14/04/2026
Pe un kilometru din București în anii '30 existau șapte cinematografe de lux - mai multe decât pe multe bulevarde din Berlin, iar primul film sonor din România a provocat entuziasm fără precedent.
Bulevardul Elisabeta nu ținea decât din Calea Victoriei până în strada Brezoianu - cât țineau cinematografele. Când dădeai colțul din fostul Pod al Mogoșoaiei, erai orbit: cât vedeai cu ochii, o mare de lumină.
Cinematografele se înșirau ca mărgăritarele, cu reclamele lor sclipitoare, de o parte și de alta a bulevardului: A.R.P.A., Bizantin, Forum, Trianon, Regal, Capitol, Splendid, Femina. Filmele aferente: "Viciul blond", "Cuibul fericirii", "Castelana Libanului", însoțite de numele seducătoare ale protagonistelor: Greta Garbo, Marlene Dietrich, Anne Shirley.
"Hollywood-ul românesc", așa i se spunea bulevardului Elisabeta "în limbajul șerbeturos și cinefilic al fetelor amorezate", după cm raportează ironic Ion Tik într-un reportaj din 1931, intitulat "Bucureștiul petrece". Pe bună dreptate!
Centrul Bucureștiului interbelic se înfățișa privirilor uimite ale provincialilor și locuitorilor de mahala ca o adevărată "cetate a filmului". Nu pentru că ar fi dezvoltat o industrie în acest sens - în București nu se făceau, ci se consumau, cu frenezie, filme.
În 1934 existau în total 52 de cinematografe în București, dintre care 8 se aflau pe Bulevardul Elisabeta: ARPA, Palace, Capitol, Corso, Femina, Regal, Trianon și Vox. Un an mai târziu, în 1935, numărul cinematografelor din capitală ajungea la 62.
Doar cei care au trăit acele vremuri pot înțelege cu adevărat ce însemna să vezi București transformat în capitală cinematografică - 62 de săli de cinema într-un singur oraș, iar pe Bulevardul Elisabeta înlănțuirea de cinematografe era așa de densă încât nu trebuia să mergi decât câțiva metri de la una la alta.
O plimbare prin mulțimea agitată ce inunda bulevardul când se lăsa seara presupunea un număr impresionant de afișe, luminoase sau nu, prezentând cât mai îmbietor actrițele și actorii din filme. Vocile acestora puteau fi auzite la difuzoarele scoase de patronii cinematografelor în stradă.
Pe Bulevardul Elisabeta funcționau în anii '30 șapte cinematografe, în ordine alfabetică: Arpa, Capitol, Corso, Femina, Palas, Regal și Trianon. Unele se construiseră recent, altele funcționau de aproape 20 de ani și se reamenajau pentru a atrage spectatori.
Cinematograful Trianon, aflat pe Bulevardul Elisabeta la numărul 6 (astăzi 26), reprezenta o filă importantă din istoria cinematografiei românești. Clădirea, proiectată în 1884 de arhitectul Alexandru Orăscu, era una dintre cele mai elegante construcții ale vremii.
Fațada sa bogat ornamentată o diferenția de celelalte imobile din zonă. Deasupra etajului întâi se înălțau cinci statui reprezentând zeități greco-romane: Artemis însoțită de câinele ei de vânătoare, Apollo, Afrodita sau Venus, Heracle și Orfeu cu lira și cununa de lauri.
Această combinație între rafinamentul neoclasic și inovația tehnologică a epocii transforma clădirea într-un punct de atracție pentru bucureșteni. Cinematograful făcea parte din ceea ce presa vremii numea "Hollywood-ul românesc" - o zonă vibrând de viață culturală, cuprinsă între Cercul Militar Național și strada Brezoianu.
Te-ai întrebat vreodată cm era să mergi la cinema în București când filmele erau mute? Pentru că până la sfârșitul anilor '20, toate producțiile proiectate pe ecranele bucureștene erau fără sonor - doar un pianist sau un gramofon adăuga o notă muzicală momentelor dramatice sau comice.
Toamna anului 1929 marca un moment de cotitură în istoria filmului românesc. În acel an, la cinematograful Trianon din București, avea loc prima proiecție a unui film vorbit din România.
