Sfatul Logopedului

09/09/2026

În fiecare septembrie apare aceeași imagine, a unor educatoare cu ani mulți de experiență care spun că nu mai știu ce să facă. Copii care plâng ore întregi, copii care se agață de ușa grupei, copii care nu vor să stea la masă, nu răspund la cereri, nu intră în joc, nu se desprind de adultul de care s-au atașat. Într-o singură grupă pot ajunge, în același timp, copii care au mers la creșă și copii care văd pentru prima dată un colectiv, copii care vorbesc fluent și copii care abia au câteva cuvinte în vocabular, copii obișnuiți cu reguli și copii pentru care orice limită produce o explozie, copii cu dezvoltare tipică și copii care au nevoie de sprijin suplimentar.

În mijlocul tuturor acestora se află, uneori, un singur adult.

Un adult căruia îi cerem să consoleze, să organizeze, să observe, să educe, să prevină conflicte, să schimbe scutece, să ajute la masă, să răspundă nevoilor individuale, să construiască relații și, eventual, să mai desfășoare și activități educative.

Apoi, dacă după două zile grupa încă plânge, concluzia se trasează repede, aceea că educatoarea nu se descurcă.

Eu cred că trebuie să avem o discuție mult mai serioasă despre ce îi cerem unui educator la începutul vieții colective a copilului.

Ce poate face educatorul?

În primul rând, să renunțe la ideea că în primele zile trebuie să facă activități. Copilul de 2-3 ani care tocmai s-a desprins de părintele lui nu are nevoie de un program spectaculos. Are nevoie să afle că adultul din fața lui este previzibil, că plânsul lui poate fi suportat, că rutina se repetă, că masa vine, apoi jocul, apoi somnul, că obiectele rămân acolo și că oamenii pleacă și se întorc.

Primele săptămâni sunt despre relație și siguranță înainte de a fi despre performanță educațională.

Educatorul poate construi ritualuri simple, poate reduce stimularea inutilă, poate vorbi puțin și clar, poate folosi aceleași formule, aceleași gesturi și aceeași succesiune a momentelor zilei. Poate observa copilul, în loc să îl interpreteze.

Și, mai ales, educatorul are nevoie să știe când o dificultate depășește ceea ce poate rezolva pedagogic. Un copil care nu vorbește, un copil care nu răspunde la nume, un copil cu comportamente repetitive, cu dificultăți majore de reglare sau cu întârzieri evidente nu are nevoie de etichete puse în grabă. Are nevoie de observație atentă, comunicare cu familia și, atunci când este cazul, evaluare și intervenție specializată și recomandări în acest sens.

Ce pot face părinții?

Să înțeleagă că adaptarea la colectiv este o responsabilitate comună.

Copilul are nevoie să știe că părintele are încredere în adultul care îl preia. Are nevoie de despărțiri clare, de rutine previzibile și de limite care există și acasă. Are nevoie să învețe treptat să aștepte, să ceară, să suporte o amânare, să strângă după el, să mănânce, să se joace fără un ecran pus permanent în fundal.

Are nevoie și de părinți care să accepte că educatoarea nu poate reproduce acasă, în fiecare zi, confortul și atenția de care copilul beneficiază în familie.

Binele copilului este susținut atunci când există colaborare de ambele părți.

Un părinte trebuie să poată spune ce observă la copilul lui, fără să fie întâmpinat de educator cu aluzii la răsfăț. Educatorul trebuie să poată spune că a observat la copil ceva ce merită urmărit, fără ca familia să audă automat o acuzație.

Copilul câștigă atunci când cei doi adulți pot vorbi despre el fără să se apere unul de celălalt.

Și ce ar trebui să facă statul?

În ceea ce privește sprijinul statului avem cea mai incomodă discuție.

Putem să le cerem părinților mai multe limite, educatorilor mai multă răbdare, să facem cursuri despre dezvoltarea copilului, despre atașament, autoreglare și incluziune.

Însă, există o limită până la care formarea profesională poate compensa lipsa resurselor.

Un educator foarte bun nu poate fi simultan disponibil emoțional pentru cincisprezece copii care plâng. Nu poate observa fin dezvoltarea fiecăruia, în timp ce îi supraveghează pe ceilalți. Nu poate construi adaptarea individualizată a fiecărui copil atunci când întregul grup intră în aceeași cameră, în aceeași zi, într-un sistem gândit mai degrabă pentru eficiență administrativă decât pentru ritmul copilului mic.

