https://www.facebook.com/1795513540721585/

Marius Valentin Turcuman, Bucharest (2025)

11/05/2025

Nu au fost multe momente în viața mea în care să mă simt cu adevărat neputincios, în care să simt că totul se prăbușește. Am trecut prin multe, foarte multe… Dar ceea ce am trăit astăzi este un sentiment pe care nu l-am mai simțit niciodată și pe care nu mi-aș dori să-l mai simt vreodată.
El a fost socrul meu — și spun „a fost” pentru că, din păcate, poate cea mai sinceră, curată și bună persoană pe care am întâlnit-o vreodată… nu mai este printre noi. Niciodată nu mi-a greșit cu nimic, niciodată nu a supărat pe nimeni și niciodată nu și-a dorit ceva pentru el. A plătit fericirea și bunăstarea celor din jur cu propriul lui timp.Un adevăr dur: nici toți banii din lume, nici toate relațiile nu ne vor aduce vreodată înapoi oamenii dragi.
Îmi pare rău. Sincer regret că nu am putut — poate — să fac mai mult, mai bine, și la timp…
Pentru mine, el a fost — și va rămâne — bunicul pe care nu l-am cunoscut niciodată. A fost omul pentru care mi-aș fi dat zile din viață ca el să mai trăiască. Îmi pare rău, „Gogu”, că nu am putut face mai mult… Sper ca, acolo de unde ne vezi acum, să-ți fie ție bine nu altora. ….Regret profund și niciodată n-o să uit singurul om care nu m a judecat , deși a știut mereu că poate nu sunt ginerele perfect.

Rămas bun”TATA”…..

19/04/2025

No… asta e perioada aia în care lumea îți scrie, îți urează, vede potențialul, adică perioada aia în care oamenii văd cui ar putea să-i scrie, să pară simpatici, drăguți și amabili… nu îmi place, nu o să îmi placă niciodată să mă apuc să scriu la o mie de oameni urări de sărbători. E nasol pentru mine, e nasol pentru ei, e nasol… nu îmi sunt dragi toți, nu îmi trebuie ca toți să mă placă și, plus de asta, dacă chiar îți pasă de un om, îi mai scrii tu, îl întrebi, nu aștepți un moment, o chestie de genul, să îți amintești de el. De asta nu îmi place ca lumea să îmi scrie de ziua mea sau să știe când este, pentru că mereu par amabili, drăguți și simpatici, când nu, nu sunt toți așa. Cred că sărbătorile sau toate momentele de genul sunt doar despre liniște, practic în rest, mult zgomot pentru nimic… Acum toți părem smeriți, plini de bunătate, dar bammm, în câteva zile iese tot. Binele se face în liniște. Și mai este ceva… viața asta e despre amintiri, momente și lucruri simple… restul e doar mult fard, haine și imaginație…
Deși, sub un overthinking, mereu am parcă pe cineva care gândește câteva mișcări înainte… prefer, în perioada asta, să o las moale, să mă bucur de timp… Cred că asta este esența sărbătorilor: să te bucuri de timp și de lucruri simple și frumoase…

04/03/2025

Nu am mai scris de mult și, na, îmi era așa simpatică „lumea mea” – școala. Adică chiar m-am apucat de chestii mișto, pe care regret că nu le-am făcut mai demult.Mulți mi-au zis că nu o să am răbdare, că nu sunt eu genul care să caute erori în cod sau să aștept..…Într-adevăr, nu îmi place să aștept. Nu am răbdare cu nimeni și nimic care nu mă face, cm să zic… cel puțin curios. Cred că tocmai curiozitatea m-a caracterizat mereu, iar dorința de a evolua s-a tradus și prin această doză mare de curiozitate pe care o am. Nu prea am mai făcut poze în ultimul timp. Sesiunea mi-a ocupat, să zicem, o mare parte din timpul pe care îl dedicam relaxării. Dar imaginea asta este de la un meci de handbal al fetelor de la CSM Bucuresti. Pentru mine, este de departe cea mai simpatică imagine cu un spectator. Nu știu, pare așa… parcă un tablou.No… și, deși nu mai practic atât de des pasiunea care m-a consacrat, cel puțin momentan, tot se mai găsește câte un Gigi (sau un Gigel – femininul cred că sună mai ciudat) să mă enerveze: „Ai poză? Îmi dai poze?”
Unde-i „Bună ziua”?, unde-i „Te rog”?, sau măcar „De ce ar trebui să fac eu asta?”...No… mă regăsesc oarecum și eu în acest cerc al lipsei de educație. Am fost acolo, nu mi-a plăcut și am înțeles un lucru: orice om care îți oferă ceva, oricât de mic, îți face o favoare, iar eu trebuie să fiu conștient de asta.Aștept ziua când mai mulți vor înțelege ce am înțeles eu nu de mult: timpul fiecăruia dintre noi este cel mai prețios lucru, indiferent de cât, cum, când și unde. Cine îți oferă timp îți oferă o parte din viața lui, și atunci merită RESPECT!