Producția, o comedie muzicală, se numea "Cântărețul de jazz" (în original "The Jazz Singer"; la noi i se mai spunea și "Cântărețul nebun"). Fusese realizată de Alan Crosland în 1927, avându-l în rolul principal pe actorul Al Johnson.
Evenimentul producea o adevărată senzație. Spectatorii, obișnuiți cu tăcerea ecranului, trăiau emoția de a auzi pentru prima dată vocile actorilor și melodiile interpretate în direct. Se împlineau, iată, 90 de ani de atunci.
Proiecția acestui film declanșa o veritabilă competiție. Sălile de cinema se întreceau în cumpărarea noilor aparaturi "sonore". După o lună sau două de modernizare, se redeschideau mândre și se lăudau că dețin echipamentele "cele mai perfecționate".
Vasile Timuș titrase primul, în ziarul Rampa, pe 31 octombrie 1929: "Cinematograful a vorbit și la București!": "Arta mută a prins în sfârșit glas și la noi. Prin inițiativa îndrăzneață și meritorie a unui cinematograf, bucureștenii au putut asculta filmul sonor, 'formidabila invenție' care amenința deodată soarta teatrului și a ecranului mut."
Articolul lui nu era plin de entuziasm, ci mai degrabă reticent. Conform acestuia, filmul sonor era încă la începuturile sale, iar sincronizarea imaginii cu sunetul era rudimentară: "Filmul sonor e pentru civilizație un mare bluff. Vocea înregistrată nu surprindea fidel tonul și intensitatea vorbirii umane. Tehnica era încă în 'faza copilăriei'."
Spre deosebire de marele public, încântat de orice noutate, criticii primeau cu scepticism noua invenție. De altfel, pe întregul glob se purtau discuții aprinse privind filmul sonor - figuri importante ale industriei opunându-i-se din răsputeri: Charlie Chaplin, Eisenstein, René Clair.
În ciuda reticențelor, filmul sonor cucerea definitiv publicul. Cinematograful Trianon devenea, în anii '30, un loc preferat pentru proiecțiile de comedii muzicale, un gen foarte popular la acea vreme.
Alte săli din București se specializau și ele: cinema ARPA prezenta filme polițiste, Terra proiecta pelicule de groază și aventură, iar Boulevard Palace era dedicat comediilor. Cele mai luxoase cinematografe, precum ARO, Vox, Capitol și Carlton, găzduiau premierele importante și filmele de artă.
În anii '30 ai secolului trecut începuseră să apară în București cinematografele încadrate în așa-numita categorie de lux. Existau bufete, se vindeau programele filmelor sau chiar calendare cu fotografiile artiștilor marilor case de film, în special americane.
Tot aici începuse moda introducerii, înaintea prezentării filmelor, a Jurnalelor de actualități unde erau prezentate diferite evenimente de natură politică, economică, artistică sau de fapt divers. Aveau loc la aceste cinematografe premiere sau chiar prezentarea unor artiști protagoniști.
Se putea chiar menționa apariția primelor tehnicolor, care apăreau întâi, evident, pe Bulevardul Elisabeta: la Trianon, Vox, Regal, Femina, Darly, Capitol, Bul. Palace, Bizantin și Arpa.
La începutul anilor '20, Bulevardul Elisabeta devenise un fel de Broadway bucureștean. Aici erau înșirate una lângă alta marile săli de cinematograf. Cu fațade impozante, cu reclame luminoase și panouri uriașe pictate, aceste cinematografe prezentau filme americane în premieră.
Jucau marii actori ai vremii - Chaplin, Stan și Bran, Greta Garbo, Rudolf Valentino, Pola Negri și Gloria Swanson. Publicațiile precum "Dimineața" consacrau o pagină întreagă (uneori chiar mai multe) numai reclamelor la diferitele filme care rulau zilnic.
Regăseam pasiunea pentru cinema atât în romanele timpului, cât și în jurnalele intime. Jeni Acterian era una dintre cele mai asidue cinefile. Încă din 1924 își făcea apariția o revistă specializată, numită "Cinema", care oferea detalii despre producțiile momentului și viața amoroasă a starurilor.
Revista organiza totodată concursuri de talente sau de fotogenie, unele dintre ele cu adevărat hilare. Tot aici aveau loc premierele multor filme celebre, ce se desfășurau aproape simultan cu cele din marile capitale ale "Bătrânului continent" sau venite de peste ocean.
