. În același timp, apar grijile - despre viitor, despre alegeri, despre cine vei fi. Primele iubiri, primele dureri, primele dezamăgiri. E perioada în care sufletul înflorește și se rănește în același timp. Echilibrul între distracție și responsabilitate devine tot mai fragil. Este vârsta la care oglinda devine un prieten, dar și un critic nemilos. Corpul se transformă, iar sufletul fremătă. Prieteniile devin piloni, iar rebeliunea o formă de exprimare.
Tineretea aduce cu ea primul job, primii bani câșigați cu sudoare aduc un gust dulce al libertății și al realizării. Primul „te iubesc” rostit cu inima plină de speranță, emoții intense, dulci-amărui, ce lasă urme adânci în suflet. Îți trăiești viața cu pasiune, cu dorința de a-ți construi un drum propriu. Balansul între distracție și muncă devine o artă, iar nopțile lungi și diminețile devreme se împletesc într-un ritm alert. Este o perioadă de construcție, de visuri mari și de temelii puse pentru viitor.
Dar, în mijlocul acestor bucurii, începi să simți și maturitatea: iubirea adevărată, familia. Începi să înțelegi că viața e un echilibru delicat între a trăi și a înțelege. Familia devine un centru al existenței, iar respectul de sine, dobândit prin experiențe și provocări, se așează ca o ancoră solidă.
O etapă nouă: devii părinte.Ții pentru prima dată în brațe copilul tău. Rememorezi copilăria, te gândești la școală, la momentele în care ai învățat ce înseamnă iubirea, responsabilitatea. Ai iar emoții, dar nu pentru tine. Le porți pentru minunea din brațele tale.
Anii trec, și ridurile încep să se așeze, firele albe să apară, durerile să devină tot mai frecvente. Corpul îmbătrânește, dar sufletul păstrează amintirile, iubirile și regretele. Poate că nu ai făcut suficient sport, poate că alimentația nu a fost mereu cea mai bună, dar în suflet păstrezi iubirea pentru familie și dorința de a fi aproape de cei dragi. Copilul tău, nu mai e copil, odinioară o prezență mică, te-a ajuns în înălțime, este deja un tânăr ce merge spre propriile sale vise, se îndreaptă spre propria maturitate. Iar tu, ajuns "în etate", cm frumos se spune, ai atins o înțelepciune calmă.
Și apoi, apare un nou miracol: nepotul tău. Stai în brațe un bebeluș, care, deși nu mai e al tău, e totuși al copilului tău. Și te topești. Emoțiile te copleșesc, lacrimile apar și nu le poți opri, pentru că știi că ai ajuns la un moment în care viața se repetă, dar diferit. Îți dorești doar să mai ai timp. Să fii acolo. Să vezi cm crește. Să-i povestești basme. Să-i spui despre când erai copil. Să-ți vezi moștenirea, în carne și oase.
Viața nu este o cursă, nu este perfectă, dar este o călătorie, un dans etern între început și sfârșit, între învățare și predare, între a primi și a oferi. În această călătorie, viața ne oferă lecții despre iubire, despre durere, despre frumusețea de a fi oameni.
Și, chiar dacă timpul își pune amprenta, iar grijile devin mai grele, în suflet păstrezi mereu speranța și iubirea pentru cei dragi. Pentru că, în final, viața nu e despre cât de mult am trăit, ci despre cât am iubit și cât am fost iubiți.
Și dacă te întrebi: unde s-a dus timpul?
Răspunsul e simplu: în viață.
În fiecare clipă trăită. În fiecare zâmbet, fiecare cădere, fiecare rid.
Totul se repetă. Dar totul e unic.
Asta e frumusețea vieții. E același drum, dar parcurs cu pași diferiți.
Și, la final, tot ce-ți rămâne e să spui: a meritat.
