Litera noastră

30/10/2025

În ziua în care a aflat că Eminescu murise, Caragiale era într-o cafenea din București, locul unde își petrecea aproape zilnic orele discutând politică, teatru și oameni.
Un tânăr poet, cunoscut în cercurile literare, a intrat agitat și a spus:

„Domnilor, Eminescu a murit! Să aprindem o lumânare și să-i cinstim memoria!”

Toți s-au ridicat tăcuți.
Caragiale, care era adâncit într-un pahar de vin, a privit lung spre flacăra lumânării și a rostit:

„Eminescu a murit, domnilor, dar să nu uităm că el era viu când noi eram morți.”

Cei prezenți au rămas fără cuvinte.
Apoi, Caragiale a adăugat:

„Nu plângeți, măi băieți, că nu e mort un om, ci s-a stins o epocă. Noi n-o meritam oricum.”

A doua zi, la înmormântare, Caragiale a venit singur, pe jos, și a stat retras, în spatele mulțimii.
Nu a vorbit cu nimeni.
Dar în caietul său de notițe, găsit mai târziu, a scris o singură frază:

„Eminescu era un poet prea mare pentru țara lui. Eu, un comediant prea mic pentru tragedia noastră.”

Caragiale și Eminescu se cunoscuseră în tinerețe, la redacția ziarului Timpul.
Deși aveau temperamente complet diferite, poetul visător și dramaturgul ironic, între ei exista un respect profund.

În scrisorile sale, Caragiale îl numea pe Eminescu „un geniu care a ars prea repede”.

30/10/2025

Mulțumiri din inimă pentru o seară de lumină și armonie

Spectacolul „Toamnă în armonii și vers” a fost mai mult decât un eveniment – a fost o întâlnire între suflete, între muzică, poezie și emoția pură a dăruirii.
Le mulțumim din toată inima artiștilor care au ales să se implice pro bono, oferind timpul, talentul și generozitatea lor pentru comunitatea nevăzătorilor:

🎹 pianistului Ștefan Leonard Țîcu, elev la Liceul „George Enescu”;

🎶 pianistelor Camelia Pavlenco și Andra Demidov, pentru călătoria sonoră prin Tiberiu Brediceanu, Johannes Brahms, Constantin Silvestri;

📖 actrițelor Ana Ioana Macaria și Oana Tudor, de la Teatrul „Bulandra”, pentru felul în care au dat glas poeziei autorilor Ana Hompot, Radu Sergiu Ruba și Viorel Șerban, transformând versurile în lumină.

Mulțumim Muzeul Național "George Enescu" și Teatrului Bulandra pentru parteneriatul generos, precum și tuturor celor care au fost alături de noi.

Seara s-a încheiat cu prietenii vechi și noi, un ceai parfumat și promisiunea altor seri la fel de pline de sens.

Pentru toate aceste clipe, vă mulțumim!

Asociatia Nevazatorilor din Romania
(spectacolul este postat pe canalul nostru de youtube:
https://www.youtube.com/watch?v=m91ZA7g0lLU

