14/07/2026
În anul 1896, după numai 4 clase primare, Panait Istrati a părăsit școala și a intrat în viață prin muncă. Avea să treacă prin 14 meserii „lipsite de intelectualitate”, cm îl descria Eugen Lovinescu, și totuși, ajuns în Franța, avea să învețe singur limba franceză din dicționar și să devină un scriitor celebru. În biografia lui, contrastul nu este un efect de stil. Este chiar materia din care s-a făcut destinul.
Panait Istrati s-a născut la Brăila, în data de 22 august 1884, fiind al doilea copil nelegitim al Joiței Istrate și al precupețului grec Gheorghios Valsamis. Tatăl a murit un an mai târziu, la Atena, bolnav de tuberculoză. De la început, viața lui a stat sub semnul lipsei. Copilăria i-a fost marcată de neajunsuri și sărăcie, iar creșterea lui s-a legat de casa bunicii din Baldovinești, alături de unchii Anghel și Dumitru. Nimic din aceste începuturi nu anunța drumul pe care avea să-l străbată. Și totuși, din acest pământ aspru avea să se ridice un nume care va trece granițele.
La Brăila a urmat școala primară. Atât. Patru clase. A abandonat în 1896 și a început să lucreze. Ani la rând a fost băiat de prăvălie și ucenic în diverse meserii. A lucrat la Atelierele Docurilor, la Pescăriile Statului și la Fabrica de Frânghii. În 1904 s-a mutat în București, unde a fost servitor, valet la hotel și infirmier în spital. Apoi s-a întors la Brăila și a lucrat ca zugrav ca să-și câștige pâinea. În 1906 a fost implicat într-un scandal local, a fost arestat și condamnat cu suspendare sub acuzația de răpire de minoră, în urma unei legături amoroase cu o tânără. După aceea a ajuns portar la Constanța. Acolo și-a văzut pentru prima dată un articol publicat într-un ziar, în urma colaborării cu „România Muncitoare”. În viața lui, munca de jos și începutul scrisului au mers o vreme împreună, fără să se anuleze, fără să se cruțe.
În 1907 a decis să părăsească România și a făcut-o clandestin. S-a îmbarcat pe un v***r cu destinația Egipt. De acolo, drumul lui a trecut prin Egipt, Siria și Liban. Nici în străinătate nu l-a așteptat vreo izbăvire ușoară. A lucrat tot ca zugrav și a încercat, o vreme, să fie actor figurant. Între anii 1908 și 1913, viața lui s-a scurs între România și Egipt, iar în ambele țări și-a câștigat existența în același fel: ca zugrav. În țară a continuat să publice articole în ziare. Tot în România și-a deschis o crescătorie de porci, o afacere care n-a durat decât câțiva ani. În 1916, la scurtă vreme după intrarea României în război, a închis crescătoria și a plecat în Elveția, unde a lucrat tot ca zugrav.
În 1913 ajunsese la Paris. Acolo a învățat limba franceză din dicționar, fără profesor și fără cursuri. O vreme a dormit pe străzi. Din această înfruntare directă cu lipsa și singurătatea s-a născut una dintre cele mai puternice rupturi ale vieții sale. La Nisa, omul care colindase lumea întreagă și se declarase dornic de explorare s-a simțit învins și a vrut să-și pună capăt zilelor. „Astăzi începe anul 1921, dar pentru alţii. Pentru mine este începutul sfârşitului. Este oare nevoie să te explici atunci când te hotărăşti să părăşeşti lumea asta?”, a scris Panait Istrate în ceea ce a intenționat să fie biletul său de adio trimis lui Romain Rolland. Aici tensiunea biografiei lui atinge punctul cel mai dureros: un om care străbătuse atâtea drumuri ajunsese la marginea propriului sfârșit.
Dar Panait Istrati nu a renunţat la viaţă. La îndemnul lui Romain Rolland, a continuat să scrie. În 1920, zugravul şi...polivalentul muncitor Panait Istrati ajungea să fie publicat în Franța, în gazeta „La Feuille”, unde i-au apărut primele patru articole în franceză. În 1923, „Chira Chiralina” a fost publicată cu o prefață semnată chiar de Romain Rolland. A cucerit publicul francez, care l-a considerat un scriitor român, în vreme ce în România a fost considerat, la vremea respectivă, autor francez.
Au urmat alte romane și povestiri, inspirate de oamenii și locurile de acasă, pe care publicul francez le-a primit cu interes și care au fost traduse în mai multe limbi în acei ani, printre cele mai cunoscute numărându-se „Moș Anghel”, „Codin”, „Haiducii” sau „Ciulinii Bărăganului”.
S-a întors definitiv în România în 1930. Bolnav de TBC, s-a tratat la Nisa și a revenit în București, unde a murit la 16 aprilie 1935, singur, izolat și sărac, la Sanatoriul Filaret. Opera lui, scrisă în limbile franceză și română, a fost tradusă în peste 30 de limbi. Între cele patru clase ale începutului și aceste peste 30 de limbi ale sfârșitului stă întreaga lui măsură. Un om ieșit din sărăcie, din muncă și din drum, care și-a făcut singur loc în literatură și l-a plătit până la capăt cu propria viață.
