18/12/2025
📜 De ce i se spunea lui Ion Creangă „Popa Smântână”
Cu 10 ani după ce Ion Creangă murise, viața lui încă stârnea curiozitate. În anul 1899, revista de folclor „Șezătoarea” a dedicat un număr întreg povestitorului din Humulești, marcând împlinirea a 10 ani de la moartea lui.
În acel număr, prietenul și primul biograf al lui Creangă, Grig. I. Alexandrescu, a publicat articolul „Amintiri despre Ion Creangă”. Acolo a adunat întâmplări la care spusese că fusese martor, detalii concrete din viața scriitorului și, mai ales, un lucru pe care Iașul nu îl uitase: poreclele.
👤 Portretul fizic care a rămas în mintea biografului
„Cînd mi-aduc aminte de Dînsul, parcă-l văd aşa: nalt, gras, greoiu, cu faţa rotundă, cu privirea limpede şi isteaţă, glumeţ la vorbă; purta în cap o pălărie mare, cu un băţ gros şi ciotoros în mână, îmbrăcat veşnic cu straie de şeiac (rasă călugărească, n.n).”
Pentru a înțelege, „șeiac” era un tip de postav gros, asociat aici cu ideea de rasă călugărească, adică îmbrăcămintea monahală. Detaliul nu era doar estetic: îl fixa în ochii lumii ca „popă”, chiar și când viața lui nu mai era liniștită.
Alexandrescu nota că Ion Creangă era cunoscut de toată lumea din Iași și că era „prietenul tuturor”: preoți, profesori, magistrați, militari, studenți, dar și negustori, mahalagii și bătăuși. Imaginea nu era „de salon”. Era de oraș viu, cu toate straturile lui.
🚶♂️ Omul pe care „îl vedeai pretutindeni”
Biograful îl descria ca pe un personaj prezent constant în viața publică a Iașului:
„Îl vedeai pretutindeni: la congrese, în cercuri literare, printre bătăuşi la alegeri, la parăzi şi sărbători naţionale, mai cu seamă la parăzi fiindcă acolo venea armata cu muzica, şi când videa el cm defilează soldaţii, tunurile şi cavaleria, cu steagurele care care fusese la război, parcă i se luminează faţa şi se mişca păn la lacrimi.”
E un detaliu care schimbă registrul: Creangă nu fusese doar „povestitorul”. Fusese și un om care reacționase emoțional, până la lacrimi, la spectacolele militare și la steagurile „care fuseseră la război”.
🧷 Poreclele: de la Junimea la mahala
Popularitatea lui Creangă în Iași „era de necontestat”, scria Alexandrescu, iar tocmai această vizibilitate îi adusese porecle din medii foarte diferite.
„Oamenii îi puneau mai multe porecle. Junimiştii îi ziceau Popa Smîntînă…”
Pentru cine nu știe, „Junimiștii” erau membrii societății literare Junimea, un cerc influent în Iași, care a contat enorm în cultura românească a secolului al XIX-lea.
Alexandrescu nota și un amănunt foarte concret, aproape neliniștitor prin simplitate: după moartea lui Creangă, ar fi găsit într-o ladă o păpușă care fixa porecla ca etichetă definitivă.
„…şi la moartea lui am găsit într-o ladă o păpuşă în formă cu potcap în cap, pe care era scris «Popa Smîntînă».”
Ca să înțelegem: potcapul era acoperământul specific al clerului ortodox. Așadar, porecla era legată direct de imaginea lui de „popă” și de felul în care îl percepea lumea.
🧨 „Răspopitul”, „Popa Dracu” și reflexul orașului de a face haz
În alte medii, poreclele au sunat mai dur:
„La mahala îi ziceau „răspopitul Creangă”, bătăuşii la alegeri îi ziceau „Popa Dracu”, şi toată lumea făcea haz de dînsu…”
„Răspopit” sugera, pe scurt, un preot ieșit din rânduiala clericală — un cuvânt care, în epocă, mușca. Iar „Popa Dracu” arăta cm umorul străzii putea aluneca spre batjocură.
Și totuși, Alexandrescu a adăugat imediat o propoziție care tăia prin glumă ca un verdict social:
„…dar cînd cineva avea vreo nevoe, mai cu seamă din sărăcie, tot la dînsul alerga.”
Aici apărea tensiunea: omul pe care îl ironizau ajungea să fie omul la care alergau când nu mai aveau soluții.
😷 Cum își purta boala: glumă, dar și un fel de apărare
În același articol au fost rememorate două episoade despre cm făcea Creangă haz de necaz când era întrebat de sănătate.
Prima întâmplare îl implica pe „părintele Gheorghe de la biserica Albă”, care îl întrebase cm îi merge cu sănătatea. Răspunsul lui Creangă, așa cm a fost redat, a sunat crud de sincer și comic pe muchie:
„Ei, părinte, mare-i bunătatea lui Dumnezeu; vezi, la bătrîneţe, îţi ia din videri, din auz, dar nu te lasă păgubaş, în schimb îţi dă o tusă zdravănă, sau o durere de şale şi te mulţumeşti şi aşa, numai să o tîrîi de azi pe mine.”
A doua întâmplare îi includea pe cei care treceau mai des pe la el: „Beldiceanu, Gruber, A. Stavri și cu mine”, scria Alexandrescu. Când l-au întrebat: „Ia, moşu Creangă, cm o mai hălădueşti din partea sănătăţei?”, el le-ar fi răspuns zâmbind:
„Bine, bine, băeţ, acum stupesc în barbă şi trag plapoma cu dinţii.”
E genul de frază care făcea lumea să râdă — dar în spate rămânea imaginea unui om care își simțea corpul slăbind și încerca să nu lase asta să devină spectacol pentru ceilalți.
🧠 Ce rămânea, de fapt, din „Popa Smântână”
Din tot ce a consemnat Grig. I. Alexandrescu în „Șezătoarea” din 1899, „Popa Smântână” nu a fost doar o poreclă amuzantă. A fost un semn că Ion Creangă trăise în văzul tuturor: în cercurile literare și în stradă, între glumă și respect, între ironie și nevoia reală a oamenilor de ajutor.
Și poate că asta a fost partea care a înțepat cel mai tare: orașul îl striga în fel și chip, dar când sărăcia lovea, tot la el se întorcea.