29/10/2025

"150 de ani de la nașterea Reginei Maria a României
(n. 29 octombrie 1875, Eastwell Park, Anglia – d. 18 iulie 1938 Sinaia, Regatul României)
S-a născut la 29 octombrie 1875, în castelul Eastwell, în comitatul Kent din Anglia, fiind fiica celui de-al doilea fiu al reginei Victoria a Marii Britanii (1837-1901), Alfred, şi a Marii Ducese Maria Alexandrovna, fiică a ţarului Alexandru al II-lea. Numele ei complet a fost: Maria Alexandra Victoria, prinţesă a Marii Britanii şi Irlandei, alintată Missy. A fost precedată de un frate, Alfred, iar după ea au urmat alte trei fete: Victoria Melita (Ducky), Alexandra (Sandra) şi Beatrice (Baby Bee).
Deşi mama sa era o femeie inteligentă, ea avea o viziune proprie asupra educaţiei copiilor: „Nu-i considera deosebit de inteligenţi sau talentaţi şi făcea prea puţin ca să le îmbogăţească intelectul”. A pus preţ pe activităţile în aer liber şi multă mişcare: plimbări, călărit, înot, tenis, patinaj.
Când Maria a crescut şi s-a pus problema unui pretendent la mâna ei, regina Victoria i-a recomandat-o cu insistenţă vărului ei, prinţul George al Angliei, viitorul rege George al V-lea. Cum mamele celor doi n-au fost de acord, planul se anulează. Un alt pretendent la mâna frumoasei Missy a fost un alt văr, pe linia rusă a familiei, Marele Duce Gheorghi Mihailovici. În cele din urmă, alesul preferat de mama Mariei a fost prinţul Ferdinand, moştenitor al tronului României, din ramura Sigmaringen a familiei regale germane – Hohenzollern.
Logodna s-a realizat la Potsdam în 1892, iar cununia s-a petrecut pe 10 ianuarie 1893, la Sigmaringen. Ceremonia a fost celebrată de trei ori – civilă, catolică şi protestantă, urmată de un banchet în cinstea mirilor. După nuntă, aceştia au plecat spre România, iar principesa Maria a păşit pe lungul drum al unei vieţi noi, într-o ţară îndepărtată şi prea puţin cunoscută, de la porţile Orientului.
La 15 octombrie 1893, prințesa moștenitoare, în preajma celei de-a optsprezecea aniversări, a dat naştere, la Castelul Peleş din Sinaia, unui băiat, botezat Carol, în cinstea regelui Carol I. Au urmat alţi cinci copii: Elisabeta în 1894, Mărioara (Mignon) în 1900, Nicolae în 1903, Ileana în 1909 şi Mircea în 1913. Ultimul a murit de febră tifoidă cu două zile înainte de a împlini patru ani şi într-un moment greu pentru familia regală, care urma să se refugieze la Iaşi în timpul Primului Război Mondial.
Războiul i-a oferit posibilitatea să se afirme şi să intre în conştiinţa românilor prin acţiunile sale, iar rezultatul final, consfinţit prin Conferinţa de Pace de la Paris, şi anume unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România, a înscris-o, alături de regele Ferdinand, în istoria românilor, ca fiind creatorii României Mari.
În noiembrie 1916, familia regală, guvernul şi parlamentul s-au refugiat la Iaşi, din cauza ocupării Bucureştiului de către trupele germane. Aici, pe frontul din Moldova, regina Maria va da măsura curajului şi ataşamentului ei pentru români. În spitalele Crucii Roşii sau în cele înfiinţate de doamnele române, regina i-a îngrijit şi vegheat pe soldaţii răniţi, bolnavii de tifos şi tuberculoză, a dus hrană şi îmbrăcăminte familiilor din satele Moldovei şi orfelinatele de copii. Regina însăşi avea să spună: „Am fost alături de ei pretutindeni – în spitale, pe front, chiar şi în tranşee; i-am văzut transformându-se treptat din