Statul ar trebui să înceapă să privească adaptarea la creșă și grădiniță ca pe o etapă educațională în sine, nu ca pe o problemă pe care educatorul trebuie să o rezolve singur.

Asta se traduce prin grupe gestionabile, mai mulți adulți acolo unde nevoile o cer, personal de sprijin accesibil, proceduri reale pentru copiii cu cerințe educaționale speciale, formare practică și timp pentru comunicarea cu familia.

Înseamnă și să acceptăm că incluziunea adevărată nu înseamnă doar să așezăm un copil cu nevoi suplimentare într-o grupă obișnuită și să îi spunem educatoarei să se descurce cm poate.

Trebuie să îi oferim educatorului condițiile în care acel copil chiar poate fi inclus.

Dacă știm că primele săptămâni sunt atât de dificile, de ce organizăm începutul în masă, cu grupuri mari și resurse minime?

E necesar să regândim chiar începutul.

Mai puțini copii introduși simultan, mai mult timp pentru acomodare, mai mulți adulți în primele săptămâni. O perioadă în care scopul principal este construirea siguranței, nu bifarea activităților din planificare.

Copiii de astăzi nu sunt neglijați și nici părinții de astăzi nu sunt toți neglijenți. Educatorii de astăzi nu sunt toți nepregătiți.

Avem copii care cresc într-o lume foarte diferită, familii care încearcă să se adapteze unor realități noi și profesioniști cărora li se cere să țină toate aceste schimbări în brațe, uneori cu prea puțin sprijin.

Putem căuta un singur vinovat pentru a descoperi motivul plânsului unui copil? Eu consider că ar trebui, mai degrabă, să ne întrebăm ce are nevoie acel copil, ce poate face adultul de lângă el și ce condiții trebuie să creeze sistemul pentru ca micuțului să îi fie bine odată cu începutul frecventării colectivității.

09/09/2026

Astăzi am ajuns cu Amza la un service de calculatoare, pentru că Amza îmi scosese tastele laptopului și aveam nevoie urgent de el. :))

Am găsit un service în zonă unde ne-au înlocuit pe loc tastatura, repede și eficient. Cât timp am așteptat pe hol, unul dintre domnii care lucrau acolo a primit o comandă pentru soția lui, profesoară. Un clopoțel.

L-a scos din ambalaj și, văzându-l pe Amza cât de curios era, i l-a dat puțin să se joace cu el. Amza, evident, a fost imediat fascinat.

Și, uitându-mă la el, m-am întors pentru câteva minute în școala mea.

În clasele primare îmi plăcea foarte mult să sun eu de intrare și de ieșire. Eram șefa clasei și, mai târziu, la gimnaziu, când eram de serviciu pe școală, aveam aceeași bucurie când venea momentul să sun. Tata îmi cumpărase un ceas și abia așteptam să verific ora la care trebuia să înceapă pauza. Era un gest simplu, dar pentru mine avea ceva important, eu eram cea care anunța că se schimbă ceva.

Clopoțelul pare astăzi un obiect dintr-o altă epocă. Școala are sonerii automate, ceasuri, telefoane, table interactive, calendare digitale. Timpul poate fi măsurat și anunțat în nenumărate feluri.

Și totuși, clopoțelul face ceva ce tehnologia nu poate înlocui chiar atât de ușor, transformă trecerea dintre două momente într-un mic ritual colectiv.

Copiii aud același sunet și știu că se termină ceva și începe altceva. Că ora s-a încheiat, că urmează pauza, că trebuie să se ridice, să se adune, să se pregătească pentru următorul moment al zilei.

Ne putem întreba dacă clopoțelul este cu adevărat perimat sau doar ni se pare astfel pentru că am început să privim cu suspiciune lucrurile simple, tradiționale, care nu mai au nevoie de tehnologie ca să funcționeze?

Astăzi, Amza a ținut în mână un clopoțel pe care o profesoară îl va folosi în clasa ei.

Mi s-a părut, pentru câteva clipe, că două generații s-au întâlnit într-un service de calculatoare. Un copil care tocmai îmi stricase laptopul și o școală care încă își mai anunță începuturile și sfârșiturile cu un clopoțel.