Bulevardului i se mai spunea așadar "Hollywood-ul românesc" nu doar pentru puzderia de filme și de cinematografe ci și pentru că, preț de un ceas sau două, fiecare tânără se credea o Marlene sau o Greta în devenire. Iar iubitul, bietul, credea și el la fel.
Nu ne mai mirăm prin urmare că instanțele morale ale vremii erau scandalizate: cinematograful punea în pericol bunele moravuri. Tinerii, odată ieșiți de la cinema, înlănțuiți și zgomotoși, se sărutau fără perdea în văzul lumii.
Filmul nu se termina în sală, ci continua impetuos în afara ei, cel puțin cât ținea bulevardul sau drumul spre casă. Bulevardul Elisabeta era un "Hollywood românesc" pentru că se înfățișa, în toată splendoarea lui, din Victoriei până-n Brezoianu, ca un spectacol neobosit.
Spectacolul aproape cinematografic al măririi și decăderii unei capitale și a locuitorilor ei. Spectacolul vânzătorilor ambulanți, al teraselor întinse până în mijlocul străzii, al luminilor care parcă luau foc, iar incendiul se întindea cât ai clipi asupra trotuarelor și a oamenilor.
Pe Lipscani se afla Pathe Palace, numit astfel după Charles Pathe, proprietarul unei societăți de difuzare a filmului. Pe Doamnei - sala Lux și pe Calea Victoriei, Select, cu o legătură directă între nume și condițiile de vizionare.
Tot pe Calea Victoriei, la numărul 48, se afla sala Frascati, pentru musafirii hotelului cu același nume, unde avea loc pe 16 noiembrie 1925 premiera filmului "Legenda celor două cruci". La numărul 15, sala Colos.
Marconi și Roma pe Griviței, Rahova pe Rahovei, pe Moșilor cinematograful American cu filme americane. Volta în Buzești, iar Edison pe Calea Dudești. Acestea fuseseră cele dintâi.
Te-ai întrebat vreodată cm arăta să ai 62 de cinematografe într-un singur oraș în 1935? Pentru că București consuma filme cu o frenezie care îngrijora opinia publică ultra-intelectuală - filmele erau considerate periculoase pentru educațiunea morală (de fapt sentimentală) a tinerilor și a maselor populare.
După cel de-al Doilea Război Mondial, odată cu instaurarea regimului comunist, cinematograful Trianon era rebotezat "București". Noul nume reflecta dorința regimului de a înlătura conotațiile occidentale și de a aduce instituțiile culturale sub umbrela identității naționale promovate oficial.
Chiar și sub noua denumire, sala continua să fie un punct de atracție pentru cinefili. Cinematograful București rezista eroic până în 2004, când găzduia ultima proiecție de film, fiind mai apoi desființat și folosit ca depozit.
În 1990 România avea circa 600 de săli de cinema, iar în București existau 90 de cinematografe deschise. Din noiembrie 2015, în urma incendiului din clubul Colectiv, fuseseră închise patru din cele cinci cinematografe aflate în administrarea România Film-RADEF.
Acum, la o plimbare pe Bulevardul Elisabeta mai jos de Cercul Militar spre Cișmigiu, întâlnim cinci săli de cinema: București (fost "Trianon"), Bulevard, Capitol, Festival (fost "Regal"), Lumina și vizavi Cinematograful Corso (fost Victoria) - toate închise astăzi.
Astăzi, când vezi clădirile închise ale fostelor cinematografe de pe Bulevardul Elisabeta, e greu să îți imaginezi că în anii '30 aici se afla cel mai concentrat "multiplex" cinematografic din Europa. Șapte săli de cinema pe un singur kilometru, cu premiere simultane cu Parisul și Berlinul.
Iar când citeam în jurnalul lui Jeni Acterian despre pasiunea ei asiduă pentru cinema, înțelegem că Bucureștiul interbelic nu consuma doar filme - consuma o întreagă cultură cinematografică care transforma bulevardul într-un spectacol permanent, de la luminile reclamelor până la difuzoarele care scoteau în stradă vocile actorilor din "Cântărețul de jazz".