nişte oameni scheletici, pe jumătate morţi de foame, în fiinţe omeneşti robuste. I-am susţinut cu toată energia... Privind în ochii reginei lor, ei au jurat să stea ca un zid de pavăză în apărarea ultimei fâşii din teritoriul românesc care era încă a noastră. Mulţi soldaţi muribunzi mi-au şoptit cu ultima suflare că pentru mine luptaseră, pentru că nu eu le eram oare casa, mama, credinţa şi speranţa?” Datorită acţiunilor sale din timpul războiului şi imaginii ei, de regină îmbrăcată în uniforma de soră medicală a Crucii Roşii Române sau cea militară, a rămas în conştiinţa românilor ca „Regina Soldat” sau „Mama răniţilor”.
Recunoaşterea României Mari s-a datorat în mare parte legăturilor de familie şi farmecului personal al reginei Maria. În timpul Conferinţei de pace de la Paris (1919), regina a întreprins o călătorie în Franţa şi Anglia pentru a susţine cauza României, respectiv unirea din 1918. La Paris, ea a fost întâmpinată de premierul Georges Clémenceau la Palatul Élysée cu garda de onoare, iar francezii au primit-o cu entuziasm. La Londra a fost întâmpinată de vărul său, regele George al V-lea; şi a purtat discuţii cu Lloyd George, Austen Chamberlain şi Winston Churchill: „Am prezentat nevoile şi aspiraţiile poporului meu. Am pledat, am explicat, am rupt nesfârşite lănci în apărarea lui. Am dat ţării mele o imagine energică, vie, şi mulţi au înţeles şi mi-au susţinut eforturile, înţelegând entuziasmul care mi-a dat putere”.
În 1922, pe 15 octombrie, a avut loc la Alba Iulia, străvechea capitală a Transilvaniei, încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria, un act simbolic, care a încununat unirea tuturor provinciilor româneşti şi a dat un plus de legitimitate monarhiei. ,,La fel de frumoasă, regina mândră, de patruzeci și șapte de ani, femeia copleșită de laudele tuturor, privește cu ochii ei albaștri acest popor, poporul său, care o aplaudă și o ovaționează de-a lungul întregului parcurs. Se află la zenit. Nimeni nu se poate măsura cu ea. Este Regina-Soare”.
După moartea regelui Ferdinand, în 1927, regina Maria se dedică supravegherii şi îndrumării nepotului său, Mihai, devenit rege la 6 ani. Alături de mama acestuia, principesa Elena, regina îl însoţeşte pe acesta în toate împrejurările. După întoarcerea fiului său Carol şi instalarea acestuia ca rege, în 1930, epoca de glorie a reginei apune definitiv, ea fiind marginalizată şi izolată, atent supravegheată şi fără a mai avea dreptul să se amestece în chestiunile politice.
Regina se îmbolnăveşte în 1936, iar situaţia ei se agravează anul următor. Este consultată de nu mai puţin de 30 de medici, fără un diagnostic cert. În vara lui 1938, se afla internată la santoriul din Dresda şi a cerut cu insistenţă să se întoarcă acasă. Pe 14 iulie a plecat cu trenul regal din Germania spre România şi ajunge la Sinaia pe 17 iulie, iar pe 18 moare în Castelul Pelişor, alături fiindu-i regele Carol al II-lea, principesa Elisabeta şi principele Mihai. A fost înmormântată la Curtea de Argeş, iar inima, potrivit dorinţei ei, a fost depusă într-o casetă la Balcic. După pierderea Cadrilaterului, în 1940, principesa Ileana a dus caseta la Bran. În perioada comunistă, caseta a fost adusă la Muzeul Naţional de Istorie a României. În 2015, inima reginei a fost dusă la Castelul Pelişor din Sinaia şi depusă în camera aurie, un spaţiu ce poartă amprenta reginei.
̂niei "

