07/07/2026
“Viața e o ciorbiță, iar noi ca oameni, primim o furculița ca să ne servim din ea.”
Vă aduceți aminte de aceasta metaforă extraordinară? Da, am împrumutat-o de la prietena mea și am folosit-o și în postarea pentru , iar acum mă simt nevoit să o fac din nou…
Unii oameni trec prin viață aprinzând lumini în sufletele altora.
Un preot face asta aproape în fiecare zi.
Îl vezi când botează un copil. Îl vezi când binecuvântează o casă. Îl vezi când doi oameni își unesc destinele. Îl vezi și atunci când cineva pleacă dintre noi și familia nu mai are puterea să spună niciun cuvânt.
Toată viața lui a fost acolo pentru ceilalți.
Și mi se pare ciudat cât de tăcută poate deveni lumea atunci când cel care i-a sprijinit pe alții ajunge, dintr-odată, să aibă el nevoie de ajutor.
Viața are un obicei pe care nu l-am înțeles niciodată.
Îi pune pe cei mai buni oameni în cele mai grele încercări.
Nu ca să-i pedepsească. Nu ca să-i învețe ceva. Pur și simplu… uneori pare că uită să fie dreaptă.
Astăzi nu vă scriu despre un preot.
Vă scriu despre un om.
Un soț.
Un tată.
Un prieten.
Un om care își dorește un singur lucru: să mai aibă timp.
Timp să-și îmbrățișeze familia.
Timp să mai aline oameni.
Timp să mai slujească.
Timp să trăiască.
Cancerul nu întreabă pe nimeni cine este.
Intră fără să bată la ușă și încearcă să ia tot.
Dar, din fericire, există un lucru pe care boala nu-l poate învinge singură: oamenii care aleg să fie împreună.
Pentru tratamentul care îi poate salva viața este nevoie de aproximativ 20.000 de euro.
Dar împărțiți între mii de oameni, înseamnă cât prețul unei cafele, al unui prânz sau al unei comenzi pe care mâine nici nu ne-o vom mai aminti.
MINUNILE EXSTA!
Și cele mai mari sunt create de oameni cu suflet mare 🤍
Date pentru donații:
RO59BTRLRONCRT0CU2335301
Cazacu Alexandru