26/01/2025

Cine îmi spunea acum, să zicem, 2-3 ani că o să fiu nostalgic după locuri poate banale, nu l-aș fi crezut.
Mi-a plăcut și da, îmi place să îmi depășesc „condiția”, fie că vorbim despre locul de muncă, fie că vorbim despre nivelul de studii pe care îl am. Am început să am un „apetit” nebun de a învăța lucruri și de a nu depinde de nimeni. Vedeți voi... de multe ori, numerele pe care le avem în agendă sunt doar niște numere și atât. Acele persoane nu mai sunt precum în pozele de odinioară, cu bătrânelele din prispa casei, care se ajutau una pe alta, la fel ca întregul sat.
Cred că aceasta este cea mai mare pierdere pe care a adus-o tehnologia: dezumanizarea. Ajungem, ușor-ușor, să fim doar niște numere într-o agendă, iar de multe ori oamenii te sună doar atunci când tu le poți oferi un avantaj real. Sunt lucruri și momente în viață pe care nu mi le doream să le experimentez atât de devreme sau să îmi dau seama că cei pe care credeam că mă pot baza nu au fost tocmai așa. Cineva, cândva, mi-a zis: „Ajută-i pe toți, într-o zi o să te ajute și pe tine cineva”, dar...
Când am tras linie, mi-am dat seama că tocmai cei pe care poate nu i-am ajutat mi-au fost aproape, fie și doar cu o vorbă. Ce-i trist este faptul că, în lumea asta, toate sunt – cm să zic – ciclice. Și mă întreb: oare cm o să te primească sau cm o să te sune cei ale căror telefoane au fost cel puțin ocupate atunci când tu ai avut cu adevărat nevoie...? Nimic nu-i mai mișto, cel puțin pentru mine, decât sentimentul ăla când știi că stai și vorbești cu cineva care te desconsideră sau care crede că tu nu ai capacitatea să înțelegi „măiestria” cu care se „vinde” el în fața tuturor. La urma urmei, suntem oameni și, dacă poți ajuta... fă-o! Nu-i nici greu și mai e ceva... binele se întoarce la fel ca și răul.

31/12/2024

Noooo… nu îmi plac astea cu petreceri, cu urările alea false între oameni care poate nu își vorbesc, dar o fac din amorul artei, sau, mai ciudate pentru mine, sunt petrecerile acelea unde ne adunăm cu toții ca să ce? Să bem ca porcii? Nu le-am înțeles nici la 14, nici la 24, nici acum. Imaginea asta este cea care a fost oarecum un generator pentru mine. Mi-am văzut copilăria, adolescența și maturitatea în ochii acestei fete. Sunt unele imagini în care văd episoade din viața mea, din anumite etape ale evoluției, și mă gândesc cât de norocos sunt să fac asemenea poze. De obicei, oamenii își pun dorințe în seara asta. Eu mi-am pus o dorință undeva în septembrie, când am înțeles că… școala poate să fie propulsarea spre o viață în care principiile nu sunt confundate cu aroganta, respectul cu „te-ai ajuns” sau aprecierea de sine cu ce înfumurat este. Nu sunt eu un exemplu, de departe, dar de fiecare dată când am avut ocazia, le-am spus tuturor să învețe, să învețe și nu vor fi sclavii nimănui. Învață când este „timpul” și o să te bucuri de toate etapele vieții mai târziu. Am luat multe „suturi” în viața asta, probabil că trebuia să mă fac portar! 🙂 Sunt pregătit să mai încasez, dar o să o fac diferit. Mi-am propus să nu înghit arogante ieftine, păreri habarniste sau „pricepuți în toate”. Dacă este ceva ce îmi doresc cu adevărat și nu neapărat pentru 2025, este să am mai mult timp eu cu mine și să termin masterul. Sunt sigur că apoi totul o să fie mai ușor… Mereu am zis că sunt un răsfățat al destinului și nu o să mă dezic acum. Ori de câte ori mi-am dorit ceva cu adevărat, am obținut. Asta este, cu siguranță, una sau poate singura mea calitate: atunci când eu îmi doresc ceva cu adevărat, cineva de sus complotează cu mine pentru ca acel lucru să se îndeplinească.