29/10/2025

"150 de ani de la nașterea Reginei Maria a României
„Ţării mele şi Poporului meu,
Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă o dată, chiar de dincolo de liniştea mormântului.
Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine; eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de baştină, şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate m-am străduit să devin o bună Româncă. La început n-a fost uşor. Eram străină, într-o ţară străină, singură între străini. Dar prea puţini sunt aceia cari se reculeg să cugete cât de greu este calea, pe care o Principesă străină trebuie s-o parcurgă ca să devie una cu noua ţară în care a fost chemată. Am devenit a voastră prin bucurie şi prin durere. Privind înapoi e greu de spus ce a fost mai mare: bucuria ori durerea? – cred că bucuria a fost mai mare, dar mai lungă a fost durerea.
Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte: abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare.
Mi-a fost dat să trăiesc cu tine, Poporul meu, vremuri de restrişte şi vremuri de mari îndepliniri. Pentru un timp mi-a fost dat să-ţi fiu călăuză, să-ţi fiu inspiratoare, să fiu aceia care a păstrat flacăra vie, aceia care a devenit centrul de îndârjire în zilele cele mai negre.
Aceasta ţi-o pot spune astăzi căci nu mai sunt în viaţă. În acele zile mi-ai dat un nume ce mi-a fost drag; m-ai numit „Mama tuturor” şi aş vrea să rămân în amintirea ta aceia care putea totdeauna să fie găsită în clipele de durere sau pericol. A venit mai târziu o vreme când m-aţi negat, dar aceasta este soarta mamelor, am primit aceasta, şi v-am iubit mai departe, cu toate că nu vă puteam ajuta aşa de mult ca în zilele când credeaţi în mine. Dar aceasta e uitată.
Atât timp am fost în mijlocul tău, încât mi se pare, abia cu putinţă că trebuie să te părăsesc; totuşi, orice om ajunge la capătul drumului său.
Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare.
Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută.
Am credinţa că v-am priceput: n-am judecat, am iubit…
Niciodată nu mi-au plăcut formele şi formulele, nu prea luam uneori seamă la cuvintele ce le rosteam. Am iubit adevărul şi am visat să trăiesc în lumina soarelui, însă fiecare trăieşte cm poate nu cm ar dori. Dar când îţi vei aminti de mine, Poporul meu, gândeşte-te ca la una care a îndrăgit viaţa şi frumuseţea, care a fost prea cinstită ca să fie cu băgare de seamă, prea miloasă să fie învingătoare, prea iubitoare ca să judece.
N-am nici o avuţie să vă las, ceea ce cu atâta mărinimie mi-aţi dăruit am cheltuit între voi: am înfrumuseţat acele locuri unde mi-a fost dat să trăiesc. Dacă toate cele frumoase iţi vor aminti de mine atunci voi fi îndeplin răsplătită de dragostea ce ţi-am dăruit-o, fiindcă frumosul mi-a fost un crez.
Am redeşteptat la o viaţă nouă micul castel părăsit de la Bran, dar Tenha-Juva (Balcicul) a fost locul cel înfăptuit, acolo mi-a fost dat să fac din vis adevăr, şi fiindcă aceasta a însemnat pentru mine mai mult decât aşi putea tălmăci vreodată, am cerut fiului meu Regele Carol II ca inima mea să fie adusă şi aşezată la Stella Maris, biserica ce am clădit-o la marginea mării.
Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu soţ Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o. În decursul unei lungi vieţi atâţia au venit la inima mea încât moartă chiar, aş dori să mai poată veni la ea de-a lungul potecii cu crini ce mi-a fost mândria şi bucuria. Vreau să odihnesc acolo în mijlocul frumuseţilor făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Şi cm acolo se găseşte inima mea eu nu vreau să fie un loc de jale ci dimpotrivă de pace şi de farmec cm a fost când eram în viaţă. Încredinţez copiii mei, inimei Poporului meu, fiind muritori pot greşi, dar inimile lor calde aşa cm a fost a mea:iubiţii şi fiţi folositori unul altuia căci aşa trebuie să fie.
Şi acum vă zic rămas bun pe veci: de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn: dar mai presus de toate aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi că te binecuvântez cu ultima mea suflare.
Necunoscând vremea ce-mi este hărăzită pe pământ hotărăsc prin acest testament ultimele mele voinţe. Binecuvântez Ţara, pe copiii şi nepoţii mei. Rog pe copiii mei să nu uite niciodată că încrederea în Dumnezeu este o călăuză în fericire şi mângâiere în suferinţă. Îi rog să fie uniţi, să susţie Ţara şi să se susţie între ei. Îi mai rog să se supuie fără discordii ultimelor mele voinţe.
Iubirea mea de Mamă pentru ei, este aceiaşi şi dacă dispun de partea disponibilă numai în favoarea unuia din ei, este numai pentru că este mai lipsit de nevoile vieţii. (…)
Aş fi vrut să pot lăsa mai multe iubitei mele Ţări în semn de dragoste necurmată ce i-am purtat şi pe care o las izvor nesecat moştenitorilor mei.
Dorinţa mea fierbinte ar fi fost să înalţ o biserică mică pe fostul front de la Oneşti şi să înfiinţez un cămin cu numele meu pentru studentele de la Universitatea din Iaşi, ca amintire a zilelor grele petrecute acolo în timpul marelui războiu pentru întregirea neamului.
Resimt o vie întristare că modesta mea avere, datorată generozităţii iubitului meu soţ Regele Ferdinand, şi redusă încă prin greutăţile din ultimul timp nu-mi îngăduie să fac binele ce aş dori.
Iert pe cei cari m-au făcut să sufăr. Rog pe cei cărora involuntar le-aş fi greşit să mă ierte căci nu am voit să fac rău nimănui. (…)
Acest testament a fost făcut scris, datat şi semnat cu mâna mea la Tenka – Juvah, Balcic, astăzi Joi 29 iunie 1933.
MARIA, REGINA ROMÂNIEI”"

