25/05/2026
𝑰̂𝒏𝒕𝒓-𝒐 𝒛𝒊, 𝒕𝒐𝒕̦𝒊 𝒅𝒆𝒗𝒆𝒏𝒊𝒎 𝒂𝒎𝒊𝒏𝒕𝒊𝒓𝒊𝒍𝒆 𝒑𝒆 𝒄𝒂𝒓𝒆 𝒍𝒆 𝒑𝒖𝒓𝒕𝒂̆𝒎
Văd adesea “imaginea asta” peste tot.....o mână mică, aflată la început de drum, și una care pare că a trecut deja prin tot ce înseamnă viață. Una atinge fără teamă, fără să știe ce urmează, iar cealaltă parcă ține în ea toate amintirile, toate pierderile, toate lecțiile pe care timpul le lasă în oameni. Și cred că tocmai asta face imaginea atât de grea și atât de frumoasă în același timp. Te face să te oprești puțin din tot zgomotul și să te întrebi sincer: dacă ai putea schimba ceva din drumul tău… ai face-o? Și dacă da, ce anume?
Nu cred că există om care să nu fi avut măcar o dată gândul ăla apăsător de „dacă făceam altfel…” sau „dacă rămâneam…” ori „dacă plecam mai devreme…”. Toți avem momente care încă ne urmăresc, lucruri pe care le-am spus prea târziu, oameni pe care i-am pierdut fără să vrem sau alegeri care au schimbat mai mult decât ne imaginam. Iar uneori cred că frica cea mai mare nu e să greșești.
Frica adevărată e să ajungi în partea cealaltă a imaginii — în partea în care îți amintești, oftezi și reflectezi — și să realizezi că ai răni pe care nici timpul nu le-a șters complet.
Mi-aș dori ca atunci când voi ajunge acolo să nu am regrete care să mă apese cu adevărat. Dar adevărul e că viața nu vine cu manual. Și uneori faci lucruri pe care n-ar fi trebuit să le faci. Nu pentru că sunt „greșite” după regulile altora sau pentru că nu sunt „politically correct”, ci pentru că așa e viața: încerci, greșești, înveți… iar uneori, fără să vrei, îi tragi și pe alții în propriile tale lupte.
Poate de asta am privit mereu viața ca pe un joc.
Nu un joc simplu sau lipsit de sens, ci unul în care te antrenezi constant să înțelegi cine ești. Un joc în care nu poți evolua decât după ce accepți niște adevăruri simple: viața are foarte puține reguli reale. În rest, majoritatea lucrurilor sunt doar reguli inventate de oameni, pagini scrise de alții despre cm „ar trebui” să trăiești.
Dar la final, cred că totul se reduce la ce lași în urma ta.
La oamenii pe care i-ai făcut să se simtă în siguranță lângă tine. La mâinile pe care le-ai ținut atunci când le era greu. La felul în care ai iubit, chiar și atunci când nu știai cum.
Pentru că timpul trece peste toți.
Și într-o zi, fiecare dintre noi va ajunge partea aceea a imaginii care nu mai aleargă… ci doar își amintește.
Sunt convins că, într-o zi, o să ajung în partea cealaltă — în partea în care nu mai alerg după oameni, după timp sau după versiuni mai bune ale mele, ci doar stau și privesc înapoi la tot ce am fost.
Iar dacă mi-aș dori un singur lucru atunci, ar fi ca oamenii pe care i-am iubit, i-am dezamăgit sau poate chiar i-am rănit să înțeleagă că, dincolo de ambiție, orgoliu, greșeli și luptele pe care nu le-am spus nimănui, fiecare a însemnat ceva pentru mine și fiecare a pus o cărămidă în omul care încă încerc să devin….
Pot spune asta sincer și fără niciun regret ascuns: nu a existat persoană în viața mea de la care să nu învăț ceva. Nu-mi amintesc pe nimeni care să fi trecut prin viața mea și să pot spune că mi-a lăsat doar rău în urmă. Pentru că până și oamenii care m-au durut au lăsat lecții, iar până și plecările au construit ceva în mine.
Și poate tocmai de asta mă simt norocos.
Pentru că am avut oameni care, într-un fel sau altul, m-au schimbat. Chiar dacă, uneori, sentimentele nu au fost reciproce, iar unele povești au rămas neterminate, fiecare om a lăsat o urmă în mine.
Iar urmele astea sunt, de fapt, tot ceea ce muncesc, învăț și construiesc în fiecare zi din mine însumi....