NO…La mulți ani! Și dacă cineva citește asta și este la vârsta în care școala mai face parte din rutina zilei, să nu uite: viața poate să fie stiloul lui Petrache Poenaru sau mistria lui Mircea Săvulescu.

16/12/2024

Poate am mai spus-o, dar mă emoționează să văd oamenii străzii sau, mai bine zis, cerșetorii.
Mă emoționează pentru că doar o conjunctură fericită m-a făcut, poate, să nu fiu și eu acolo… Pentru mine, ei sunt oamenii ale căror povești au rămas neîmplinite, ale căror vise nu s-au materializat niciodată și ale căror dorințe nimeni nu le-a auzit. Mi-au făcut seara mai frumoasă aceste imagini. Sunt de undeva, departe de România, iar în ele apar cele mai sincere și iubitoare animale, care nu și-au părăsit stăpânii, indiferent de vreme sau greutăți. Loialitatea acestor câini față de stăpânul lor este un legământ tăcut, născut dintr-o iubire pură și necondiționată. Este o legătură care ignoră granițele sărăciei, frigului sau foamei – un jurământ nerostit de a rămâne alături, indiferent de încercările vieții. În ochii câinelui, omul său nu este niciodată „un om al străzii” – el este casa, universul și toată lumea lui. Animalele se atașează de oamenii buni, iar asta trebuie să înțelegem cu toții, mai ales acum. Oare chiar e atât de greu să îi ajutăm și pe alții? De curând, le-am cerut oamenilor cărora le fac poze ca, în schimbul acestora, să cumpere ceva pentru un cerșetor. Spre dezamăgirea mea, ideea a fost privită cumva ciudat… Apoi am înțeles: nu suntem toți la fel. Ceea ce trebuie să înțelegem este că puțini dintre noi știu cm e să stai zile întregi în frig, afară, fără ca nimănui să îi pese. Mi-aș dori, măcar pentru o clipă, ca lumea să fie invers, să vedem cine ar învăța, cine s-ar schimba și unde am ajunge. La urma urmei, toți suntem oameni, și e păcat să ajungem precum în zicala: „Multă lume, puțini oameni.”

09/12/2024

Ce-i mișto când ești mic? Hmmm, multe. Da, multe, multe chestii.

De exemplu, eu îmi amintesc doar frânturi din copilăria mea, dar toate sunt amintiri frumoase, amintiri pe care o să le port mereu cu drag în sufletul meu. Pentru cei care mă cunosc, probabil că e ciudat să audă că singurul meu animal de companie a fost o rățușcă, pe care am „dresat-o” să meargă cu mine peste tot. Copilăria mea a însemnat un vulcan de energie și aventură în care nu am avut timp să mă plictisesc, am făcut toate prostiile din lumea asta și pentru nimic nu aș schimba felul în care am trăit. O copilărie în „cartier”, undeva în Botoșani, cu o adolescentă în Pantelimon este, cu siguranță, o combinație care te poate ajuta să te descurci cu „golanii” din zilele noastre.Ce e mișto? De curând, CINEVA mi-a zis: „Bucură-te de faptul că încă copilăria este în tine. ..Ei te vor minți, tu o să râzi și toată lumea o să fie ok.” Atunci n-am înțeles, dar acum da – copilăria este, de fapt, scutul ce te protejează de o dezumanizare în masă, și dacă zâmbetul din copilărie îți este acolo undeva, nu-l „vinde” pentru o mână de arginți. Imaginea cu acest copil mi-a amintit de faptul că am uitat să mai zâmbesc și să iau lucrurile de multe ori prea în serios, prea patimas și, de multe ori, prea orgolios… Mai bine, cm spunea înțeleptul… lasă-i să te mintă și tu zâmbește, bucură-te de faptul că încă ești copil. Cumva, mă gândesc că și cei din jur ar reacționa poate la fel și să nu depășească o limită, dar visul frumos s-a terminat și intervine ceea ce, cu toții, observă: eu sau mă- sa, și atunci totul devine istorie... Așa a fost copilăria mea: o lume plină de jocuri simple, râsete sincere și momente magice în aer liber, unde timpul părea să stea pe loc și fiecare zi aducea o nouă aventură. Visurile aveau aripi și grija era să ajung acasă înainte de apus…

05/12/2024

De ce?