08/09/2026

Copilul are nevoie de un om viu, care se caută, care se întreabă, care uneori greșește, se răzgândește, obosește, se teme și apoi se întoarce către copil cu disponibilitate și iubire. Un părinte care își recunoaște limitele îi oferă copilului ceva mult mai valoros decât imaginea perfecțiunii, îi arată că poți rămâne întreg chiar și atunci când nu ai toate răspunsurile.

Copiii cresc bine în relații suficient de bune, nu în jurul unor adulți fără fisuri. Au nevoie să întâlnească un părinte care poate repara după o zi grea, care poate spune că a greșit, care își poate cere iertare și poate încerca din nou. Din aceste mici reparații se construiește siguranța lor interioară. Iar mama care se întreabă, uneori până la epuizare, dacă face destul pentru copilul ei, este mult mai aproape de ceea ce are copilul nevoie decât își imaginează.

07/09/2026

06/09/2026

De fiecare dată când copilul începe ceva nou, o parte din noi începe și ea. Creșa, grădinița, școala, liceul, apoi facultatea….
De fiecare dată, ne întrebăm dacă va fi bine, dacă se va descurca, dacă va găsi oameni buni, dacă va ști să ceară ajutor, dacă va putea să stea fără noi. Emoția aceasta este firească. Vine din iubire, din desprindere și din faptul că, pentru câteva ore, lumea copilului se mută într-un loc în care noi nu mai putem fi lângă el.

Una dintre cele mai frumoase forme de iubire este să-l însoțești până la ușă și, chiar dacă inima îți tremură, să ai încredere că el va intra și se va adapta. Va plânge, va râde, va greși, va învăța, își va face loc printre ceilalți și, încet-încet, își va construi acolo o mică lume a lui. Noi învățăm, la fiecare început, aceeași lecție, despre cm copilul nostru crește și poate duce cu el iubirea noastră chiar și atunci când mâna noastră rămâne, pentru o vreme, în afara ușii.

05/09/2026

Clasa perfect decorată nu este clasa perfectă pentru învățare

Avem o tendință firească, în educație, de a face spațiul copilului cât mai frumos, cât mai vesel, cât mai bogat în culoare și informație. Punem pe pereți litere, cifre, animale, reguli, anotimpuri, emoții, hărți, personaje, lucrările copiilor, calendare și tot felul de materiale care ne spun, fiecare în parte, ceva important.

Facem asta cu intenție bună, vrem ca elevul să intre într-o clasă care îl atrage, îl stimulează, îl provoacă să privească și să descopere.

Un copil mic nu trăiește întotdeauna această bogăție vizuală așa cm o trăim noi.

Pentru adult, un perete plin poate însemna o clasă pregătită, vie, creativă, în care se întâmplă lucruri. Pentru copil, fiecare imagine, fiecare literă, fiecare culoare, fiecare obiect poate deveni un punct de captare a atenției.

Atenția copilului este încă în formare.

El nu are întotdeauna capacitatea de a realiza că ceea ce spune doamna este mai important decât planșa din spatele ei. Nu poate filtra cu aceeași ușurință ca adultul ceea ce este relevant de ceea ce este doar prezent în jurul lui.

Într-o clasă foarte încărcată vizual, copilul poate avea de făcut două lucruri în același timp, și anume să învețe ceea ce îi este predat și să își regleze permanent atenția într-un mediu care îi oferă zeci de invitații simultane de a privi.

A atrage atenția și a susține atenția sunt două lucruri diferite.

Un decor bogat poate atrage foarte ușor privirea copilului. Învățarea are însă nevoie de capacitatea de a rămâne acolo unde este informația importantă.

O clasă bună pedagogic nu este neapărat cea mai colorată și nici cea mai spectaculoasă.

Este cea în care mediul are o logică.

Există locuri în care informația este expusă și locuri care rămân libere, materiale care apar atunci când devin utile și apoi dispar din câmpul vizual. E important să afișăm lucrări ale copiilor, dar ele nu trebuie să ocupe fiecare suprafață disponibilă. Culoarea are un rost, însă și un perete gol are rostul lui, e nevoie de stimulare, dar și de liniște vizuală.