150 de ani de la nașterea Reginei Maria a României

„Ţării mele şi Poporului meu,
Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă o dată, chiar de dincolo de liniştea mormântului.
Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine; eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de baştină, şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate m-am străduit să devin o bună Româncă. La început n-a fost uşor. Eram străină, într-o ţară străină, singură între străini. Dar prea puţini sunt aceia cari se reculeg să cugete cât de greu este calea, pe care o Principesă străină trebuie s-o parcurgă ca să devie una cu noua ţară în care a fost chemată. Am devenit a voastră prin bucurie şi prin durere. Privind înapoi e greu de spus ce a fost mai mare: bucuria ori durerea? – cred că bucuria a fost mai mare, dar mai lungă a fost durerea.
Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte: abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare.
Mi-a fost dat să trăiesc cu tine, Poporul meu, vremuri de restrişte şi vremuri de mari îndepliniri. Pentru un timp mi-a fost dat să-ţi fiu călăuză, să-ţi fiu inspiratoare, să fiu aceia care a păstrat flacăra vie, aceia care a devenit centrul de îndârjire în zilele cele mai negre.
Aceasta ţi-o pot spune astăzi căci nu mai sunt în viaţă. În acele zile mi-ai dat un nume ce mi-a fost drag; m-ai numit „Mama tuturor” şi aş vrea să rămân în amintirea ta aceia care putea totdeauna să fie găsită în clipele de durere sau pericol. A venit mai târziu o vreme când m-aţi negat, dar aceasta este soarta mamelor, am primit aceasta, şi v-am iubit mai departe, cu toate că nu vă puteam ajuta aşa de mult ca în zilele când credeaţi în mine. Dar aceasta e uitată.
Atât timp am fost în mijlocul tău, încât mi se pare, abia cu putinţă că trebuie să te părăsesc; totuşi, orice om ajunge la capătul drumului său.
Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare.
Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută.
Am credinţa că v-am priceput: n-am judecat, am iubit…
Niciodată nu mi-au plăcut formele şi formulele, nu prea luam uneori seamă la cuvintele ce le rosteam. Am iubit adevărul şi am visat să trăiesc în lumina soarelui, însă fiecare trăieşte cm poate nu cm ar dori. Dar când îţi vei aminti de mine, Poporul meu, gândeşte-te ca la una care a îndrăgit viaţa şi frumuseţea, care a fost prea cinstită ca să fie cu băgare de seamă, prea miloasă să fie învingătoare, prea iubitoare ca să judece.
N-am nici o avuţie să vă las, ceea ce cu atâta mărinimie mi-aţi dăruit am cheltuit între voi: am înfrumuseţat acele locuri unde mi-a fost dat să trăiesc. Dacă toate cele frumoase iţi vor aminti de mine atunci voi fi îndeplin răsplătită de dragostea ce ţi-am dăruit-o, fiindcă frumosul mi-a fost un crez.
Am redeşteptat la o viaţă nouă micul castel părăsit de la Bran, dar Tenha-Juva (Balcicul) a fost locul cel înfăptuit, acolo mi-a fost dat să fac din vis adevăr, şi fiindcă aceasta a însemnat pentru mine mai mult decât aşi putea tălmăci vreodată, am cerut fiului meu Regele Carol II ca inima mea să fie adusă şi aşezată la Stella Maris, biserica ce am clădit-o la marginea mării.
Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu soţ Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o. În decursul unei lungi vieţi atâţia au venit la inima mea încât moartă chiar, aş dori să mai poată veni la ea de-a lungul potecii cu crini ce mi-a fost mândria şi bucuria. Vreau să odihnesc acolo în mijlocul frumuseţilor făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Şi cm acolo se găseşte inima mea eu nu vreau să fie un loc de jale ci dimpotrivă de pace şi de farmec cm a fost când eram în viaţă. Încredinţez copiii mei, inimei Poporului meu, fiind muritori pot greşi, dar inimile lor calde aşa cm a fost a mea:iubiţii şi fiţi folositori unul altuia căci aşa trebuie să fie.
Şi acum vă zic rămas bun pe veci: de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn: dar mai presus de toate aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi că te binecuvântez cu ultima mea suflare.
Necunoscând vremea ce-mi este hărăzită pe pământ hotărăsc prin acest testament ultimele mele voinţe. Binecuvântez Ţara, pe copiii şi nepoţii mei. Rog pe copiii mei să nu uite niciodată că încrederea în Dumnezeu este o călăuză în fericire şi mângâiere în suferinţă. Îi rog să fie uniţi, să susţie Ţara şi să se susţie între ei. Îi mai rog să se supuie fără discordii ultimelor mele voinţe.
Iubirea mea de Mamă pentru ei, este aceiaşi şi dacă dispun de partea disponibilă numai în favoarea unuia din ei, este numai pentru că este mai lipsit de nevoile vieţii. (…)
Aş fi vrut să pot lăsa mai multe iubitei mele Ţări în semn de dragoste necurmată ce i-am purtat şi pe care o las izvor nesecat moştenitorilor mei.
Dorinţa mea fierbinte ar fi fost să înalţ o biserică mică pe fostul front de la Oneşti şi să înfiinţez un cămin cu numele meu pentru studentele de la Universitatea din Iaşi, ca amintire a zilelor grele petrecute acolo în timpul marelui războiu pentru întregirea neamului.
Resimt o vie întristare că modesta mea avere, datorată generozităţii iubitului meu soţ Regele Ferdinand, şi redusă încă prin greutăţile din ultimul timp nu-mi îngăduie să fac binele ce aş dori.
Iert pe cei cari m-au făcut să sufăr. Rog pe cei cărora involuntar le-aş fi greşit să mă ierte căci nu am voit să fac rău nimănui. (…)
Acest testament a fost făcut scris, datat şi semnat cu mâna mea la Tenka – Juvah, Balcic, astăzi Joi 29 iunie 1933.
MARIA, REGINA ROMÂNIEI”

