17/04/2025
"Joimari, sărbătoare a morților în Săptămâna Patimilor, era considerat „termenul cel de pe urmă până când au femeile și cu deosebire fetele să-și toarcă lâna și mai ales cânepa. Cele care nu și-au cusut cămașă nouă pentru Paște sunt pedepsite de Joimăriță”. La Joimari trebuia încheiat și țesutul firelor de cânepă, activitate care se desfășura în condiții optime numai la o anumită umiditate și temperatură. Fetele și femeile torceau în special în perioada șezătorilor care începeau pe la mijlocul toamnei și se încheiau la sfârșitul iernii și începutul primăverii.
Torsul era o operație care nu le împiedica pe fete și femei să povestească, să cânte, să glumească, să râdă. Țesutul, activitate casnică ce nu putea fi efectuată în șezători, se desfășura după Lăsatul Secului și avea ca termen final ziua de Joimari. Fetele, în special acelea care urmau să intre în horă la Paște, aveau să-și termine de cusut și ia sau cămașa nouă, o altă activitate care nu se desfășura în șezătoare. Motivele ornamentale, cromatica, îmbinarea culorilor erau ținute în mare taină, fiecare casă devenind, după perioada deschisă a șezătorilor, un laborator individual de creație. Vrednicia, priceperea și bunul-gust al fetelor de măritat aveau să fie apreciate de flăcăi și de mamele acestora numai la hora satului, la deschiderea jocului întrerupt de-a lungul postului. (Ion Ghinoiu – Calendarul țăranului român. Zile și mituri, Univers Enciclopedic Gold, 2019)
__________________________________
Joia Mare este considerată ca o zi binefăcătoare și apărătoare a morților; se crede că morții vin în fiecare an, în această zi, pe la vechile lor locuințe, unde zăbovesc până la sărbătoarea Moșilor de Rusalii, sau Duminica Mare, când se fac pomeni de plecarea sufletelor, constând în colaci și vase de lut, pe care le-ar lua în lumea lor; în toată această perioadă, se crede că ei stau la streașina casei; pentru că nu este prea cald când vin, se fac, dimineața și seara, focuri în curtea casei, pentru ca să le fie cald și să aibă lumină; copiilor li se dau de pomană, pentru sufletul celor dispăruți, colaci și lumânări.
În Joia Mare, se ia un bulgăre de tămâie, se aprinde și se arde cât timp la biserică sunt citite cele 12 Evanghelii, iar ceea ce rămâne din tămâie se păstrează și se aprinde când tună, trăsnește, sau sunt afumați cu ea copiii speriați. Se crede că, dacă fetele își vor face 12 noduri pe un șnur, după fiecare Evanghelie citită la slujba din seara acestei zile, și dorm cu acest șnur sub pernă, își vor visa ursitul dat de Dumnezeu; se mai crede că, la momentele mai dificile din an, este bine ca omul să se roage și să desfacă un nod de pe șnur, pentru ca răul să treacă și Domnul să fie alături de cel necăjit. (Romulus Antonescu – Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești, Tipo Moldova, 2016)
Icoană pe sticlă cu tema „Cina cea de Taină”, datare secolul al XIX-lea, zona Făgăraș, Transilvania - Colecția Muzeului Național la Țăranului Român, categoria jurică Tezaur"
Joimari, sărbătoare a morților în Săptămâna Patimilor, era considerat „termenul cel de pe urmă până când au femeile și cu deosebire fetele să-și toarcă lâna și mai ales cânepa. Cele care nu și-au cusut cămașă nouă pentru Paște sunt pedepsite de Joimăriță”. La Joimari trebuia încheiat și țesutul firelor de cânepă, activitate care se desfășura în condiții optime numai la o anumită umiditate și temperatură. Fetele și femeile torceau în special în perioada șezătorilor care începeau pe la mijlocul toamnei și se încheiau la sfârșitul iernii și începutul primăverii.
Torsul era o operație care nu le împiedica pe fete și femei să povestească, să cânte, să glumească, să râdă. Țesutul, activitate casnică ce nu putea fi efectuată în șezători, se desfășura după Lăsatul Secului și avea ca termen final ziua de Joimari. Fetele, în special acelea care urmau să intre în horă la Paște, aveau să-și termine de cusut și ia sau cămașa nouă, o altă activitate care nu se desfășura în șezătoare. Motivele ornamentale, cromatica, îmbinarea culorilor erau ținute în mare taină, fiecare casă devenind, după perioada deschisă a șezătorilor, un laborator individual de creație. Vrednicia, priceperea și bunul-gust al fetelor de măritat aveau să fie apreciate de flăcăi și de mamele acestora numai la hora satului, la deschiderea jocului întrerupt de-a lungul postului. (Ion Ghinoiu – Calendarul țăranului român. Zile și mituri, Univers Enciclopedic Gold, 2019)
__________________________________
Joia Mare este considerată ca o zi binefăcătoare și apărătoare a morților; se crede că morții vin în fiecare an, în această zi, pe la vechile lor locuințe, unde zăbovesc până la sărbătoarea Moșilor de Rusalii, sau Duminica Mare, când se fac pomeni de plecarea sufletelor, constând în colaci și vase de lut, pe care le-ar lua în lumea lor; în toată această perioadă, se crede că ei stau la streașina casei; pentru că nu este prea cald când vin, se fac, dimineața și seara, focuri în curtea casei, pentru ca să le fie cald și să aibă lumină; copiilor li se dau de pomană, pentru sufletul celor dispăruți, colaci și lumânări.
În Joia Mare, se ia un bulgăre de tămâie, se aprinde și se arde cât timp la biserică sunt citite cele 12 Evanghelii, iar ceea ce rămâne din tămâie se păstrează și se aprinde când tună, trăsnește, sau sunt afumați cu ea copiii speriați. Se crede că, dacă fetele își vor face 12 noduri pe un șnur, după fiecare Evanghelie citită la slujba din seara acestei zile, și dorm cu acest șnur sub pernă, își vor visa ursitul dat de Dumnezeu; se mai crede că, la momentele mai dificile din an, este bine ca omul să se roage și să desfacă un nod de pe șnur, pentru ca răul să treacă și Domnul să fie alături de cel necăjit. (Romulus Antonescu – Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești, Tipo Moldova, 2016)
Icoană pe sticlă cu tema „Cina cea de Taină”, datare secolul al XIX-lea, zona Făgăraș, Transilvania - Colecția Muzeului Național la Țăranului Român, categoria jurică Tezaur
Publicaţia Asociaţiei Nevăzătorilor din România, singura revistă tipărită în alfabetul braille Litera noastră apare lunar, fără întrerupere, din 1954.