Avem tendința să credem că un copil trebuie permanent stimulat pentru a învăța. În realitate, dezvoltarea nu se întâmplă doar prin cantitatea de stimuli pe care o oferim, ci și prin felul în care copilul reușește să îi organizeze, să îi selecteze și să îi lege între ei.

Uneori, ceea ce îi trebuie copilului este un material didactic la vedere, alteori îi trebuie un perete gol.

Merită să ne uităm altfel la sala de clasă și să ne întrebăm, înainte să mai adăugăm ceva pe un perete, dacă asta îl ajută pe copil să învețe sau doar îi atrage atenția. O sală de învățare nu trebuie să câștige concursul pentru cel mai frumos spațiu.

Sala de clasă trebuie gândită să îi ofere copilului suficientă claritate astfel încât, atunci când profesorul vorbește, când citește, când explică sau când îi cere să rezolve o sarcină, să poată înțelege ce este important și unde trebuie să își îndrepte atenția.

Cel mai educativ lucru pe care îl putem pune într-o clasă este un spațiu liber. Less is more.

05/09/2026

Copilul are nevoie de mai mult decât să fie fericit

Există în iubirea părintească o dorință aproape imposibil de stăpânit, aceea de a-i cruța copilului nostru suferința pe care noi o putem anticipa. Îl vedem plângând și vrem să-i ștergem lacrimile înainte să apuce să înțeleagă ce simte, îl vedem frustrat și căutăm repede o soluție, îl vedem pierzând și avem impulsul de a repara situația, pentru că durerea lui ajunge în noi înainte să apuce să devină experiența lui.

Într-o anumită măsură, aceasta este chiar funcția părintelui. Copilul mic are nevoie de un adult care să-i împrumute reglarea pe care el încă nu o are, care să-i ofere siguranță atunci când emoțiile sunt prea mari și care să transforme lumea într-un loc suficient de previzibil pentru ca dezvoltarea să poată avea loc. Winnicott vorbea despre această funcție a mediului ca despre un “holding”, acel spațiu relațional în care copilul poate crește fără să fie obligat să se descurce singur înainte de vreme.

Pe măsură ce copilul crește însă, aceeași iubire care la început înseamnă protecție începe să capete o altă formă. Părintele bun nu mai este cel care îndepărtează fiecare obstacol, ci adultul care poate rămâne aproape în timp ce copilul descoperă că unele obstacole pot fi traversate.

Este o schimbare subtilă și dificilă pentru orice părinte.

Pentru că este mult mai ușor să faci ceva în locul copilului decât să-l privești încercând, ezitând, greșind și încercând din nou. Este mai ușor să-i cumperi imediat ceea ce își dorește decât să-l însoțești prin frustrarea de a aștepta. Este mai ușor să intervii într-un conflict între copii decât să-i dai posibilitatea de a descoperi, cu ajutorul tău, cm se repară o relație. Este mai ușor să transformi orice pierdere într-o nouă oportunitate de a câștiga decât să stai lângă el în acea tristețe pe care, pentru câteva minute sau câteva ore, nimeni nu o poate face să dispară.

Un copil are, însă, nevoie să afle, treptat, că poate supraviețui acestor stări.

Are nevoie să descopere că frustrarea are un capăt, că rușinea poate fi suportată, că o greșeală poate fi reparată, că o relație se poate pierde și că o altă relație poate fi construită, că uneori oamenii spun NU, că lucrurile pe care ni le dorim nu vin întotdeauna atunci când le dorim și că o zi proastă nu îi transformă întreaga viață.
Aceasta este una dintre rădăcinile rezilienței.

Reziliența nu este o armură cu care copilul vine pe lume și pe care părintele trebuie să o verifice periodic. Cercetările din psihologia dezvoltării o descriu mai degrabă ca pe un proces care se formează în timp, prin relații stabile, experiențe de adaptare și dezvoltarea unor capacități precum reglarea emoțională, rezolvarea problemelor și sentimentul de competență. Ann Masten, una dintre cercetătoarele fundamentale ale domeniului, a arătat că reziliența se sprijină adesea pe mecanisme obișnuite ale dezvoltării și pe relații obișnuite, dar suficient de bune, ceea ce a numit sugestiv “ordinary magic”.

Aici se află una dintre cele mai importante confuzii ale parentingului contemporan, și anume am început să tratăm fericirea copilului ca pe o stare pe care părintele trebuie să o producă permanent.