29/10/2025

Dragi copii,

Știați că uneori literele din alfabetul latin se joacă de-a v-ați ascunselea și se transformă în punctulețe? Exact asta s-a întâmplat în tipografia noastră când Teo și Claudiu, tipografii nostri, au vrut să tipărească povestea „Iulia și trotineta roșie” de Coca Popescu! Literele n-au mai vrut să stea cuminți și s-au transformat toate în punctulețe năzdrăvane!

Noroc cu Alina Andrei , care are puteri magice și știe limba punctelor, adică alfabetul braille. Cu ajutorul ei, toate punctele s-au așezat frumos pe pagini, iar cartea a prins viață pentru voi, dragi copii.

Dacă vreți să descoperiți aventurile Iuliei și ale trotinetei ei roșii, scrieți-ne la [email protected]

,
,
, ,
, ,
, , Litera noastră

28/10/2025

Radio România Cultural dedică o săptămână specială uneia dintre cele mai emblematice figuri ale istoriei noastre: REGINA MARIA A ROMÂNIEI.
În perioada 27–31 octombrie, emisiunea „Vorba de cultură” îi aduce un omagiu Majestății Sale, la 150 de ani de la naștere, prin cinci interviuri cu cinci istorici care privesc destinul Reginei din unghiuri diferite – Diana Mandache, Simona Preda, Georgeta Filitti, Adrian-Silvan Ionescu și Narcis Dorin Ion.

De la portretul uman al Reginei până la moștenirea ei diplomatică și culturală, fiecare episod conturează imaginea unei femei care a schimbat destinul României.

28/10/2025

27/10/2025