De ce atâta lume îl admiră ACUM....?
De ce toți „prieteneii” au apărut ACUM...?
Și câte altele am putea întreba… Nu eram născut când Helmut Duckadam scria istorie pentru STEAUA și pentru România, pentru că Helmut ASTA A FĂCUT, a scris istorie pentru noi toți, pentru România.
Și-a dat totul pentru țara asta, iar ce am făcut noi? Cine a făcut ceva cu adevărat pentru el? Am auzit că Gigi Becali l-ar fi ajutat cu bani și poate și alții, dar el nu a făcut lucruri pentru O persoană, ci pentru noi, pentru ROMÂNIA. Mă întreb de ce ajungem să plângem după toți cei care au făcut pentru țara asta atât de multe lucruri, de ce să nu ne bucurăm de ei în viață, de ce nu îi apreciem mai mult sau ce ne face pe noi să tratăm oamenii așa?
L-am întâlnit acum 2-3 ani, a dat noroc cu mine și mi-a zâmbit. Părea că suntem cel puțin apropiați, blând și totodată modest. Nu am urmărit foarte mult ieșirile lui, dar am auzit și văzut zilele acestea că mănușile cu care a apărat au fost vândute pentru medicamente…
Da, pentru medicamente... Sunt atât de mulți medaliați olimpici sau sportivi care beneficiază de o rentă( pe măsura performanței), în baza unei legi, pentru că da, ei au dat o parte din viața lor pentru România. De ce nu putea să aibă și Helmut asta? Undeva îmi scapă lucrurile și prefer să mă opresc aici și să mă gândesc că poate, într-o zi, cineva va realiza că toți sportivii care fac performanțe aproape imposibil de egalat trebuie să primească respectul, locul și tratamentul pe care le-au oferit acestei țări. POATE ESTE MAI BINE SĂ RÂDEM, SĂ ZÂMBIM ȘI SĂ NE BUCURĂM DE EI ÎN VIAȚĂ, ȘI NU SĂ AJUNGEM SĂ PLÂNGEM ȘI SĂ NE GÂNDIM CUM ERA...
Păcat că uităm tot ce a fost frumos și tot ce ne-a adus bucurie extremă atât de rapid...

EROUL DE LA SEVILLA lasă în urmă nu doar o carieră strălucitoare, ci o durere profundă care va bântui pentru totdeauna sufletele celor care l-au admirat și l-au iubit, căci a fost mai mult decât un simplu portar – a fost simbolul unei națiuni, al unui vis trăit în culorile Stelei, al unui om care, într-un moment de neprețuit curaj, a demonstrat lumii întregi ce înseamnă sacrificiul, dăruirea și dragostea necondiționată față de fotbalul românesc.

Drum bun acolo unde vei primi ceea ce ai oferit tu acestei țări și unde noi nu am știut să o facem. Iartă-ne…