Un copil fericit devine, în această logică, copilul care nu se plictisește, nu așteaptă prea mult, nu pierde, nu este respins, nu plânge prea mult, nu se lovește de limite și primește rapid o soluție atunci când ceva îl depășește.

Dar un astfel de copil poate avea foarte puține ocazii în care să afle cine este el atunci când lucrurile nu merg bine.

Iar viața, oricât de atent am construi copilăria, va avea grijă să-i ofere suficiente asemenea momente.

De aceea, una dintre cele mai valoroase experiențe pe care i le putem oferi copilului este aceea de a trăi dificultatea într-un mediu sigur. Să fie frustrat și să aibă lângă el un adult care nu se sperie de frustrarea lui. Să fie trist și să descopere că tristețea lui poate fi primită. Să eșueze și să nu simtă că iubirea părinților se retrage odată cu performanța. Să fie furios fără ca adultul să-i răspundă cu aceeași furie. Să încerce singur și să știe că poate reveni la noi atunci când are nevoie.

Aceasta este diferența dintre abandon și autonomie.

Copilul nu devine rezilient pentru că îl lăsăm să se descurce singur cu tot ceea ce îl depășește. Devine treptat mai capabil să se descurce singur pentru că, înainte de asta, a avut suficient timp în care cineva a fost acolo pentru el.

Winnicott vorbea despre mama “suficient de bună”, iar ideea aceasta mi se pare extraordinar de eliberatoare pentru părinții care încearcă să facă totul perfect. Copilul nu are nevoie de un adult care să anticipeze fiecare nevoie și să îndepărteze orice suferință. Are nevoie de un adult suficient de disponibil, suficient de sensibil și suficient de stabil încât să-i ofere protecție atunci când este prea mic și să-i permită, treptat, să se desprindă atunci când devine capabil.

În această desprindere se construiește sentimentul că lumea poate fi întâlnită, nu doar controlată.

Aceasta este una dintre cele mai mature forme de iubire pe care le putem oferi unui copil: să-i spunem, prin felul în care îl însoțim, “sunt aici când ai nevoie de mine, iar atunci când vei putea, voi avea încredere să te las să încerci”.

Copilul are nevoie de fericire, desigur. Are nevoie de joacă, tandrețe, râs, siguranță, libertate și sentimentul că este profund iubit.

Are nevoie însă și de experiența, construită puțin câte puțin, că poate rămâne întreg atunci când viața îl dezamăgește.

Adultul care va deveni nu va putea fi protejat de toate pierderile, respingerile, eșecurile și incertitudinile care fac parte din existența umană. Ceea ce putem construi în copilărie este ceva mai profund decât o colecție de zile fericite. Putem construi în el sentimentul că, atunci când viața devine dificilă, există un loc interior în care se poate întoarce, există oameni către care poate merge și există în el suficiente resurse pentru a încerca încă o dată.

Cel mai bun lucru pe care îl poate face un părinte pentru copilul său este să rămână aproape fără să-i ia din mâini experiența pe care numai el o poate trăi.

04/09/2026

Când copilul spune NU VREAU, începe să se întâmple ceva important

Când copilul începe să spună tot mai des “nu vreau”, avem tendința să vedem încăpățânare, opoziție sau o etapă care trebuie depășită cât mai repede, însă în spatele acestor două cuvinte se află una dintre cele mai importante descoperiri ale copilăriei. Copilul începe să simtă că are o voință proprie, că poate avea preferințe diferite de ale adultului și că le poate exprima prin limbaj.

Asta nu înseamnă că fiecare refuz trebuie acceptat, pentru că adultul rămâne cel care setează limitele și decide ceea ce este necesar, însă copilul poate fi ascultat chiar și atunci când nu poate primi ceea ce cere. În felul acesta, învață treptat că vocea lui contează, că diferența dintre oameni poate exista fără să rupă relația și că frustrarea poate fi dusă până la capăt.

NU VREAU devine, în timp, începutul unui limbaj al autonomiei, poată spune ce îi place, ce îl deranjează, ce acceptă, ce refuză și de ce are nevoie.