Pe: IMAGINEA nu îmi aparține

30/11/2024

România înseamnă ei, acești ei care și-ar da și viața pentru confortul fiecăruia dintre noi, pentru fiecare centimetru de pământ și pentru fiecare fir de apă. Punem etichete, ne grăbim să judecăm și ne amuzăm când un „Gigel” de 200 de kilograme se rostogolește sau când cineva face o greșeală, iar apoi catalogăm întreaga instituție. Este nedrept – nedrept pentru ei și nedrept pentru toți cei care, cândva, au luptat pentru ceea ce noi considerăm astăzi o normalitate.
Mă deranjează, detest oamenii incapabili să înțeleagă faptul că armata și instituțiile de forță ale țării nu înseamnă doar cei pe care îi vedem noi – cei care, poate, se împiedică la o defilare sau cei care încalcă legea. Nu, nu ei sunt adevărata față a ceea ce înseamnă scutul nostru protector, al tuturor.
SĂ NU UITĂM că adevărații eroi sunt cei nevăzuți, cei care țin sus steagul libertății și veghează neîncetat, pentru ca pericolele să nu atingă această țară. Ei duc pe umeri greutatea unor decizii grele, incomprehensibile pentru mulți, dar care ne oferă nouă liniștea și siguranța de zi cu zi. Nu mă emoționează multe lucruri în lumea asta, dar de fiecare dată când ascult imnul și văd oameni trecând pe sub Arcul de Triumf, oameni care s-au întors din teatrele de operațiuni – uneori cu urme adânci, vizibile sau invizibile – simt că undeva, în mine, ceva se mișcă. Și toate acestea sunt pentru confortul meu, al tău și al tuturor celor care, uneori, spun: „Ce e așa de greu? Ce mare lucru fac instituțiile astea?
De Ziua României, să le mulțumim din suflet. Lor, eroilor anonimi, care nu cer aplauze, dar merită respectul nostru etern. Ei sunt România neclintită, curajoasă, demnă. Prin sacrificiul lor, trecutul e onorat, prezentul e sigur, iar viitorul nostru este posibil.
Astăzi, pentru curaj, onoare și sacrificiu, să ne plecăm inimile în fața lor. Ei sunt România!

La mulți ani, ROMÂNIA….🇷🇴

26/11/2024

Ce am fost și ce vom ajunge, unde ne îndreptăm și ce ne dorim... cred că acestea sunt cele mai frecvente întrebări pe care le avem astăzi, eu, noi toți.
Nu știu dacă este trist sau tragic, dar ceea ce observ, simt și aud este că toți se pricep la toate, toți îi știu pe toți, dar, de fapt, suntem de multe ori în bula noastră, cu părerile noastre, bazate pe supoziții...
Ce se întâmplă, cu siguranță, este ciudat, dar ce ne dorim, ce vrem, unde mergem?
Ce îmi doresc eu? Îmi doresc să fiu liber, să pot mereu să spun ce gândesc și să nu îmi fie frică, să am un loc unde să cresc în siguranță și, totodată, să nu am grija zilei de mâine.
Trăiesc într-o lume în care am ajuns un fel de sclav modern, plătesc rata pentru ce îmi doresc, pot să cumpăr orice, dar cu greu am banii necesari...
Auzeam adesea faptul că omul informat este un om puternic și mai este ceva: cine va ști să stăpânească tehnologia și să profite de orice îți oferă ea, o să aibă un as în mânecă.
Viața mea a fost un cumul de noroc și șansă. Norocul ți-l faci și cu mâna ta, așa îmi spune cineva, dar și șansa o ai scrisă undeva acolo sus. Șansa mea a fost să îmi dau seama, poate puțin mai târziu, de faptul că trebuie să învăț pentru a nu depinde de cineva și să nu conteze dacă sunt sau nu cu valul...
Sper doar că, după tot ce a însemnat acest șoc, să nu pierd un singur lucru: LIBERTATEA. Pentru mine, aceasta este de preț și nu am ținut cont de toate restricțiile din pandemie, pentru că nimeni nu îmi va da înapoi timpul pe care l-am pierdut stând în casă, nefiind capabil să fac ce îmi doresc, toate acestea pentru că cineva a decis în locul meu.
Asta mă deranjează, asta mă va deranja și cred că ar trebui să ne deranjeze pe toți, ATUNCI CÂND ALTII DECID PENTRU NOI...
Sper, CRED și îmi doresc ca lucrurile să meargă într-o direcție bună, în care EDUCAȚIA, SPORTUL și SĂNĂTATEA să fie baza pentru o nouă ROMÂNIE. Să nu uităm că România este țara unde vântul poartă povestea unui străbunic, iar cerul își păstrează în fiecare apus amintirea unei copilării de neuitat... un loc unde nostalgia nu dispare niciodată, chiar dacă pașii ne poartă departe, departe de casă, departe de tot ce iubim cu adevărat. Iar România suntem NOI TOȚI...

19/11/2024

Il Luce” nu este un editorial sau un articol, este doar părerea mea, părerea unui ROMÂN...

Și ne întoarcem în timp, la momentul în care mulți au fost sceptici, când mulți s-au întrebat „ce caută el aici?”. Dar „Il Luce” a demonstrat că este o legendă a fotbalului, un om care a trăit jocul în toate formele sale — de la glorie și triumf, până la înfrângeri care l-au întărit și l-au făcut mai înțelept, reușind să reaprindă speranța în inimile tuturor. Câți am crezut în el, câți au crezut în băieți și în forța grupului? Căci asta ne face poate mai valoroși decât suntem: unitatea. Unitatea a făcut ca Europa să ne numească „Marele Zid Galben”, și tot unitatea cred că ne poate ajuta să visăm la un Mondial. Ce a făcut „Il Luce” și nu au făcut alții? Simplu: cred că le-a explicat unde suntem și ce suntem. Le-a arătat că fiecare dintre ei este cel mai bun și că, pentru 90 și ceva de minute, ei luptă pentru întreaga țară. Fabulos cm a reușit să construiască o echipă care nu doar că a câștigat, dar a lăsat o amprentă. Într-o lume a fotbalului adesea efemeră, „Il Luce” a demonstrat că adevărata măreție vine din răbdare, adaptabilitate și perseverență. A transformat fiecare provocare într-o lecție de viață, iar echipele sale au devenit invincibile nu doar pe teren, dar și în inimile suporterilor. Asta este lecția pe care și de care ne bucurăm toți astăzi și în viitor: cm un om ne-a readus speranța atunci când noi toți l-am uitat, și cm mulți, dar mulți dintre noi, am căutat mereu nod în papură... Spuneți-mi voi mie câți dintre cei care apar pe la televizor au apărăt vreodată România așa cm o face el sau cm închide gura oricărei răutăți gratuite venite din partea jurnaliștilor? Poate totul pare o normalitate, faptul că am câștigat, faptul că suntem pe val, dar eu nu o văd așa. Doar un antrenor cu experiență și „ochiul” lui Lucescu putea să țină această echipă pe linia de plutire.

Mulțumesc, „Il Luce”, pentru tot ce ai făcut și faci pentru România! Nu te-am văzut jucând, dar te-am văzut antrenând, și mă mândresc cu faptul că LUCESCU este ROMÂNIA (înainte ca toate rezultatele să apară)

PS: Imaginea îi aparține lui Cristi Mitu.

17/11/2024

Mereu am crezut că sunt lucruri în viață care, cm să zic, „le ai scrise undeva acolo sus”. Nu am avut o viață ușoară, dar cu siguranță nu am avut și o viață grea. Am fost, fără îndoială, un răsfățat al destinului și ori de câte ori mi-am dorit ceva cu adevărat, cineva a complotat ca să mi se întâmple. Poate una dintre cele mai emoționante „povești” pe care le-am surprins este cea mai sinceră și pură dragoste într-o singură imagine. Aceea este mâna unui tată ce își protejează fiul de frig, imaginea fiind făcută la Arcul de Triumf, în timpul meciului cu Canada. Fac adesea lucruri din pasiune și am ales ca această pasiune să nu fie umbrită de „Gigi” sau „Ginel”, așa că m-am hotărât ca cei care vor copia pozele fără acordul meu să le raportez contul și, totodată, să fac toate demersurile necesare pentru a-l închide. Urăsc acest lucru. Eu și cei care cred că am muncit din greu pentru a transforma o imagine într-o poveste știm că mulți oameni cred că sunt pe un piedestal și că totul se întâmplă cu și pentru ei. Nu, nu e așa; toți suntem la fel și mai cred un lucru: un fotograf, fie el amator sau profesionist, este un creator de artă. Am întâlnit recent oameni care fac asta la un nivel mult mai înalt și, de la ei, am aflat unde mă situez, ce am de învățat și, desigur, cu ce mă pot mândri.

Mi-ar plăcea tare mult ca această imagine să ajungă la domnul de la Arcul de Triumf, cm mi-ar plăcea ca toți oamenii să respecte munca celor care sunt făuritori de artă. Nu vorbesc despre mine aici, căci eu nu sunt nici amator, nici profesionist și, la bază, nu am treabă cu fotografia...

Să nu uităm că fotografia este mărturisitorul tăcut al timpului, o fereastră spre eternitate, capturând fragmente efemere ale realității într-un joc subtil de lumină și umbre…

Marius Valentin Turcuman

11/05/2025

19/04/2025

04/03/2025

26/01/2025

31/12/2024

16/12/2024

09/12/2024

05/12/2024

30/11/2024

26/11/2024

19/11/2024

17/11/2024

Address

Website

Alerts

Contact The Business

Shortcuts

Share

Category