03/09/2026

Când copilul spune “dă-mi”, iar noi îi răspundem cu o lecție de politețe

Un copil de doi, trei sau patru ani spune “dă-mi apa”, iar adultul simte imediat nevoia să îl corecteze: “Cum se spune? Te rog, dă-mi apa.”

Copilul repetă “te rog”, primește apa, iar noi avem impresia că tocmai am mai făcut un pas în educația lui.

Doar că, în dezvoltarea limbajului, fiecare situație de comunicare are nevoie să fie privită puțin mai atent. Când copilul spune “dă-mi”, el nu transmite doar două cuvinte. El inițiază o interacțiune, formulează o cerere, își exprimă o nevoie, caută un interlocutor și învață că limbajul îl ajută să obțină ceva de la lumea din jur.

Acesta este momentul în care merită să-i răspundem, înainte de toate, ca unui om care încearcă să comunice.

“Vrei apă? Sigur, îți dau apa.”
sau

“M-ai rugat să îți dau apă, poftim!”

Copilul aude forma corectă fără să fie obligat să treacă de fiecare dată printr-un mic examen de limbaj.

Diferența pare mică, însă pentru copil poate fi importantă. Una este să simtă că vorbirea lui este primită, ascultată și continuată de adult, alta este să învețe că, înainte ca mesajul lui să fie auzit, trebuie să găsească forma corectă pe care o așteptăm de la el.

Politețea se construiește în relație, prin modelare, repetiție și experiențe cotidiene. Copilul o învață din felul în care îi vorbim, din felul în care cerem noi, mulțumim, așteptăm, oferim și reparăm.

Limbajul nu se dezvoltă la întâmplare sau că nu îl învățăm formulele sociale în aceste cazuri, ci alegem momentul potrivit pentru a le introduce.

Când copilul spune “dă-mi”, putem auzi mai întâi cererea din spatele cuvintelor.

Limbajul se dezvoltă cel mai bine acolo unde copilul simte că merită să vorbească, nu acolo unde fiecare propoziție este o ocazie pentru adult de a o corecta.

02/09/2026

Tati a plecat pentru trei zile, iar Amza, la un an și opt luni, a început să-l caute și să vorbească despre el în felul în care poate el acum. Pentru noi, trei zile sunt o perioadă scurtă și ușor de măsurat, însă pentru un copil atât de mic, timpul se construiește cu altă măsură, iar absența unui om important poate ocupa foarte mult spațiu în ziua lui.

M-am gândit că are nevoie să-l aducem pe tati mai aproape, într-un mod pe care să-l poată înțelege și el, așa că am făcut un desen cu noi trei în parc.

Este desenul pe care i l-am făcut eu, el fiind mic pentru a desena, și am pornit de la o amintire pe care o avem împreună și de la oamenii care înseamnă ACASĂ pentru el.

Am stat apoi cu desenul în fața lui și am vorbit despre noi, despre parc, despre tati și despre faptul că tati este plecat pentru câteva zile și se va întoarce. Pentru un adult este o conversație simplă, banală, însă pentru el, care își construiește limbajul, fiecare dintre aceste cuvinte vine să se așeze peste o experiență pe care deja o trăiește și nu o poate exprima.

Aceasta una dintre frumusețile dezvoltării limbajului, procesul în care copilul leagă cuvintele de oameni, de locuri, de întâmplări, de senzații și de emoții. TATA este omul pe care îl caută, vocea pe care o recunoaște, brațele în care se aruncă, omul cu care merge în parc și, acum, omul care lipsește câteva zile.

La un an și opt luni, Amza poate simți dorul fără să aibă încă propozițiile prin care să ni-l explice. Noi, adulții, îi putem împrumuta limbajul de care are nevoie, putem pune în cuvinte ceea ce vedem, povesti ceea ce s-a întâmplat și transforma emoția într-o poveste pe care copilul să o poată duce mai ușor.

“Îți este dor de tati.”
“Uite, aici suntem noi în parc.”
“Tati este plecat.”
“Tati se întoarce.”

Desenul acesta, făcut de mine într-o dimineață în care îi era dor, este o formă foarte simplă de a-i spune că îi înțeleg dorul.

Înainte ca un copil să poată povesti ceea ce simte, are nevoie ca un adult să-i construiască povestea împreună cu el. Iar limbajul crește, încet și firesc, exact în aceste locuri în care viața se întâmplă cu adevărat. ❤️